ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2106/2022

Ședința publică din data de 3 noiembrie 2022

Asupra cauzei, reține următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată din 17 decembrie 2009 înregistrată pe rolul Tribunalului București sub dosar nr. x/2009, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 1.600.000 euro în echivalent RON la data plății reprezentând repararea prejudiciului cauzat de erori judiciare, compus din daune materiale și morale suferite în cei 12 ani cât a durat procesul judiciar derulat în dosarul nr. x/1997.

Prin sentința civilă nr. 680 din 6 aprilie 2012, Tribunalul București, a admis în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost întregită și precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, care a fost obligat la plata către reclamantă a sumei de 40.000 euro, în echivalent RON la cursul Băncii Naționale a României cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit.

Prin decizia civilă nr. 197/R din 30 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au fost admise recursurile formulate de recurenta-reclamantă, recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 680 din 6 aprilie 2012 pronunțată de Tribunalul București, care a fost casată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul București, secția a III-a civilă sub nr. x/2009*.

Prin sentința civilă nr. 435 din 30 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea precizată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect reparare prejudicii erori judiciare. A fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 22.458,23 RON și a sumei de 149.556,68 USD cu titlu de daune materiale, precum și la plata sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.

Prin decizia civilă nr. 134 A din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. și au fost admise apelurile declarate de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și de apelantul Parchetul de pe lângă Tribunalul București împotriva sentinței nr. 435 din 30 martie 2015 pronunțată de Tribunalul București, în contradictoriu cu apelanta reclamantă A.. A fost schimbată în tot sentința apelată, în sensul că a fost respinsă acțiunea precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 134 A din 25 februarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

În motivare, revizuenta a susținut că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind incidența acestui motiv de revizuire, respectiv revizuirea vizează o hotărâre pronunțată asupra fondului, a fost invocat un înscris nou (Decizia nr. 136/03.03.2021 pronunțată de Curtea Constituțională, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021), este dovedit caracterul determinant al înscrisului nou, precum și imposibilitatea prezentării acestuia până la momentul pronunțării deciziei supuse revizuirii.

Prin cererea precizatoare depusă la termenul de judecată din 15 februarie 2022, revizuenta a arătat că înțelege să-și întemeieze cererea de revizuire și pe dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., precizând că toate susținerile și argumentele invocate în cuprinsul cererii de revizuire se mențin integral.

În cursul soluționării cererii de revizuire, la 14 februarie 2022, revizuenta A. a depus la dosarul cauzei cerere de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 5 teza I din C. proc. civ. de la 1865.

La termenul din 15 februarie 2022, revizuenta a depus note de ședință, prin care a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 10 teza I din același Cod.

Prin încheierea din 12 aprilie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la constituționalitatea dispozițiilor art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., fiind sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ., în raport de art. 1 alin. (3) și (5) Constituție.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ. de la 1865.

Prin cererea depusă la 26 mai 2022, revizuenta A. a recuzat membrii completului de judecată C7A, învestit cu soluționarea cererii de revizuire, având în vedere că și-au exprimat părerea cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată în cauză, în raport de motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 iunie 202 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă cererea de recuzare formulată de revizuenta A., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

În cauză, revizuenta susține că doamnele judecător s-ar fi antepronunțat cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire în raport de motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. prin aceea că ar fi reținut în încheierea pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale că "motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire reglementat de dispoziții art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., și nu cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., motiv pentru care constată că cea de-a doua condiție, respectiv ca dispozițiile legale să aibă legătură cu obiectul cauzei, nu este îndeplinită."

Curtea reține că în această situație doamnele judecător nu și-au exprimat părerea cu privire la pricina care se judecă, ci doar au recalificat motivele invocate de revizuentă în justificarea cazului reglementat prin art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ca fiind, de fapt, subsumate cazului de revizuire instituit prin art. 322, pct. 10 din același act normativ.

Astfel, completul de judecată nu a reținut că motivele revizuentei dezvoltate în susținerea cazului de la pct. 5 ar fi inadmisibile de plano, ci doar că acestea se încadrează în sfera cazului de la pct. 10, iar această analiză se impunea a fi făcută cu ocazia soluționării cererilor de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate, întrucât, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, una dintre condițiile de admisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate este ca dispozițiile legale criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să fie, pe de-o parte, aplicabilă în speță și, pe de altă parte, să aibă o înrâurire asupra soluției ce se va pronunța.

Ca atare, Curtea nu poate reține că doamnele judecător și-a fi spus părerea cu privire la pricina ce o aveau de soluționat prin aceea că, analizând admisibilitatea excepțiilor de neconstituționalitate din perspectiva legăturii normelor criticate cu soluționarea cauzei aflate pe rol, au reținut că argumentele dezvoltate în susținerea motivului de revizuire reglementat de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ. se încadrează în motivul de la pct. 10, cererea de recuzare fiind neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1009A din 21 iunie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității și respinsă cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de revizuire a reținut, în esență, următoarele:

Referitor motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.:

Partea, care invocă motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., trebuie să dovedească: faptul că înscrisul a existat la data pronunțării hotărârii, nefiind ulterior acestui moment și faptul imposibilității prezentării înscrisului dintr-o împrejurare mai presus de voința sa ori al reținerii înscrisurilor de partea potrivnică.

Din dispozițiile legale anterior menționate, reiese că ipoteza prevăzută la pct. 5 din art. 322 din vechiul C. proc. civ. se referă la înscrisuri preexistente hotărârii judecătorești, a cărei revizuire se solicită. Cu toate acestea, s-a considerat că este îndeplinită această condiție, chiar dacă înscrisul poartă o dată ulterioară pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită, dacă se referă la situații atestate de alte înscrisuri preexistente.

Din analiza acestor condiții de admisibilitate, rezultă că sfera de aplicare a revizuirii pentru înscrisuri noi este foarte limitată. În primul rând, noțiunea de înscris trebuie luată în accepțiunea ei restrânsă, necuprinzând declarații de martori, chiar autentificate, rapoarte de expertize sau mărturisiri.

În al doilea rând, înscrisul trebuie să fie opozabil părții adverse, deci dacă aceasta nu a participat la operațiunea constatată prin înscris, este necesar ca înscrisul respectiv să fi dobândit dată certă.

În cauză, revizuenta invocă ca fiind înscris nou decizia nr. 136/25.02.2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021.

Prin decizia menționată, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că este neconstituțională soluția legislativă din cuprinsul art. 539 din C. proc. pen. (identic cu art. 504 din vechiul C. proc. pen.) care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a) - d) din C. proc. pen., sau achitare.

Se constată că înscrisul nou invocat în justificarea cazului de revizuire este reprezentat de o hotărâre a Curții Constituționale a României, care a fost pronunțată ulterior deciziei civile a cărei revizuire se solicită, nu reprezintă un înscris nou, în accepțiunea art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Acest înscris nou nu a existat în momentul judecării cauzei - decizia civilă nr. 134/25.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost pronunțată cu mult înainte de apariția deciziei Curții Constituționale (2021)-, nu a fost reținut de partea potrivnică, iar imposibilitatea prezentării lui cu ocazia judecării fondului cauzei nu a fost determinată de o imposibilitate mai presus de voința revizuentului ori de faptul că a fost reținut de partea potrivnică, ci de împrejurarea că nu exista la acel moment.

Este adevărat că în jurisprudență și doctrină s-a nuanțat accepțiunea noțiunii de înscris nou, reținându-se că pot fi invocate în revizuire și înscrisuri inexistente în momentul pronunțării hotărârii atacate, conferindu-se o interpretare mai largă a acestei noțiunii. S-a statuat că o hotărâre judecătorească intervenită după soluționarea litigiului în fond poate fi invocată într-o cerere de revizuire, ca act nou, doar dacă a fost obținută pe baza unei cereri introduse înainte de soluționarea definitivă a litigiului în care se solicită revizuire.

Având în vedere considerentele expuse, Curtea învederează că decizia nr. 136/25.02.2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 nu se încadrează în noțiunea de "înscrisuri doveditoare" prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

În plus, existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluție pronunțată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele expuse, Curtea a admis excepția inadmisibilității și a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire întemeiată pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ.:

Pornind de la textul dispoziției legale a art. 322 pct. 10 C. proc. civ., se reține că legiuitorul a avut în vedere ipoteza în care, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. Deși în C. proc. civ. termenul "cauză" este folosit, în funcție de context, cu înțelesul de pricină, dosar sau temei juridic, în prevederea art. 322 pct. 10 din C. proc. civ., legiuitorul a ales să dea termenului "cauză" semnificația de pricină, dosar aflat pe rolul unei instanțe, deoarece cadrul legal în care o excepție de neconstituționalitate se invocă este dat de existența unui dosar, litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată.

Cu privire la recunoașterea legitimării procesuale active pentru a formula o revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 10 C. proc. civ., distincția a fost determinată de invocarea sau neinvocarea excepției de neconstituționalitate a dispoziției legale în cauză.

Astfel, partea care a invocat excepția de neconstituționalitate soluționată prin admiterea acesteia după rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești poate formula o asemenea cerere.

De asemenea, alte părți, care au invocat excepția de neconstituționalitate anterior publicării deciziei de admitere a acesteia în Monitorul Oficial și cărora li s-a respins excepția ca devenită inadmisibilă în temeiul art. 29 alin. (3) și (5) din Legea nr. 47/1992, pot formula cerere de revizuire. În acest sens, în jurisprudența constituțională, Curtea a reținut că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care au invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine și stabilitate juridică.

În schimb, Curtea Constituțională a apreciat că persoanele care au fost părți în procese soluționate prin hotărâri definitive pronunțate în temeiul unor texte de lege, care au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dar care nu au ridicat o excepție de neconstituționalitate cu privire la acele texte, nu se pot prevala de calea de atac a revizuirii întemeiată pe un asemenea motiv.

Rațiunea pentru care legiuitorul a optat pentru această soluție este justificată de necesitatea respectării autorității de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în procesele desfășurate în conformitate cu regulile de procedură specifice, în cursul judecării cărora părțile au avut posibilitatea legală de a beneficia de toate mijloacele de apărare pe care legea le pune la dispoziție. Depinde de conduita procesuală a fiecărei părți să invoce sau nu unele sau altele dintre mijloacele procesuale pe care legea le reglementează și care sunt apte și adecvate spre a fi utilizate în funcție de situația procesuală și de parcursul procesual al cauzei. Așadar, neinvocarea excepției de neconstituționalitate, deși era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea, ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil.

În concluzie, o parte dintr-un litigiu soluționat prin hotărâre definitivă pronunțată în temeiul unor texte de lege, care au fost constatate ca neconstituționale printr-o decizie a Curții Constituționale ulterioară rămânerii definitive a hotărârii judecătorești, dar care nu a formulat o excepție de neconstituționalitate cu privire la acele texte, nu are deschisă calea unei cereri de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ., iar formularea unei asemenea cereri apare ca fiind inadmisibilă.

Curtea învederează că revizuenta invocă decizia nr. 136/25.02.2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial 494 din 12.05.202, decizie ce nu a fost pronunță în dosarul pendinte.

Față de acestea, Curtea a constatat că și motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este inadmisibil.

i) Împotriva încheierii din 17 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, revizuenta A. a formulat cerere declarat recurs.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat repunerea în termenul de declarare a căii de atac, arătând următoarele:

Potrivit art. 34 alin. (3) C. proc. civ., "încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai odată cu fondul".

Încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei abia în data 30 septembrie 2022, ulterior împlinirii termenului de declarare a recursului împotriva deciziei nr. 1009A/21.06.2022.

Având în vedere dispozițiile art. 301 C. proc. civ., potrivit cărora termenul de recurs este de 15 zile, solicită instanței repunerea în termen cu privire la formularea recursului împotriva încheierii de recuzare, respectiv în termen de 15 zile de la comunicarea încheierii din 30 septembrie 2022.

Conform art. 103 alin. (1) C. proc. civ., "Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei".

Întârzierea în formularea caii de atac este motivată de lipsa considerentelor hotărârii recurate și, implicit, a imposibilității de a cunoaște rațiunea pentru care a fost respinsă cererea de recuzare.

Având în vedere ca formularea unei căi de atac este motivată exclusiv de nelegalitatea sau netemeinicia unei hotărâri raportat la considerente, iar responsabilitatea exercitării dreptului de a formula o cale de atac, precum și a investirii instanței cu o cale de atac trebuie raportată exclusiv la necesitatea exercitării unui astfel de drept, în mod evident revizuenta nu putea anticipa, la momentul formulării recursului împotriva deciziei prin care s-a soluționat revizuirea, dacă există motive pentru a ataca și încheierea prin care s-a respins cererea de recuzare.

Mai mult, având în vedere că soluționarea unei cereri de recuzare are un nivel redus de complexitate față de soluționarea fondului cauzei, încheierea prin care se soluționează recuzarea se comunică firesc anterior hotărârii prin care se soluționează fondul cauzei.

Însă, încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată abia în data de 30 septembrie 2022, ulterior împlinirii termenului de recurs împotriva deciziei nr. 1009A/21.06.2022, iar, la acel moment, nu cunoștea motivele soluției de respingere a cererii de recuzare și, implicit, nu cunoștea dacă se impune sau nu formularea unei căi de atac împotriva încheierii din 17 iunie 2022.

Imposibilitatea formulării unei căi de atac în lipsa considerentelor care au stat la baza soluției pronunțată de instanță a fost constatată și de Curtea Constituțională prin decizia nr. 229/06.04.2021, prin care instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 511 alin. (1) pct. 8 și alin. (4) din noul C. proc. civ., în raport de critica potrivit căreia revizuirea nu poate fi formulată în termen de o lună de la pronunțare în cazul prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lipsa considerentelor ultimei hotărâri.

Astfel, Curtea Constituțională a reținut că "în virtutea art. 186 din C. proc. civ., și în materia revizuirii se poate formula cerere de repunere în termen, respectiv partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate".

Prin urmare, în situația promovării unei cereri de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., singura posibilitate este de a formula calea de atac în raport de considerentele hotărârii este prin repunerea în termenul de revizuire calculat de la data comunicării, și nu de la data pronunțării.

Totodată, potrivit art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

"Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege".

Or, formularea unei cai de atac în lipsa considerentelor care au întemeiat soluției instanței, aduce atingere dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate aceste motive, solicită admiterea cererii de repunere în termen cu privire la formularea recursului împotriva încheierii de recuzare, respectiv în termen de 15 zile de la comunicarea din 30 septembrie 2022, potrivit art. 103 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865.

Cu privire la nelegalitatea încheierii din 17 iunie 2022, recurenta susține că a fost dată cu încălcarea art. 27 pct. (7) C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziții legale, premisa obligatorie care justifică cererea de recuzare a doamnelor judecător constă în existența unor elemente/împrejurări care afectează imparțialitatea judecătorului învestit cu soluționarea cauzei, iar unul dintre cele mai întemeiate elemente este cazul în care judecătorul se antepronunță cu privire la pricina desemnat să o judece.

Însă, în susținerea soluției de respingere a cererii de recuzare, instanța a reținut, cu privire la art. 27 pct. 7 C. proc. civ., faptul că, "textul de lege nu se aplică atunci când judecătorul, în virtutea rolului său activ, califică sau recalifică o anumită cerere sau apărare și nici atunci când acesta pronunță o încheiere premergătoare care ar face să se întrezărească rezultatul judecății".

Or, contrar susținerilor instanței, și așa cum a susținut și revizuenta în cuprinsul cererii de recuzare, motivarea dată cu privire la soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost exact rezultatul judecății.

Astfel, prin decizia civilă nr. 1009A/21.06.2022. Curtea de Apel București reține că "existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea unui teniei juridic, care a fundamentat o soluție pronunțată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 din C. proc. civ..".

Așadar, în mod evident, prin soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu motivarea:

"Curtea apreciază că motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire, reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., și nu cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ., motiv pentru care constată că cea de-a doua condiție, respectiv ca dispozițiile legale să aibă legătură cu obiectul cauzei, nu este îndeplinită" instanța și-a spus părerea cu privire la soluția ce urma a fi dată pe fondul revizuirii.

De asemenea, în susținerea soluției de respingere a cererii de revizuire, instanța susține:

"completul de judecata nu a reținut că motivele revizuentei dezvoltate în susținerea cazului de la pct. 5 ar fi inadmisibile de plano, ci doar că acestea se încadrează în sfera cazului de la pct. 10, iar această analiză se impunea a fi făcută cu ocazia soluționării cererilor de sesizare a Curții Constituționale".

Or, jurisprudența instanței europene a definit imparțialitatea ca fiind absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la soluția unui proces. În această materie, aparențele au un rol deosebit deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire justițiabililor deplina încredere.

În prezenta cauză, numai în situația existenței unei prejudecăți asupra soluției privind soluționarea revizuirii, completul de judecată ar fi constatat că motivele de revizuire invocate de revizuentă nu se încadrează în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Prin urmare, antepronunțarea asupra soluției ce urma a fi dată cu privire Ia admisibilitatea revizuirii pe motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. este conturată de faptul că motivarea soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a fost exclusiv bazată pe faptul că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., motivare ce se regăsește și în cuprinsul deciziei nr. 1009A/21.06.2022 prin care a fost respinsă, ca inadmisibilă, revizuirea formulată.

Per a contrario, daca motivarea asupra soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale nu ar fi fost considerată o antepronunțare asupra cererii de revizuire, aceasta ipoteză ar presupune că cererea de revizuire putea fi considerată admisibilă.

Or, cât timp Curtea de Apel a reținut "motivele invocate în justificarea cererii de revizuire promovate se circumscriu cazului de revizuire, reglementat de dispozițiile art. 322 pct. 10 din vechiul C. proc. civ., și nu cazului de revizuire prevăzut de dispozițiile art. 322 pct. 5 din vechiul C. proc. civ..", în soluționarea cererii de revizuire, instanța nu putea avea o viziune absolut contrară care să conducă la concluzia că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale revizuirii.

Prin urmare, încheierea din 17 iunie 2022 prin care s-a respins cererea de recuzare a fost dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute de art. 27 pct. 7 C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului, cu consecința admiterii cererii de recuzare, anularea tuturor actelor de procedură efectuate după data recuzării, respectiv decizia civilă nr. 1009A/21.06.2022 și trimiterea cauzei instanței de apel, pentru reluarea judecății.

ii)Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022

În primul, recurenta consideră că decizia recurată a fost data cu încălcarea art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Înscrisul nou reprezentat de către decizia Curții Constituționale a fost obținut ulterior pronunțării deciziei supuse revizuirii și se referă la o situație anterioară preexistentă, respectiv la soluția legislativă care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare sau prin achitare.

Prin urmare, înscrisul nou invocat îndeplinește condițiile pentru admisibilitatea revizuirii ce face obiectul prezentei cauze, având în vedere că:

- data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită este 25 februarie 2016;

- data înscrisului nou invocat - decizia Curții Constituționale - este 3 martie 2021;

- înscrisul nou se referă la situații preexistente pronunțării hotărârii supuse revizuirii.

În cuprinsul deciziei recurate, instanța reține că "existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluție pronunțată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ..".

Prin urmare, în mod nelegal, instanța a analizat decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 din perspectiva motivului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., și nu din perspectiva unui înscris nou reprezentat de o hotărâre judecătorească.

Întrucât revizuenta a invocat decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 drept înscris nou, instanța avea obligația analizării înscrisului raportat la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ.

Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 reprezintă "un înscris doveditor", în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., având în vedere că aceasta reprezintă un act autentic, în sensul art. 1171 C. civ. 1864, întrucât "s-a făcut cu solemnitățile cerute de lege, de un funcționar public, care are drept de a funcționa în locul unde actul s-a făcut, care, potrivit art. 1173 alin. (1) C. civ. de la 1864, "are deplină credință în privirea oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată".

Prin urmare, Decizia Curții Constituționale nr. 136/2021 îndeplinește cele două condiții rezultând din textul legal - de a fi un înscris și de a fi doveditor.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a arătat că, "Curtea a subliniat faptul că autoritatea de lucru judecat ce se atașează hotărârii judecătorești impune obligația tuturor subiecților de drept ca actele emise ulterior acesteia să se raporteze la realitatea de drept stabilită prin hotărârea judecătorească. Altminteri, ori de câte ori s-ar emite un nou act ce nu ține cont de hotărârea judecătorească pronunțată, aceasta din urmă ar fi susceptibilă să fie revizuită. Prin urmare, ar fi contrar, pe de o parte, autorității de lucru judecat ce caracterizează hotărârea judecătorească și, pe de altă parte, rațiunii căilor extraordinare de atac ca un înscris generat ulterior pronunțării hotărârii judecătorești să se constituie într-un înscris doveditor apt să determine revizuirea hotărârii astfel pronunțate. De aceea, textul legal criticat, atunci când stabilește că înscrisul doveditor trebuie să fi fost descoperit ulterior pronunțării hotărârii judecătorești, are în vedere preexistența în timp a înscrisului doveditor din moment ce numai un astfel de înscris ar fi putut determina reținerea unei alte situații de fapt și/sau de drept în cauza respectivă de către instanța judecătorească ce a pronunțat hotărârea supusă revizuirii" (Decizia nr. 621/2021).

Prin urmare, Curtea Constituțională reține expres admisibilitatea unei cereri de revizuire întemeiate pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., prin care, invocându-se un "înscris doveditor" se urmărește reținerea unei alte situații de drept în cauza în care s-a pronunțat hotărârea atacată.

Faptul că în art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este prevăzut un alt caz de revizuire pentru situația admiterii unei excepții de neconstituționalitate invocate în cauză nu poate conduce la concluzia inadmisibilității revizuirii întemeiate pe art. 322 pct. 5 din același cod, dacă se invocă "un înscris doveditor", chiar reprezentat de o decizie prin care se admite o excepție de neconstituționalitate.

Aceasta deoarece, așa cum rezultă din art. 322 C. proc. civ., acest text prevede diferite cazuri de revizuire, iar pentru fiecare dintre acestea există condiții specifice de admisibilitate, astfel încât neîndeplinirea unora nu poate conduce la concluzia neîndeplinirii altora.

În al doilea rând, recurenta susține că decizia atacată a fost dată cu încălcarea art. 322 pct. 10 C. proc. civ., raportat la art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (CDFUE).

În acest sens, menționează că prin decizia recurată, instanța a reținut ca "neinvocarea excepției de neconstituționalitate, deși era susceptibilă de a fi ridicată, conduce la imposibilitatea de a solicita revizuirea, ca urmare a admiterii acesteia într-o altă cauză, fără ca astfel să se aducă atingere dreptului la un proces echitabil".

Însă, în susținerea acestui motiv de revizuire, revizuenta a invocat faptul că prin Hotărârea CJUE pronunțată în cauzele conexate C-357/19 Euro, Box Promotion și alții, C-379/19 DNA - Serviciul Teritorial Oradea, C-547/19 Asociația «Forumul Judecătorilor din România», C-811/19 FQ și alții și C-840/19 NC Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut, printre altele, ca "Principiul supremației dreptului Uniunii se opune ca instanțele naționale să nu poată, cu riscul aplicării unor sancțiuni disciplinare, să lase neaplicate deciziile Curții Constituționale contrare dreptului Uniunii.

Astfel, orice interpretare conform căreia revizuirea întemeiată pe art. art. 322 pct. 10 C. proc. civ. este inadmisibilă și în situația în care Curtea Constituțională a declarat neconstituțional, într-un reviriment jurisprudențial, după ce hotărârea suspusă revizuirii a devenit definitivă, textul normativ care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia instanța a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, contravine art. 47 CDFUE, care trebuie aplicat cu prioritate.

Potrivit art. 47 alin. (2) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene:

"Orice persoana are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege".

Conform art. 148 alin. (2) din Constituție, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Situația declarării neconstituționale a unui text normativ, într-un reviriment jurisprudențial, (după o jurisprudență constantă în sensul constituționalității aceleiași soluții legislative), fără recunoașterea efectelor deciziei Curții Constituționale și în privința cauzelor ce au fost soluționate definitiv în baza textului neconstituțional, ar conduce la încălcarea art. 47 CDFUE.

Securitatea juridică presupune existența unui climat de ordine și stabilitate în ceea ce privește raporturile juridice civile, ordinea juridică specifică unui stat de drept permițând asigurarea condițiilor optime în vederea respectării drepturilor constituționale, prin prevenirea oricăror abuzuri și eliminării oricăror stări de incertitudine și nesiguranță ce ar putea plana asupra acestor drepturi.

Deși este recunoscut faptul că revine legiuitorului competența să reglementeze căile de atac și condițiile în care acestea sunt exercitate, totuși dreptul la formularea unei căi de atac trebuie să fie concret și efectiv, nu doar teoretic și iluzoriu.

De vreme ce legiuitorul a recunoscut posibilitatea formulării revizuirii ca urmare a stabilirii de către Curtea Constituțională a neconstituționalității unui text de lege în baza căruia a fost soluționată o cauză, cu atât mai mult este evident că dreptul la formularea revizuirii trebuie să fie concret și efectiv în situația unui reviriment jurisprudențial, după o jurisprudență constantă în sensul constituționalității aceleiași soluții legislative, cu recunoașterea efectelor deciziei Curții Constituționale și în privința cauzelor soluționate definitiv în baza textului declarat neconstituțional.

Astfel, legiuitorul trebuie să asigure posibilitatea concretă de a se verifica legalitatea hotărârii supuse revizuirii pronunțată în baza unui text de lege declarat neconstituțional, după o jurisprudență constantă în sensul constituționalității aceleiași soluții legislative.

În aceste condiții, coroborat cu faptul că, așa cum rezultă din cuprinsul deciziei Curții de Justiție a Uniunii Europene, judecătorii naționali pot lăsa neaplicate deciziile Curții Constituționale care se opun dreptului european, decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 47 CDFUE, fiind admisibilă o revizuire formulată în temeiul art. 322 pct. 10 C. proc. civ., în baza unei decizii ale Curții Constituționale prin care aceasta a declarat neconstituțional, într-un reviriment jurisprudențial, textul normativ care a reprezentat temeiul de drept în baza căruia instanța a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, chiar și în cauze în care excepția nu a fost invocată.

Fiind vorba despre un reviriment jurisprudențial al Curții Constituționale, este evident că depășea puterea revizuentei de a determina acest lucru și de a obține acest lucru într-un anumit termen.

Prin urmare, soluția de respingere a cererii de revizuire exclusiv cu motivarea ca "în jurisprudența constituțională, Curtea a reținut că o decizie de constatare a neconstituționalității unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justițiabili care au invocat excepția de neconstituționalitate în cauze soluționate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a deciziei, prin care se constată neconstituționalitatea, precum și autorilor aceleiași excepții, invocate anterior publicării deciziei Curții, în alte cauze, soluționate definitiv", a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 322 pct. 10 C. proc. civ. raportat la art. 47 alin. (2) din CDFUE.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii și admiterea cererii de revizuire formulate împotriva deciziei civile nr. 136A/25.02.2016 pronunțate de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2009, cu consecința schimbării în tot a hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului formulat de reclamantă și respingerii apelului formulat de pârâți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

i)Cu privire la recursul declarat împotriva încheierii din 17 iunie 2022

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepția tardivității recursului, reținând următoarele:

Referitor la termenul în care poate fi exercitată calea extraordinară de atac, se reține, potrivit art. 34 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, incident în speță în raport cu data cererii introductive pe rolul instanței, 17 decembrie 2009, că încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul.

În speță, se constată că hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei, decizia civilă nr. 1009 A din 21 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei la 1 septembrie 2022, conform procesului-verbal de comunicare a hotărârii recurate, dosar CAB, iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost declarat de revizuentă la 19 septembrie 2022 (conform datei de pe plicul poștal cu care au fost expediate motivele de recurs, dosar recurs), în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ. și calculat potrivit prevederilor art. 101 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu cele ale alin. (4) ale aceluiași articol și care se împlinea la 19 septembrie 2022 (ultima zi era 17 septembrie 2022, sâmbăta, zi nelucrătoare).

Din cuprinsul memoriul de recurs formulat împotriva deciziei civile nr. 1009 A din 21 iunie 2022 nu reiese că acest ar fi declarat și împotriva încheierii din 17 iunie 2022 prin care a fost respinsă cererea de recuzare, criticile vizând numai modul în care a fost soluționată cererea de revizuire.

Încheierea din 17 iunie 2022 a fost comunicată revizuentei la 30 septembrie 2022 (conform procesului-verbal de comunicare a încheierii atacate, dosar CAB), iar recursul împotriva acestei hotărâri a fost declarat de revizuentă la 3 octombrie 2022 (conform datei de pe plicul poștal cu care au fost expediate motivele de recurs, fila x verso dosar recurs), după expirarea termenului legal prevăzut pentru declararea recursului, conform art. 34 alin. (2), coroborat cu art. 301 C. proc. civ.

Conform art. 34 alin. (2) C. proc. civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea se poate ataca numai o dată cu fondul, iar potrivit art. 103 alin. (1) și (2) din același cod, "(1) Neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. (2) În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în același termen vor fi arătate și motivele împiedicării.

Nu prezintă relevanță în soluționarea cauzei susținerile recurentului referitoare la data comunicării încheierii atacate, în condițiile în care, din interpretarea dispozițiilor art. 34 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că termenul de exercitare a căii de atac în situația încheierii prin care a fost respinsă recuzarea curge de la data comunicării hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei, în speță, decizia prin care a fost soluționată cererea de revizuire.

Cât privește cererea de repunere în termen, potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai când legea dispune altfel sau dacă partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei.

În sensul dispoziției legale menționate, "împrejurările mai presus de voința ei" care ar putea determina repunerea în termen ar trebui să implice existența unei împrejurări care exclude culpa părții.

Ori, în cauză, motivele invocate în justificarea împiedicării de a formula cererea de recurs în termenul procedural, nu se circumscriu împrejurărilor vizate de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Invocarea faptului că termenul curge de la data comunicării încheierii recurate, iar nu de la data comunicării hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei, întrucât de la data comunicării acestei încheieri ar fi avut cunoștință de considerentele acesteia nu pot constitui "împrejurări mai presus de voința ei", în sensul normei precitate.

Fiind vorba de o încheiere prin care s-a respins cererea de recuzare, partea nemulțumită de soluția respectivă trebuie să formuleze calea de atac prevăzută de lege atât împotriva hotărârii prin care a fost soluționat fondul cauzei, cât și împotriva încheierii respective, în considerarea principiului disponibilității, aplicabil și în materia căilor de atac.

Astfel, reglementarea din C. proc. civ. nu lipsește partea interesată de dreptul de a ataca încheierea prin care s-a respins recuzarea, iar faptul că exercițiul acestui drept este corelat cu contestarea fondului cauzei, iar nu de comunicarea respectivei încheieri, nu reprezintă un impediment real al exercițiului unei căi de atac. Prin instituirea acestei proceduri legiuitorul a urmărit - și este o rațiune suficientă - să restrângă posibilitatea de tergiversare prin exercitarea abuzivă a unei atare căi de atac și să realizeze un spor de celeritate în soluționarea cauzelor.

Prin urmare, faptul că încheierea recurată i-a fost comunicată revizuentei ulterior comunicării deciziei prin care a fost soluționat fondul cauzei nu o împiedica pe aceasta să declare recurs împotriva încheierii odată cu recursul ce viza fondul cauzei.

În acest context, Înalta Curte consideră necesar să precizeze că instituirea termenelor privind declararea căilor de atac și a intervalului de timp în care acestea trebuie motivate reprezintă limite legale admise ale dreptului de acces la un tribunal, interpretat ca o componentă materială a dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În cauza dedusă judecății, în aplicarea acestei limitări, este esențială împrejurarea ca revizuenta a fost asistată de un apărător ales, persoană cu cunoștințe de specialitate, pe tot parcursul judecății, astfel încât acesta trebuia să prevadă și să informeze partea cu privire la consecințele juridice ale declarării recursului împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare odată cu recursul ce viza fondul cauzei și să depună toate diligențele necesare prezervării drepturilor procesuale ale acesteia, prin declararea căii de atac prevăzute de lege, urmând a motiva recursul după luarea la cunoștință a cuprinsului încheierii recurate.

În același sens, conform dispozițiilor de drept intern, art. 723 alin. (1) C. proc. civ., drepturile civile trebuie exercitate cu bună-credință, ceea ce înseamnă că recurenta putea să ia cunoștință de conținutul încheierii recurate, cel puțin de la data comunicării acesteia la 30 septembrie 2022 și să fundamenteze aceste motive în termen de 15 zile de la comunicarea acesteia.

Scopul legitim ai instituirii de către legiuitorul național a unor norme imperative pentru promovarea unor căi extraordinare de atac este, în mod neîndoielnic, limitarea în timp a incertitudinii raporturilor juridice, astfel că, după epuizarea termenelor pentru declararea acestora, orice persoană de bună credință să se poată prevala, în orice împrejurare, de o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, ce nu mai este susceptibilă de retractare sau reformare, intrată în circuitul juridic, care trebuie să aibă un grad acceptabil de securitate.

Constatând că, în cauză, cererea de recurs nu a fost formulată în termenul imperativ prevăzut de lege și că recurenta nu a dovedit împrejurările mai presus de voința ei, cererea de repunere în termen va fi respinsă, aceasta neavând suport probator în actele și lucrările dosarului.

Prin urmare, Înalta Curte, având în vedere că nu este îndeplinită în cauză ipoteza legală ce presupune intervenția unei împrejurări independente de voința celui ce solicită repunerea în termen, constată că cererea de recurs a fost formulată cu depășirea termenului imperativ prevăzut de art. 34 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea de recurs formulată împotriva încheierii din 17 iunie 2022, ca tardiv formulată.

ii) Recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1009A din 21 iunie 2022

Sunt nefondate criticile recurentei subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care s-a susținut aplicarea greșită a art. 322 pct. 5 din același cod, respectiv interpretarea greșită a sintagmei "înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților".

Instanța de revizuire a ajuns la concluzia corectă că nu este incidentă ipoteza prevăzută de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., reținând că înscrisul nou prezentat - decizia nr. 136/25.02.2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 - nu constituie înscris nou, întrucât nu a existat în momentul judecării cauzei (decizia civilă nr. 134/25.02.2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost pronunțată cu mult înainte de apariția deciziei Curții Constituționale - 2021), nu a fost reținut de partea potrivnică, iar imposibilitatea prezentării lui cu ocazia judecării fondului cauzei nu a fost determinată de o imposibilitate mai presus de voința revizuentului ori de faptul că a fost reținută de partea potrivnică, ci de împrejurarea că nu exista la acel moment.

Prin urmare, instanța de revizuire a reținut că decizia CCR nr. 136/2021, invocată de revizuentă ca înscris nou, nu se încadrează în noțiunea de "înscrisuri doveditoare" prevăzute de dispozițiile art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de revizuire a analizat înscrisul invocat de revizuentă raportat la condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. reținând, în plus față de această analiză, în mod legal, că existența unei decizii a Curții Constituționale, prin care s-a declarat neconstituționalitatea unui temei juridic, care a fundamentat o soluție pronunțată printr-o hotărâre judecătorească ar putea justifica doar existența cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 10 C. proc. civ.

În acord cu raționamentul instanței de revizuire, Înalta Curte reține că înscrisul nou prezentat - decizia nr. 136/25.02.2021 pronunțată de Curtea Constituțională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 494/12.05.2021 - nu constituie înscris nou, întrucât nu a existat în momentul judecării cauzei, deoarece nu exista la acel moment.

Este adevărat că atât doctrina, cât și practica judiciară au realizat o interpretare extensivă a normei, reținând că revizuirea poate avea loc și în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate după soluționarea definitivă a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, atunci când hotărârea s-a obținut în baza unei cereri de chemare în judecată aflată în curs de soluționare la data soluționării definitive a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, pe considerentul că partea nu poate determina momentul pronunțării hotărârii.

Soluția se referă la acele situații în care partea nu avea absolut nicio posibilitate de a invoca hotărârea în litigiul în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Decizia CCR nr. 136/2021 s-a pronunțat în urma cererii de sesizare a Curții Constituționale formulate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Dolj, secția I civilă și a constituit obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.794D/2017, de unde rezultă că hotărârea CCR s-a obținut în baza unei cereri de chemare în judecată introduse ulterior datei soluționării definitive a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, în speță, decizia civilă nr. 134 din 25 februarie 2016.

Rezultă așadar că la data soluționării definitive a litigiului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se solicită, 25 februarie 2016, instanța de contencios constituțional nu fusese încă sesizată, sesizarea acesteia având loc prin încheierea din 6 noiembrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017 al Tribunalul Dolj, secția I civilă, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CCR nr. 136/2021.

Nimic nu a împiedicat revizuenta să invoce, la rândul său, excepția de neconstituționalitate, chiar dacă la momentul soluționării litigiului său exista o jurisprudență constantă în sensul respingerii excepției de neconstituționale a textului normativ în materia respectivă.

În acest context, trebuie reamintit că instanța de contencios european a drepturilor omului a statuat în mod constant, în jurisprudența sa, că revizuirea, cale extraordinară de atac de retractare, nu se poate transforma într-un apel/recurs deghizat, prin care să se tindă la obținerea unei rejudecări a cauzei, pentru că, în sens contrar, s-ar aduce ating