ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1974/2024

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 02.12.2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 euro (4.950.000 RON) daune morale pentru tergiversarea pronunțării unei soluții în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București, disjuns din dosarul penal nr. x/2016, în care autorul faptei de mărturie mincinoasă este necunoscut, presupus de cele două parchete a fi existat la data de 16.11.2011, cu cheltuieli de judecată. Prin cererea precizatoare depusă la data de 17.01.2022, reclamantul a solicitat ca daunele morale în suma de 1.000.000 euro, solicitate prin cererea introductivă, să fie actualizate cu rata de inflație, calculată de la data pronunțării hotărârii judecătorești a primei instanțe și până la plata efectivă a debitului, precum și la plata dobânzii legale calculate asupra debitului acordat până la achitarea integrală, în temeiul art. 1532, art. 1533, art. 1535 și urm. C. civ., precum și principiului reparării integrale a pagubei.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 790/06.05.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâților, ca neîntemeiate și a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4 București și Statul Român prin Ministerul Finanțelor, ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 266A din 20 februarie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul reclamantului, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 25 mai 2023, a declarat recurs reclamantul, solicitând casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la aceeași instanță de apel. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că prima instanță și cea de apel nu motivează în niciun fel cu privire la înlăturarea apărărilor formulate cu privire la admisibilitatea acțiunii. În acest sens, arată că lipsa motivelor de fapt și de drept pentru care au fost înlăturate apărările duce la încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel a preferat să acuze pe recurent, fără a argumenta de ce au fost înlăturate susținerile acestuia, practic nici nu s-a pronunțat cu privire la acestea, dar fără să meargă la esența solicitării și consecințelor invocate de reclamant, care a arătat doar încălcarea unor norme de drept, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cauze. Or, nemotivând în fapt și în drept înlăturarea apărărilor formulate de recurentul-reclamant și motivându-și soluția dată prin decizia recurată doar pe acuzări la adresa recurentului, apărările formulate de acesta fiind înlăturate, consideră că instanța de apel a comis un exces de putere în raport de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în baza cărora, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege. De asemenea, consideră că instanța de apel a comis un exces de putere prin nerespectarea dreptului la un proces echitabil, dreptul la un proces echitabil constituind o exigență a C. proc. civ. care la art. 6 alin. (1) stabilește că "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății." Susține încălcarea principiului contradictorialității, întrucât deși instanța de apel pune în discuția părților cererea de chemare în judecată, nu motivează în niciun fel în fapt și în drept de ce o respinge ca neîntemeiată sau nefondată, în condițiile în care este evident că există o legătură de cauzalitate între tergiversarea în mod nejustificat a instituțiilor abilitate să cerceteze și să rezolve o situație dată, fără să aștepte să treacă 12 ani, în scopul de a rămâne fără efect solicitările recurentului, în condițiile în care aveau și un termen prevăzut în mod expres, 01.05.2020. Arată că instanțele de fond s-au limitat a face referire la faptul că nu există o legătură de cauzalitate între existența unui fapte ilicite pe care o constată, criticând acest raționament juridic, deoarece orice persoană are dreptul la respectarea unui timp rezonabil cu privire la soluționarea cerințelor sale și nu raportat la atitudinea unor persoane ce fac parte dintr-o instituție în mod vremelnic, dar care nu depun nici o diligență în aflarea adevărului. Or, este evident că instanța de apel nu face nici o legătură între fapta ilicită pe care reținut-o în existența sa, dar nu reușit să deducă și vinovăția, sub forma intenției sau culpei, așa cum sunt definite prin dispozițiile art. 16 alin. (2) și (3) din C. civ., atât timp cât se rețin concurente, cele două încheierii din 27.01.2020 și 23.07.2021, dar și sechestrul asigurător dispus pentru fapte inexistente (a se vedea procesele-verbale de sechestru), care se înscriu în lanțul cauzal generator al prejudiciului și care constituie o circumstanță legală de diminuare a obligației de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului - autor neidentificat - dosarul nr. x/P/.2016. Cu privire la motivările instanțelor de fond, în sensul că există faptă ilicită, dar nu există vinovăție sau legătură de cauzalitate și prejudiciu, arată că în practica instanței supreme s-a reținut, în legătură cu probarea prejudiciului moral, că este suficientă probarea faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București nu au depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul de față, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformității sale cu regulile de drept material și/sau procesual, iar părțile o pot critica doar pentru motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ. În cauză, se constată că unele dintre argumentele invocate prin memoriul de recurs se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5) și pct. 6) din C. proc. civ., invocându-se nemotivarea hotărârii, interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept procedural, astfel că recursul urmează a fi analizat prin prisma acestor două motive de casare. În ceea ce privește acele critici întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., acestea, în realitate, vizează netemeinicia deciziei recurate, solicitându-se reinterpretarea situației de fapt și a probatoriului administrat în cauză pentru a se putea constata întrunite toate cerințele prevăzute de legea pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâților, astfel că nu pot fi analizate, întrucât în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres și limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanței de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situației de fapt. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Având a analiza cu prioritate motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat. Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5) din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv, principiile disponibilității și contradictorialității, precum și dreptul la apărare, analizând, prin decizia recurată, alte chestiuni decât cele invocate prin cererea de apel, care nici nu au fost puse în discuția părților. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților iar partea poate dispune de drepturile sale în orice mod permis de lege, iar judecătorul are obligația, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ. să se pronunțe asupra a ceea ce s-a cerut fără a depăși limitele investirii. Conform situației de fapt stabilite de instanțele de fond, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea intimaților pârâți la plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale pentru tergiversarea soluționării dosarului nr. x/2016 al Parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 București, disjuns din dosarul nr. x/2011, în temeiul răspunderii civile delictuale, cu referire la prevederile art. 1349, 1381 și 1382 C. civ., precum și în temeiul prevederilor art. 1 și 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin rechizitoriul nr. x/2011 din data de 10.08.2016, emis în dosarul cu același număr, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a dispus trimiterea în judecată a apelantului reclamant din prezenta cauză, în calitate de inculpat, pentru săvârșirea infracțiunilor de participație improprie sub forma instigării mediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. și ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. și nerespectarea hotărârilor judecătorești, faptă prev. și ped. de art. 287 alin. (1) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., precum și disjungerea cauzei și declinarea competenței în favoarea parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 București pentru săvârșirea de către autori necunoscuți a unei participații improprii sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. și ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. Dosarul astfel disjuns, a fost înregistrat sub nr. x/2016 al Parchetului de la lângă Judecătoria Sectorului 4 București, iar prin ordonanța din data de 12.09.2016, s-a dispus începerea urmăririi penale in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev. și ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. Prin încheierile din data de 27.01.2020, dosar nr. x/2019, respectiv din data de 23.07.2021, dosar nr. x/2021, Judecătoria Sectorului 4 București a admis contestațiile privind tergiversarea procesului formulate de recurentul-reclamant din prezenta cauză, fiind stabilite termene pentru finalizarea urmăririi penale la datele de 01.05.2020, respectiv de 01.10.2021. Prin ordonanța nr. 7492/P/2016 din data de 12.10.2021, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 București a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârșirii infracțiunii de participație improprie sub forma instigării imediate la mărturie mincinoasă, faptă prev și ped. de art. 52 alin. (3) C. pen. rap. la art. 273 alin. (2) lit. c) C. pen. cu aplic. art. 5 C. pen. întrucât a intervenit prescripția răspunderii penale. Împotriva acestei soluții, recurentul-reclamant a formulat plângere la primul procuror și la judecătorul de cameră preliminară care au fost respinse ca neîntemeiate. Respingând acțiunea reclamantului, prima instanță a reținut că este îndeplinită cerința referitoare la fapta ilicită constând în soluționarea cu întârziere a dosarului penal nr. x/2016, ca fiind reținută cu autoritate de lucru judecat prin soluțiile de admitere a cererilor privind tergiversarea procesului pronunțate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2021, însă că, în cauză, nu este îndeplinită condiția legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat material sau moral (constând în aceea că nu a putut formula cale extraordinară de atac în dosarul nr. x/2016 în care a fost condamnat, respectiv nu a putut contesta măsurile asigurătorii). Validând soluția primei instanțe, curtea de apel a reținut că "prima instanță a constatat că, în prezenta cauză, nu pot fi puse în discuție legalitatea soluției de condamnare a apelantului reclamant și de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor acestuia motivat de faptul că instanța nu a fost învestită cu astfel de cerere, astfel că a analizat cererea din perspectiva faptei ilicite invocate, prin raportare la art. 9 alin. (2) C. proc. civ., aceste considerente nefiind criticate în prezentul apel. La acest punct, Curtea arată că, în cadrul concluziilor orale pe fondul cauzei la prima instanță, apelantul reclamant a arătat că fapta ilicită invocată este aceea că, în dosarul disjuns nr. x/2016, s-a depășit termenul rezonabil. Din această perspectivă, referirea din cererea de apel cu privire la măsura sechestrului instituit în dosarul nr. x/2011 prin ordonanța din data de 02.06.2016 și menținută prin hotărârea de condamnare a apelantului reclamant urmează a fi analizată prin prisma criticilor formulate cu privire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și pretinsul prejudiciu. De altfel, măsura sechestrului a fost dispusă într-un alt dosar penal, respectiv dosarul nr. x/2011, iar nu în dosarul nr. x/2016, acesta din urmă fiind cel în legătură cu care se solicită despăgubirile în prezenta cauză. Astfel, orice alte aspecte referitoare la legalitatea măsurii sechestrului sau faptele pentru care s-a dispus această măsură nu fac obiectul prezentei judecăți". Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a pronunțat în limitele învestirii, ținând cont de precizările făcute de reclamant în concluziilor orale pe fondul cauzei la prima instanță, instanța de apel arătând pe larg care au fost considerentele de fapt și de drept pentru care a respins acțiunea. Procesul civil este, în esență, un proces al intereselor private, iar rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu cele două principii fundamentale disponibilitatea și contradictorialitatea. De asemenea, rolul activ al instanței nu poate constitui temeiul substituirii în poziția procesuală a uneia dintre părți și nu poate înlocui implicarea părții în exercitarea propriilor obligații, instanța de apel pronunțându-se în limitele investirii și pe baza apărărilor invocate de reclamant. Fiind evident că instanța s-a pronunțat în limitele învestirii, cu respectarea dispozițiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și art. 22 alin. (4)-(6) C. proc. civ. și a principiilor care guvernează procesul civil, Înalta Curte constată că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5) C. proc. civ. este nefondat. Motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., se referă la ipoteza în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei. Astfel, din parcurgerea deciziei recurate se observă că aceasta respectă exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și au justificat soluția de admitere a cererii de chemare în judecată, oferindu-se răspuns tuturor apărărilor invocate de părți. În aceste condiții, părțile au posibilitatea de a înțelege argumentele care au determinat pronunțarea acestei soluții, iar controlul judiciar este posibil pe baza considerentelor expuse de instanța de apel. Contrar susținerilor recurenților, Înalta Curte observă că decizia atacată nu este motivată sumar sau necorespunzător, ci dimpotrivă, este prezentat în mod coerent raționamentul juridic care a condus la pronunțarea soluției în apel, astfel că hotărârea recurată conține motivarea conformă în fapt și în drept. Hotărârea recurată nu conține o înșiruire de fapte și argumente ci, dimpotrivă, răspunde, în detaliu, în fapt, prin trimitere la probatoriile administrate de părți, și în drept, prin trimitere la normele de drept relevante, tuturor aspectelor critice învederate de partea recurentă prin memoriul de apel, în limitele stabilite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ. De altminteri, invocând viciul nemotivării, se constată că recurentul-reclamant formulează critica în termeni generali, ignorând considerentele expuse în cuprinsul hotărârii recurate și care au fundamentat soluția. Astfel, instanța de apel a reținut, în ceea ce privește legătura de cauzalitate, că "teza apelantului reclamant este aceea că tergiversarea cercetărilor în dosarul nr. x/2016 finalizat cu o soluție de clasare pentru intervenția prescripției răspunderii penale, i-a cauzat un prejudiciu constând în aceea că nu a putut formula cale extraordinară de atac împotriva soluției de condamnare și, implicit, cu privire la latura civilă a cauzei pentru care a fost instituit și menținut sechestrul asigurătoriu", și a concluzionat că "deși nu se poate susține că între fapta pentru care a fost condamnat apelantul reclamant și cea pentru care s-a dispus disjungerea nu există legătură astfel cum a reținut prima instanță, este corectă, însă, constatarea că apelantul reclamant a fost sancționat pentru propria sa faptă. În continuare, Curtea observă că prima instanță a reținut în mod corect faptul că și în situația în care ar fi fost identificată persoana care a înlocuit efectiv probele și, eventual condamnată, apelantul reclamant nu a indicat în mod concret care ar fi fost calea extraordinară exercitată și temeiul acesteia și cu atât mai puțin, posibilitatea admiterii unei astfel de căi de atac, în contextul în care, spre exemplu, pur ipotetic, respectiva persoană ar fi putut fi condamnată, la rândul său, pentru propria faptă, care nu ar exclude-o pe cea a apelantului reclamant. În mod corelativ, din perspectiva daunelor la care a fost obligat apelantul reclamant prin hotărârea penală, doar o eventuală condamnare a acelei persoane și a reținerii unei culpe comune ar fi putut avea o relevanță ipotetică în sensul indicat de apelant, dar o astfel de premisă este pur speculativă." În atare condiții, din perspectiva cerinței motivării, se dovedesc a fi suficiente considerentele prin care instanța de apel a evidențiat argumentele pe baza cărora a validat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, pe baza propriilor argumente ce au înlocuit parțial pe cele ale primei instanțe, stabilind că reclamantul nu a dovedit că fapta ilicită constând în tergiversarea cercetărilor din dosarul nr. x/2016, i-ar fi produs vreun prejudiciu, neexistând o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul invocat. Prin urmare, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind enunțate cu claritate atât situația de fapt reținută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum și modul de aplicare al legii la situația de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reține că au fost analizate și s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de apelantul-reclamant - subsumate cadrului procesual obiectiv cu care a fost legal învestită instanța, iar considerentele sunt formulate și structurate coerent, de natură a susține concluzia și raționamentul instanței. Așa fiind, cum hotărârea recurată este motivată într-o manieră clară și lipsită de ambiguități, care permite urmărirea și înțelegerea raționamentului judiciar și identificarea normelor de drept și a principiilor care au stat la baza soluției, furnizând părții reclamante dovada că cererile și mijloacele sale de probă au fost analizate, instanța de recurs urmează a constata că nu poate primi critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu soluția la care a ajuns instanța de apel nu se traduce într-o motivare necorespunzătoare a deciziei, la fel cum neînsușirea apărărilor expuse de către partea recurentă nu reprezintă o nemotivare a hotărârii. Ceea ce este esențial este faptul că instanța de apel a prezentat în clar și coerent argumentele pentru care a pronunțat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, fiind astfel posibilă realizarea controlului judiciar. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în cuprinsul deciziei atacate există considerente suficiente și clare, necontradictorii, care să fundamenteze soluția de respingere a cererii de chemare în judecată, de natură să răspundă apărărilor ambelor părți, să permită acestora și instanței de recurs să înțeleagă argumentele care au stat la baza soluției dispuse, în acord cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât acest motiv de recurs este nefondat. Cu privire la criticile vizând aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, se observă că, deși a invocat, în mod formal, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., în realitate recurentul-reclamant nu critică modul în care instanța de apel a interpretat și a aplicat normele de drept material, ci combate situația de fapt stabilită în mod definitiv, din perspectiva nereținerii greșite, în opinia recurentului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul invocat de recurent, în urma coroborării și valorificării mijloacelor de probă. Or, așa cum s-a antemenționat, motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. presupune enunțarea normei de drept material aplicabile cauzei, prezentarea interpretării pe care partea recurentă o consideră corectă și argumentarea discordanței acestei interpretări cu cea dată de instanța de apel, acest caz de casare neputând fi invocat pentru a se critica situația de fapt, întrucât nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii mijloacelor de probă ce au fost administrate în fața instanțelor de fond și modul cum acestea au fost interpretate. Pe de altă parte, pentru a putea fi angrenată răspunderea civilă delictuală este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: fapta ilicită, vinovăția, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, neîndeplinirea oricăreia dintre acestea ducând la respingerea cererii. Ca atare, stabilirea inexistenței legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită reținută în cauză și prejudiciu conduce, în mod legal, la neîntrunirea uneia din cerințele prevăzute cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale, neputând fi primite susținerile din recurs în sensul că reținerea faptei ilicite în sarcina pârâților ar conduce, în mod automat, la îndeplinirea celorlalte trei condiții. Constatarea neîndeplinirii unei singure condiții conduce la inexistența răspunderii civile delictuale, așa încât verificarea îndeplinirii celorlalte condiții este inutilă Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanți.