Decizia nr. 2137/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 07.06.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 5.971.000 RON reprezentând daune morale, în baza principiului de drept unional al răspunderii statului pentru fapte imputabile hotărârilor instanțelor de ultim grad de jurisdicție.

Sentința civilă pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă Prin încheierea din 19.10.2021 pronunțată de Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 07.06.2021 în dosarul nr. x/2021, instanța a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2019 de pe rolul Curții de Apel București. Prin decizia civilă nr. 662R/21.09.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanța a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A., a casat încheierea recurată și a trimis cauza Tribunalului București, secția a IV-a civilă pentru continuarea judecății. Prin sentința civilă nr. 1741/13.12.2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, instanța a admis excepția autorității de lucru judecat și a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 1.000 RON pe fiecare zi, pentru perioada 04.07.2015 - 01.11.2016, ca având autoritate de lucru judecat; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 1.000 RON pe fiecare zi, pentru perioada 14.11.2013 - 09.11.2016, și a respins acest petit ca fiind prescris; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 439A din 12 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, a respins cererea reclamantei A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca inadmisibilă și a respins, apelul formulat de apelanta-reclamantă împotriva sentinței civile nr. 1741/13.12.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021 ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs. Împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale a declarat recurs reclamanta A. 4.1. În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a formulat următoarele critici: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 396 C. proc. civ. și a nesocotit caracterul urgent al procedurii de soluționare a cererii de sesizare a Curții Constituționale, reglementate de dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 și implicit, dreptul de acces la Curtea Constituțională întrucât nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare la termenul de judecată la care a rămas în pronunțare asupra acesteia, 15 martie 2024, amânarea de pronunțare vizând soluția asupra apelului în vederea depunerii de concluzii scrise. Or, în contextul în care instanța nu a pronunțat, motivat, soluția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, aceasta a încălcat prevederile alin. (5) a art. 29 din Legea nr. 47/1992. Un alt aspect de nelegalitate a vizat împrejurarea că în dispozitivul soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este menționat "termenul de recurs 48 de zile, care se depune la Curtea de Apel București", în loc de "termenul de recurs este de 48 de ore", așa cum era corect, ceea ce demonstrează încălcarea prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, nefiind incidente normele de drept comun ale art. 490 din C. proc. civ. privind depunerea căii de atac la instanța a cărei hotărâre se atacă. În susținerea criticilor formulate, recurenta a făcut trimitere la decizia Curții Constituționale nr. 33/2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judecătorească. Conchizând, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și rejudecarea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992. 4.2. Privitor la recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fără a invoca incidența vreunuia dintre motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat următoarele critici de nelegalitate: Au fost încălcate dispozițiile care reglementează procedura de judecată a apelului, prevăzută art. 479 C. proc. civ. precum și principiile procesuale fundamentale ale legalității, disponibilității, ale contradictorialității și ale bunei credințe procesuale reglementate de art. 7, 9, 12, 14 alin. (6), (20), (22) C. proc. civ. . În argumentarea acestei critici, recurenta a învederat că judecătorul redactor al deciziei a imprimat motivării acesteia un caracter personal - autocrat, dovadă fiind expresia "Așa cum am arătat", nu unul instituțional, și a pornit de la premisa că motivele de apel și criticile formulate nu sunt întemeiate, premisă pe care o demonstrează explicit debutul motivării propriu-zise a hotărârii: "Analizând motivul de apel privind pretinsa incompatibilitate absolută a judecătorului care a pronunțat sentința civilă apelată, Curtea reține că nu este fondat", procedând, astfel, contrar succesiunii reglementată de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În acest sens, a reproșat deciziei recurate că nu au fost înlăturate, argumentat juridic, criticile apelantei, motivarea demonstrând că judecătorii apelului întâi au luat soluția și apoi, au identificat motive în justificarea acesteia, fapt care confirmă ipoteza avută în vedere de Decizia Curții Constituționale nr. 233/2021 publicată în M.Of. nr. 508/17.05.2021. Un alt aspect de nelegalitate a vizat faptul că reținerea instanței conform căreia "soluționarea cauzei de alt judecător decât cel stabilit în mod legal sau înlocuirea sa arbitrară ar duce la încălcarea dreptului părților la un proces echitabil" este lipsită de suport legal care să susțină sintagmele "stabilit în mod legal" și "înlocuirea sa arbitrară", fiind neclar și imprevizibil, în contextul în care intimatul nu a depus întâmpinare în apel prin care să fi formulat o astfel de apărare, și contrar Deciziei Curții Constituționale nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în M.Of. nr. 146/15.02.2018, care a statuat că motivarea hotărârii judecătorești constituie expresia independenței judecătorului. În continuare, recurenta a susținut că prin decizia de casare, s-a reținut încălcarea regulilor de procedură prin aceea că pricina a fost suspendată fără analizarea condițiilor litispendenței, cauza fiind trimisă, pentru reluarea judecății, cu obligația pentru instanța de trimitere de a discuta în ce măsură sunt îndeplinite cerințele litispendenței și a se dispune în consecință, după caz, suspendarea, verificarea autorității de lucru judecat sau judecarea pe fondul cererii. În atare context, pronunțarea de către același judecător prin sentința apelată asupra aspectelor dezlegate de instanța de casare, atrage, desigur, incidența art. 41 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu a fost încălcat art. 41 alin. (1) C. proc. civ. și a concluzionat că "nu a fost nesocotit nici art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nici art. 47 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene privind cerința examinării cauzei de o instanță imparțială și constituită potrivit legii, critica întemeiată pe principiul de drept european al judecătorului legal având autonomie procesuală, motivată distinct se impunea să primească o analiză distinctă și efectivă. Instanța de apel nu a examinat critica privind tranșarea litigiului cu încălcarea principiului egalității de arme și a dreptului la un proces echitabil, și cu încălcarea principiului de drept unional al interpretării conforme din perspectiva în care tribunalul nu a făcut nici o referire la depunerea de către reclamantă a răspunsului la întâmpinare, neredând poziția procesuală a reclamantei în raport de excepțiile invocate. Decizia recurată a denaturat conținutul criticii și nu s-a limitat la a verifica și a constata temeinicia criticilor, ci a oferit un răspuns care, pe de o parte, a completat motivarea sentinței, iar, pe de altă parte, opune lipsa de relevanță a neindicării distincției între excepțiile de ordine publică și cele de ordine privată și a titularului lor "atâta vreme cât regimul de soluționare a fost respectat", fără indicarea niciunui reper concret sau temei de drept. Răspunzând criticii din apel privitoare la nesoluționarea excepției inadmisibilității și prescripției acțiunii invocată de către pârât, în mod nelegal, curtea de apel a reținut că reclamanta nu are interes să invoce aceste chestiuni, fără a pune în discuția părților excepția lipsei de interes, nesocotind astfel principiul contradictorialității reglementat de art. 14 alin. (6) din C. proc. civ. Reținerea curții de apel conform căreia excepția autorității de lucru judecat invocată de pârât a fost pusă în dezbatere contradictorie la ultimul termen de judecată, din 13.12.2022 pentru când părțile au lipsit, este contrară celor consemnate în partea introductivă a sentinței apelate, excepțiile autorității de lucru judecat, prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilității fiind unite cu fondul în temeiul art. 248 C. proc. civ. Instanța de apel nu a răspuns criticii referitoare la faptul că prin dispozitivul sentinței a fost admisă excepția prescripției raportat la un capăt de cerere, deși cererea de chemare în judecată are un obiect unic, iar în cuprinsul hotărârii nu sunt redate susținerile pârâtului privind obiectul și cursul prescripției, regăsite în cuprinsul precizărilor la răspunsul la întâmpinare formulate cu privire la excepțiile invocate prin întâmpinare, depuse la instanța de fond pentru termenul din 13.12.2013, decizia recurată neoferind o motivare respingerii apărărilor formulate de către reclamantă cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune. În mod greșit, curtea de apel, în soluționarea excepției netimbrării, reține incidența prevederilor art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013 care se referă la despăgubiri solicitate pentru încălcarea drepturilor prevăzute de art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului, contrar obiectului și temeiului de drept ale cererii de chemare în judecată, neinvocate de niciuna dintre părți, constatând lipsa interesului în invocarea acestei chestiuni, fără ca în prealabil, aceasta să fie pusă în discuția părților.

Apărările formulate în cauză Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu a formulat întâmpinare

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin rezoluția din 27 iunie 2024, a fost fixat termen de judecată la 10 octombrie 2024, în ședință publică, pentru soluționarea recursurilor. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate. În ceea ce privește recursul exercitat împotriva soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, Înalta Curte urmează a-l respinge, pentru următoarele aspecte: Cu titlu prealabil, instanța supremă constată că prin decizia nr. 321/2017 a Curții Constituționale s-a reținut că recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este un remediu judiciar care nu preia niciunul dintre elementele și caracteristicile proprii recursului din C. proc. civ., fiind o cale de atac specială ce nu poate fi calificată în funcție de reglementările proprii procedurii penale sau civile. De asemenea, Curtea a mai constatat că obiectul recursului este acela al verificării aprecierii instanței ierarhic inferioare cu privire la soluția pe care aceasta a adoptat-o de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, motivată de neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Cu alte cuvinte, se verifică legalitatea respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale prin prisma acestor condiții. Pe de altă parte, pentru a se verifica legalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, recurentul trebuie să formuleze critici sau minime argumente care să fie susceptibile de analiză de către instanța ierarhic superioară. Prin urmare, pentru ca încheierea pronunțată asupra unei cereri de sesizare a instanței de contencios constituțional să fie supusă cenzurii, recurentul trebuie să se raporteze la cuprinsul hotărârii judecătorești atacate și să arate, punctual, care sunt greșelile imputate instanței, referitoare la neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepției de neconstituționalitate prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992. Un prim aspect de nelegalitate invocat de petentă în susținerea recursului, a vizat împrejurarea că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale la termenul la care a reținut cauza spre soluționare, nesocotind-se astfel, prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care impune soluționarea în procedură de urgență, dar și art. 396 din C. proc. civ. Critica este nefondată. Din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, reiese că la termenul din 15 martie 2024, Curtea de Apel București a reținut cauza în pronunțare atât asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cât și asupra apelului exercitat împotriva sentinței tribunalului, și, constatând că are nevoie de timp pentru a delibera, a dispus, în mod succesiv, amânarea pronunțării la 29 martie 2024, și ulterior la 12 aprilie 2024, când a pronunțat decizia nr. 439 A prin care a fost soluționată atât cererea de sesizare a Curții Constituționale cât și calea de atac exercitată în cauză. Împrejurarea că instanța, apreciind că soluția ce urmează a fi pronunțată asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale necesită un timp mai îndelungat pentru a chibzui, în deplin acord cu normele procesuale ale art. 396 din C. proc. civ., și a dispus amânarea pronunțării pentru 29 martie 2024 și ulterior, pentru 12 aprilie 2024, nu presupune că prin aceasta să fi fost nesocotite prevederile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, așa cum se susține prin memoriul de recurs, de vreme ce aceste prevederi dispun doar în legătură cu termenul procedural în care poate fi exercitat recursul împotriva soluției pronunțate în legătură cu cererea de sesizare a Curții Constituționale, nefiind stabilită în sarcina instanței învestită cu o asemenea cerere obligația de a se pronunța asupra sesizării la același termen de judecată la care a reținut cauza spre soluționare. Înalta Curte reține că prin memoriul de recurs, petenta a criticat soluția și din perspectiva menționării în cuprinsul dispozitivului soluției cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale a termenului de 48 de zile de la pronunțare pentru declararea recursului, și nu de 48 de ore de la pronunțare, așa cum era corect. Și această critică este nefondată. Este de necontestat faptul că potrivit art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992, încheierea cu privire la cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Însă mențiunea inexactă din dispozitivul deciziei apelate cu privire la termenul în care poate fi promovată calea de atac a recursului nu deschide părții dreptul de a exercita recursul într-un alt termen decât cel prevăzut de art. 29 alin. (5) teza a doua din Legea nr. 47/1992. Chiar dacă mențiunea greșită din dispozitiv ar fi putut constitui motiv ce a împiedicat partea să promoveze calea de atac în termenul legal, nu se poate reține nelegalitatea deciziei atacate, cu atât mai mult cu cât petenta nu a invocat existența vreunui prejudiciu cauzat de mențiunea inexactă a instanței din cuprinsul dispozitivului. În continuare, Înalta Curte reține că, în cauza dedusă judecății, încheierea recurată a fost pronunțată în soluționarea unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cererea de sesizare fiind respinsă ca inadmisibilă față de împrejurarea că dispozițiile invocate nu au legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere că prin motivele de apel reclamanta nu a invocat niciun motiv subsumat nemotivării, la data pronunțării, a hotărârii apelate sau alte aspect privind întocmirea minutei și semnarea hotărârii, aceasta nejustificând un interes în invocarea excepției de neconstituționalitate prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității normelor procesuale invocate, iar admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale nu ar produce niciun efect din perspectiva invocării nulității hotărârii pronunțate în primă instanță. Conform art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, calea de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale este numai recursul, motiv pentru care sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile nefiind însă limitate la cele care se încadrează în aceste dispoziții legale. În atare context, Înalta Curte reține că recurenta nu a formulat critici care să aibă legătură cu soluția pronunțată întrucât, în afara afirmației că "se impune rejudecarea admisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva condițiilor impuse de art. 29 din Legea nr. 47/1992." Potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. În speță, recurenta nu a fost în măsură să arate în ce mod admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut influența judecata acțiunii sale. Pe de altă parte, în ceea ce privește existența unei legături efective între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, Înalta Curte reține că referitor la examenul legăturii cu cauza, acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în litigiul pendinte. Legătura cu soluționarea cauzei poate fi stabilită numai în urma unei analize concrete a particularităților litigiului prin evaluarea atât "a aplicabilității textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și a necesității invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate" (Decizia nr. 591/21.10.2014 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial nr. 916/16.12.2014). În acest context, Înalta Curte constată că cererea de sesizare cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a fost invocată cu ocazia formulării unei cereri de apel, în care nu au fost decelate critici care să vizeze aspecte legate de nesocotirea prevederilor legale criticate ca fiind neconstituționale, petenta aducând în discuție netemeinicia sentinței tribunalului din perspectiva incompatibilității judecătorului care a pronunțat sentința atacată, și modalitatea soluționării excepțiilor invocate în cauză, respectiv excepția netimbrării, excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune. Or, prevederile legale indicate de către petentă nu au legătură cu normele pretins neconstituționale. Astfel, dispozițiile art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce fac obiectul cererii de sesizare a Curții Constituțională nu au incidență în examinarea criticilor din apel, fiind în esență, norme ce reglementează întocmirea minutei, pronunțarea, redactarea și semnarea hotărârii, și nu ar putea avea nicio înrâurire asupra soluției date asupra căii de atac exercitate. A fortiori, Înalta Curte amintește faptul că, în jurisprudența sa anterioară, Curtea Constituțională a stabilit, în mod constant, că sesizările de neconstituționalitate adresate Curții fără a fi motivate trebuie respinse ca inadmisibile, Curtea neputându-se substitui subiectelor îndreptățite să o sesizeze, întrucât ar exercita un control din oficiu, ceea ce este contrar sistemului nostru constituțional (Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, și Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011). Din analiza motivelor de neconstituționalitate invocate de către petentă se constată că cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional indică în mod formal și generic încălcarea art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituție, fără însă a motiva în concret legătura cu cauza concretă ce se judecă. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect, Curtea de Apel a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 401, art. 402 și art. 426 alin. (1) și (5) C. proc. civ. raportat la art. 1 alin. (3) și art. 124 alin. (1) din Constituție, precum și la art. 21 alin. (3) interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1), în concordanță cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere că aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei. Examinând, în continuare, recursul exercitat împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, Înalta Curte constată următoarele: În ceea ce privește prima critică, subsumată dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu referire la faptul că hotărârea instanței de apel este nemotivată, se constată că aceasta este nefondată. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile și apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența. Instanța de apel este, așadar, obligată să motiveze soluția dată fiecărui motiv de apel formulat, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut. În argumentarea acestui motiv de casare, recurenta a afirmat că instanța de apel nu a înlăturat, prin argumente juridice "reale și cu bună credință" criticile formulate în apel. Înalta Curte constată că aspectele de netemeinicie, pretins neanalizate de instanța de apel, au fost formulate în contextul nemulțumirii recurentei față de reținerea spre analiză a excepției prescripției dreptului la acțiune de către instanța de fond a capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtului la plata de daune morale în sumă forfetară de 1000 RON pentru fiecare zi, pentru perioada 14 noiembrie 2013-09 noiembrie 2016 și a excepției autorității de lucru judecat cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale în sumă forfetară de 100 RON pe fiecare zi, pentru perioada 04 iulie 2015-01 noiembrie 2016, recurenta susținând neinvocarea acesteia în condiții procedurale întrucât pârâtul a fost decăzut din dreptul de a propune probe și invoca excepții, prin nedepunerea în termenul procedural a întâmpinării. Verificând decizia recurată din perspectiva acestui motiv de casare, se reține că instanța de apel a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, la paginile 10-12 din hotărârea recurată regăsindu-se analiza efectuată, care a condus la constatarea faptului că prima instanță a procedat la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, fiind respectate cerințele unui proces echitabil, tribunalul realizând o analiză riguroasă, identificând cu acuratețe perioadele și hotărârile în raport de care a analizat și a admis excepția autorității de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și capetele de cerere în raport de care a analizat fondul raportului juridic litigios. Astfel, contrar susținerilor din recurs, instanța de apel a examinat argumentele vizând tardivitatea invocării excepțiilor prescripției și autorității de lucru judecat, reținând că, pârâtul a formulat întâmpinarea în fața primei instanțe la 09 august 2021, în termenul procedural de 25 de zile de la comunicarea acțiunii realizată la 17 iulie 2021, cu respectarea dispozițiilor art. 201 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât, acesta nu a fost decăzut din dreptul de a invoca excepțiile de ordine privată iar omisiunea de a califica natura acestora, ca fiind de ordine publică sau de ordine privată, neavând relevanță atât timp cât regimul juridic de soluționare a acestora a fost respectat Tot așa, curtea de apel, analizând motivele de apel invocate, a concluzionat că excepția autorității de lucru judecat a fost pusă în discuția contradictorie a părților la ultimul termen de judecată din 13 decembrie 2022, iar în raport de împrejurarea soluționării definitive a dosarului nr. x/2019 și respingerea excepției litispendenței ca rămasă fără obiect, în cauză nu s-a mai impus punerea în discuție a autorității de lucru judecat provizorii, în condițiile art. 430 alin. (4) din C. proc. civ. În privința aserțiunii părții recurente conform căreia conținutul deciziei curții de apel nu respectă succesiunea dispozitivului și a considerentelor, în sensul în care considerentele succed soluției, ceea ce demonstrează o nesocotire a prevederilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. dar și împrejurarea că judecătorii au pronunțat mai întâi soluția și apoi au identificat motivele în justificarea acesteia, ceea ce contravine deciziei Curții Constituționale a României nr. 233/2021, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia și reține următoarele: Procesul pendinte este guvernat de normele de drept procesual regăsite în C. proc. civ. conform cărora luarea hotărârii implică deliberarea secretă a completului de judecată, pronunțarea în ședință publică, și ulterior, redactarea și motivarea hotărârii. Potrivit art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: partea introductivă, în care se vor face mențiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) și (2). Când dezbaterile au fost consemnate într-o încheiere de ședință, partea introductivă a hotărârii va cuprinde numai denumirea instanței, numărul dosarului, data, numele, prenumele și calitatea membrilor completului de judecată, numele și prenumele grefierului, numele și prenumele procurorului, dacă a participat la judecată, precum și mențiunea că celelalte date sunt arătate în încheiere; considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților; dispozitivul, în care se vor arăta numele, prenumele, codul numeric personal și domiciliul sau reședința părților ori, după caz, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare sau codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului ori de înscriere în registrul persoanelor juridice și contul bancar, soluția dată tuturor cererilor deduse judecății și cuantumul cheltuielilor de judecată acordate Conform art. 426 alin. (5) din C. proc. civ., hotărârea se redactează și semnează în termen de cel mult 30 de zile de la data pronunțării, urmând ca, în cazuri temeinic motivate, acest termen să fie prelungit cu câte 30 de zile, de cel mult două ori. Rezultă, în mod evident, din interpretarea sistematică a normelor legale anterior arătate, că legiuitorul a reglementat ca etapa pronunțării soluției să fie urmată de acea a întocmirii/redactării hotărârii judecătorești. Prin urmare, atât timp cât legiuitorul a prevăzut că soluția pronunțată este succedată de întocmirea considerentelor instanței care au stat la baza pronunțării respectivei soluții, nu se poate aprecia că instanța de apel a nerespectat prevederile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ. atunci când, în cuprinsul hotărârii, în analiza uneia dintre criticile formulate în apel, a constatat caracterul nefondat al acesteia expunând ulterior silogismul judiciar care a justificat această soluție, așa cum se acreditează prin memoriul de recurs. Totodată, Înalta Curte reține că trimiterile pe care partea recurentă le-a făcut la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 233/2021 sunt neavenite în contextul în care acestea au constatat că neconstituționalitatea dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., neincidente cauzei. Înalta Curte reamintește părții recurente împrejurarea că deciziile Curții Constituționale produc efecte obligatorii numai în privința normelor supuse controlului de constituționalitate, fără ca aceasta să permită aplicarea soluției și în privința altor norme de drept, chiar cu un conținut similar, dar care nu au fost supuse controlului de constituționalitate prin respectiva decizie. Așadar, declararea, ca neconstituționale, a normelor de drept procesual penal care reglementează redactarea hotărârii judecătorești - motivarea în fapt și în drept a soluției - ulterior pronunțării acesteia, în termenul reglementat la art. 406 din C. proc. pen. ori la o altă dată, plasată în timp după epuizarea termenului menționat anterior, nu produce consecințe asupra normelor de drept procesual civil care reglementează conținutul și redactarea hotărârii judecătorești în materie civilă, așa cum se susține prin cererea de recurs. Prin urmare, nu se poate reține o nesocotire de către instanța de apel a deciziei Curții Constituționale nr. 233/2021. În continuare, recurenta a susținut nelegalitatea deciziei curții de apel din perspectiva în care critica din apel privind nesocotirea prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., deși a primit o argumentare distinctă și din perspectiva jurisprudenței CEDO și CJUE, a încălcării principiului egalității de arme și a dreptului la un proces echitabil, precum și cu nesocotirea principiului de drept unional al interpretării conforme, nu a fost analizată de instanță. Recurenta a mai arătat că, prin motivele de apel, a susținut că pronunțarea de către același judecător prin sentința apelată asupra aspectelor delegate de instanța de recurs, atrage incidența art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., reținerea conform căreia același judecător nu a mai pus în discuția părților suspendarea facultativă în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. nu atrage motivul de incompatibilitate invocat, fiind greșită. Înalta Curte constată că prin această critică, recurenta susține atât o pretinsă aplicare și interpretare greșită de către instanța de apel a prevederilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., critică ce va fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. dar și din perspectiva existenței unui viciu de motivare al hotărârii judecătorești, aspect ce poate fi circumscris cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Cu titlu preliminar, cu referire la motivul de incompatibilitate absolută invocat de recurentă, Înalta Curte reține că, potrivit art. 41 alin. (1) C. proc. civ., în forma în vigoare la momentul începerii procesului, "Judecătorul care a pronunțat o încheiere interlocutorie sau o hotărâre prin care s-a soluționat cauza nu poate judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire și nici după trimiterea spre rejudecare, cu excepția cazului în care este chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de apel sau, după caz, de recurs." Sintagma s-a soluționat cauza trebuie înțeleasă în sensul că judecătorul s-a pronunțat asupra fondului raportului juridic litigios ori a admis o excepție de fond, fundamentul incompatibilității constând în intenția legiuitorului de a nu-l pune pe judecător în situația de a verifica legalitatea și temeinicia propriei hotărâri și de a de a reveni asupra soluției sale. În speță, față de motivul de incompatibilitate invocat, se observă că, prin decizia civilă nr. 662R din 21 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în primul ciclu procesual, în dosarul nr. x/2021, decizie definitivă, a fost admis recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 19 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost anulată, în tot, încheierea apelată și a fost trimisă cauza, la Tribunalul București, pentru continuarea judecății. Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, că tribunalul era îndrituit să se pronunțe, în prealabil, asupra îndeplinirii condițiilor litispendenței având în vedere că în ipoteza în care acestea erau întrunite, soluția era aceea de reunire a cauzelor, iar nu de suspendare, instanța urmând a verifica, în rejudecare, întrunirea condițiilor legale privitoare la litispendență. În rejudecare, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a pronunțat sentința civilă nr. 1741 din 13 decembrie 2022, cauza fiind repartizată spre soluționare aceluiași complet de judecată din a cărui compunere a făcut parte judecătorul care a intrat în componența completului de judecată ce a soluționat în primă instanță, în primul ciclu procesual. Așadar, se confirmă susținerile recurentei referitoare la faptul că un judecător al Tribunalului București a făcut parte din ambele completuri de judecată învestite în primă instanță, cu soluționarea cererii deduse judecății, în cele două cicluri procesuale pe care cauza le-a parcurs. Cu toate acestea, judecătorul respectiv nu s-a aflat în situația de incompatibilitate reglementată de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, pronunțând în primul ciclu procesual o soluție de suspendare, acesta nu a soluționat fondul raportului juridic dedus judecății, astfel că, în cel de-al doilea ciclu procesual, nu s-a aflat în situația de a dezlega aspecte asupra cărora s-ar fi pronunțat în ciclul procesual anterior. Câtă vreme, cu ocazia judecății în primă instanță, judecătorul a constatat doar să sunt întrunite condițiile suspendării pricinii, în raport de prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., este evident că acesta nu s-a pronunțat și nu a dezlegat nici o chestiune care să vizeze fondul raporturilor juridice dintre părți, acestea fiind analizate pentru prima dată abia în cel de-al doilea ciclu procesual, prin raportare la indicațiile date de instanța de recurs, prin decizia de casare. Prin urmare, judecătorul care a soluționat pricina în primul ciclu procesual, pronunțând o soluție de suspendare, nu a devenit incompatibil să judece fondul pricinii în cel de-al doilea ciclu procesual, urmare a soluției de trimitere pronunțate de curtea de apel, întrucât, cu ocazia rejudecării, nu a trebuit să își verifice propria hotărâre, pronunțată anterior. În consecință, criticile recurentei circumscrise motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ. sunt neîntemeiate, cazul de incompatibilitate absolută reglementat de art. 41 alin. (1) C. proc. civ. fiind în mod corect dezlegat de către curtea de apel. Nefondată este și critica, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., prin care se afirmă că instanța de apel nu a oferit o motivare pentru respingerea apărărilor formulate de recurenta în susținerea criticii privitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., din perspectiva jurisprudenței CEDO și CJUE, a încălcării principiului egalității de arme și a dreptului la un proces echitabil. Analizând conținutul deciziei curții de apel, Înalta Curte constată că instanța a expus, argumentat, considerentele pentru care a apreciat că nu este incident motivul de incompatibilitate absolută prevăzută de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., atât din perspectiva dreptului intern cât și a exigențelor impuse de Convenția europeană a drepturilor omului, statuând în sensul că, după trimiterea cauzei spre rejudecare, judecătorul a fost chemat să se pronunțe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanța de recurs, iar cum imparțialitatea sa nu a fost pusă la îndoială, nu a fost nesocotit art. 6 parag. 1 din CEDO și nici art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniunii Europene privind cerința examinării cauzei de către o instanță independent, imparțială și constituită conform legii. În privința pretinsei lipse de motivare a instanței de apel cu privire la apărările și susținerile formulate de recurentă cu ocazia depunerii răspunsului la întâmpinare și a precizărilor la răspunsul a întâmpinare pentru termenul din 13 decembrie 2023, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia. Deși recurenta apreciază că motivarea este insuficientă sau că lipsește, pentru a justifica, astfel, invocarea cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ., Înalta Curte reamintește că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument în mod separat, fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile. În condițiile în care instanța de apel și-a prezentat argumentele pentru care a considerat că în cauză criticile recurentei sunt neîntemeiate, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată. Faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale și dispozițiile legale aplicabile într-o altă manieră decât cea agreată de parte nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 C. proc. civ.. Motivarea unei hotărâri este o chestiune de esență, de conținut, nu de volum, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă. Trebuie ca instanța de judecată să examineze și să dea un răspuns argumentat problemelor esențiale de fapt și de drept care se pun în cauza dedusă judecății, condiții ce sunt îndeplinite în cauza de față. În jurisprudența CEDO s-a arătat în mod constant că motivarea hotărârii este un element esențial al dreptului părții la un proces echitabil (Cauza Hadjianastassiou contra Grecia, Hotărârea din 11 ian. 2000) și că noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță de judecată, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și, fără a cere un răspuns detaliat fiecărui argument al părților, această obligație presupune, totuși, ca partea interesată să poată aștepta un răspuns specific și explicit la mijloacele decisive pentru soluționarea procedurii în cauză (CEDO, Cauza Albina contra România, Hotărârea din 28.04.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra România, Hotărârea din 8 iunie 2006). Or, în speță, Înalta Curte constată că decizia recurată întrunește exigențele impuse de textul art. 425 alin. (1) Cod procedură, prezentând cu suficientă claritate motivele pe care se întemeiază. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză și că instanța de apel a luat în considerare, a analizat și a răspuns tuturor criticilor formulate de reclamantă prin motivele de apel, Înalta Curte va constata că nici această critică nu poate fi primită. În continuare, partea recurentă reia susținerile formulate în fața instanțelor de fond în privința excepției prescripției dreptului material la acțiune privind deciziile nr. 2290 din 03 iunie 2015, nr. 1672 din 25 aprilie 2018 și nr. 2297 din 29 mai 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând respingerea acestei excepții ca neîntemeiate, fără a contesta însă, în niciun fel, reținerile curții de apel în legătură cu această chestiune. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a constatat că recurenta nu a combătut, motivat, raționamentul primei instanțe care a condus la admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata daunelor morale pentru perioada 14 noiembrie 2013-09 noiembrie 2016 prin raportare la momentul la care aceasta a luat cunoștință de considerentele deciziei civile nr. 2290 din 03 iunie 2015 pronunțate de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2013. Cum aspectele legate de pretinsa aplicare greșită de către instanțele de fond a prevederilor legale care reglementează prescripția dreptului material la acțiune nu au făcut obiect de analiză de către instanța de apel, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi primite în recurs. Sub un ultim aspect, recurenta afirmă o nesocotire de către instanța de apel a prevederilor art. 14 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva în care în argumentarea soluției de respingere a excepției netimbrării, instanța a reținut lipsa de interes a părții, fără ca această chestiune să fie pusă, în prealabil, în discuția părților. În privința acestei chestiuni, Înalta Curte constată că în apel, recurenta a criticat temeiul de drept reținut de către instanța de fond care a justificat scutirea acesteia de la plata taxei judiciare de timbru care în opinia sa în mod greșit a fost reținut ca fiind art. 29 alin. (1) lit. l), iar) nu art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, așa cum era corect. Învestită cu o astfel de critică, instanța de apel a aprecia că aceasta nu are interes în a critica temeiul de drept reținut de prima instanță pentru scutirea de la plata taxei judiciare de timbru, atâta vreme cât dezlegarea acestei chestiuni nu produce consecințe juridice în ceea ce privește drepturile procesuale ale părții care s-a bucurat de acces deplin la instanță. Înalta Curte reține că, în atare context, dezlegarea curții de apel este corectă întrucât comportamentul procesual al părților nu poate fi inițiat și întreținut fără justificarea unui interes legitim încălcat. Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o anumită cerere, excepție sau critică. Or, cum instanța a constatat că recurenta este scutită de la plata taxei judiciare de timbru, aceasta beneficiind de acces efectiv la instanță, temeiul de drept al scutirii de la obligația de plată a taxei judiciare de timbru nu poate comporta discuții în căile de atac având în vedere că partea nu a justificat vreun prejudiciu produs ca urmare a acestei împrejurări. Pentru toate aceste considerente, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondate, recursurile formulate de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 439A din 12 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a soluției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale.