ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3189/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamantul I.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor

civile în baza art. 504 C. proc. pen. cu referire la art. 21 C. proc. civ.,

constând în plata despăgubirilor bănești încasate, corespunzător funcției de

manager general pe perioada cuprinsă între data arestării și cea a pensionării

(7 iunie 1995–1 iunie 1996) lui, drepturi salariale actualizate cu indicele de

inflație și cota din profitul net al societății la care a îndeplinit această

funcție

- plata diferenței dintre drepturile

bănești pe care reclamantul le-ar fi încălcat ca manager în perioada 1 iunie

1996–2 iulie 1998 (data expirării contractului de management și pensia primită)

drepturi bănești actualizate cu coeficientul ratei de inflație;

- plata diferenței dintre drepturile

bănești pe care reclamantul le-ar fi încasat ca director general și președinte

al Consiliului de Administrație în perioada 3 iulie 1998 și data rămânerii

definitive a hotărârii de achitare (4 mai 2001) și pensia primită actualizată

cu coeficientul de inflație;

- plata daunelor morale în cuantum

de 200.000 dolari SUA, echivalent în lei, conform cursului de schimb BNR la

data executării. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că în perioada 7

iunie 1995 – 25 aprilie 1996 a fost arestat, iar prin rechizitoriul 556/P/1995 al

Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen. , inițial fiind cercetat pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals și uz de fals.

Prin sentința penală nr. 50 din 14

ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgoviște în baza art. 334 C. proc. pen. a fost

schimbată încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen. ,

iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a

fost achitat. Sentința a rămas irevocabilă prin respingerea apelurilor și

recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Târgoviște și SC E.

SA prin decizia 730 din 3 decembrie 2000 a Tribunalului Dâmbovița și respectiv

decizia 470 din 4 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești.

În perioada 2 iulie 1994–16 iunie

1996, reclamantul a îndeplinit funcția de manager general al SC E. SA, iar în

perioada 7 iunie 1995– 25 aprilie 1996 a fost arestat.

Prin hotărârea AGA nr. 2 din 16

iunie 1995 s-a dispus încetarea activității reclamantului începând cu 16 iunie

1995, astfel că acesta a fost nevoit să se pensioneze începând cu data de 1

iunie 1996.

Prin sentința nr. 372 din 19 martie

2003 Tribunalul Constanța a respins ca nefondată acțiunea formulată de

reclamantul I.C. prin care acesta solicită în temeiul art. 504 C. proc. pen.

despăgubiri de la Statul Român.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a concluzionat că decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții

Constituționale care a statuat ca dispozițiile alin. (2) art. 504 C. proc. pen.

sunt neconstituționale în măsura în care limitează repararea de către stat a

prejudiciului, în ipotezele prevăzute de art. 504 alin. (1), rămase fără

eficiență în condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să ducă ulterior o

astfel de modificare codului de procedură penală.

Întrucât au fost menținute

reglementările privind dreptul la despăgubiri doar în cazurile în care se

pronunță achitarea pentru că inculpatul nu a săvârșit fapta, ori fapta imputată

nu există, instanța nu poate exclude această suspendare și pentru celelalte

situații în care se pronunță achitarea, deoarece aceasta ar echivala cu o

adăugare la lege.

În raport de aceste aspecte,

instanța a respins ca nefondată cererea reclamantului I.C.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia 139 C din 27 octombrie 2003 a admis în fond acțiunea civilă formulată

de reclamantul I.C., după anularea sentinței 372/19 martie 2003 intervenientă

prin decizia civilă nr. 88 C din 15 septembrie 2003, de admitere a apelului

declarat de I.C.

Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice București a fost obligat la plata despăgubirilor civile în

temeiul art. 504 C. proc. civ. cu referire la art. 2 pct. 1 C. proc. civ.

reprezentând;

- drepturilor bănești încasate

corespunzător funcției de manager general în perioada cuprinsă între data

arestării și data pensionării în cuantum de 176.209.862 lei, actualizate cu

indicele de inflație și 560.541.860 lei cota profit net;

- drepturilor bănești pe care

reclamantul le-ar fi încasat ca manager în perioada iunie 1996–iunie 1998 în

cuantum de 212.918.621 lei venit net;

- drepturilor bănești pe care

reclamantul le-ar fi încasat ca director general în perioada 3 iulie 1998–mai

2001 în cuantum net de 418.744.401 lei;

- daune morale în sumă de 30.000 dolari

SUA în echivalent la data executării.

În considerentele deciziei 88 C din

15 septembrie 2003 a Curții de Apel Constanța s-a constatat ca în mod greșit

instanța de fond a respins acțiunea reclamantului I.C. pe motiv că în raport de

temeiul achitării, nu poate opera răspunderea patrimonială a statului, în

condițiile art. 504 C. proc. pen.

S-a concluzionat în raport de

dispozițiunile art. 48 alin. (3) din Constituția României și Decizia 255 din 20

septembrie 2001 a Curții Constituționale, că răspunderea patrimonială a

statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale nu poate fi limitată la cele două ipoteze prevăzute de art.

504 C. proc. pen.

În speță, prin sentința penală 50

din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgoviște reclamantul I.C. a fost achitat

în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu referire la art. 11 pct. 1 lit. a) C.

proc. pen. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 214 C. pen. .

Față de dispozițiile deciziei

penale, s-a reținut că I.C. este îndreptățit la repararea prejudiciului

suportat, în mod distinct pentru perioada detenției și aceluia ieșirii la

pensie, până la data expirării contractului de management și ulterior până la

data rămânerii definitive a hotărârii penale, mai 2001.

Reclamantul a probat prejudiciul

material suferit, pentru cele două perioade sub toate aspectele, cu înscrisuri

și cu expertiza contabilă ce a avut ca obiectiv calcularea drepturilor bănești

încasate, corespunzător funcției de manager pe perioada arestării și data

pensionării; diferențele bănești pe care reclamantul le-ar fi încasat ca

director general și președinte al Consiliului de administrație în perioada 2 iulie

1998 și data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare cu pensia

primită.

Din concluziile raportului de

expertiză contabilă întocmit în cauză au rezultat sumele în bani la care

reclamantul este îndreptățit cu titlu de despăgubiri.

În temeiul art. 14 alin. (3) C.

proc. pen. care face trimitere la art. 998 și art. 999 C. civ., instanța de

apel a conchis că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este

întemeiată, deoarece nu poate fi ignorată presiunea psihică deosebită la care

acesta a fost expus, stării prelungite de incertitudine, sentimentul de

frustrare pe care l-a resimțit în perioada detenției, raportat fără îndoiala la

nivelul intelectual al victimei, consecințele asupra stării de sănătate a

acestuia.

Instanța de apel a acordat parțial

daunele morale solicitate de reclamant, considerându-se că scopul acestora este

satisfacția morală echitabilă și nu realizarea unui folos material care și-a

găsit acoperirea în daunele materiale acordate.

Împotriva deciziei nr. 139/C din 27

octombrie 2003 a Curții de Apel Constanța au declarat recurs, Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, I.C. și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Tribunalul Constanța.

În recursul Statului Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice se arată în esență că răspunderea materială

pentru erorile judiciare revine unității cu care reclamantul a avut raporturi

de muncă, deoarece potrivit contractului de management în cazul existenței unor

indicii privind săvârșirea unor infracțiuni în legătură cu executarea

contractului de management, acționarii sau asociații au obligația sesizării

organelor competente, contractul fiind suspendat numai cu acordul adunării

generale a acționarilor.

În speța de față, nu Statul Român

este ținut să acorde despăgubirile reclamantului ci SC E. SA, parte în

contractul de management, al cărui angajat a fost reclamantul până la

suspendarea sa din funcție. titlu de daune morale, soluția este nelegală,

prejudiciile morale cauzate reclamantului prin atingerea unor valori „ce

definesc personalitatea umană ca entitate

În ceea ce privește obligarea

Statului Român la plata sumei de 30.000 dolari SUA cu bio – psiho–fizică,

socială și morală, nu pot primi decât reparații de aceeași natură, deoarece nu

au o valoare economică precis determinabilă în bani.

Prejudiciile nepatrimoniale, prin

natura lor intrinsecă, sunt prejudicii de natură neeconomică, care nu permit

evaluarea în bani cu atât mai mult cu cât există incompatibilitate între

caracterul moral al daunelor și caracterul patrimonial al despăgubirii,

deoarece plata unei sume de bani nu poate suprima durerea fizică sau suferința

psihică.

Totodată repararea daunelor

nepatrimoniale nu se poate realiza în mod arbitrar. Despăgubirea prejudiciului

moral suferit trebuie raportată la gravitatea, importanța și consecințele

acestuia pentru persoana vătămată.

În recursul Ministerului Public,

invocându-se nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată în

esență că la calcularea sumelor cuvenite reclamantului, în calitate de manager

la SC E. SA, nu s-a avut în vedere, cel puțin pe perioada de derulare a

contractului și modul de realizare a indicatorilor de referință și a

criteriilor de performanță și nu s-a observat că SC E. SA devenind o societate

comercială cu capital privat în 1998, ocuparea de către reclamant a funcției de

director general în cadrul societății și președinte al Consiliului de

administrație nu mai era o certitudine chiar dacă nu era implicat într-un

proces penal.

În cel de al doilea motiv de recurs,

Ministerul Public afirmă că daunele morale acordate reclamantului sunt

disproporționat mai mari raportat la venitul mediu pe economie, cu atât mai

mult cu cât existența și întinderea prejudiciului moral nu a fost probat.

Lipsirea de libertate a unei

persoane timp de 353 zile nu este o probă, de vreme ce în ceea ce îl privește

pe reclamant, statutul său profesional și social nu au suferit nici o

modificare față de acela avut anterior arestării.

Nici articolele denigratoare din

presă nu pot proba prin ele însele știrbirea prestigiului și reputației,

deoarece în virtutea libertății de opinie, acestea pot aduce la cunoștința

cititorilor anumite fapte pentru a căror prezentare sunt direct răspunzătoare.

În aceste condiții, Ministerul

Public susține ca în acordarea daunelor morale, instanța de apel nu a

administrat un probatoriu suficient pentru cuantificarea prejudiciului moral și

au ignorat faptul că activitatea reclamantului, la limita ilicitului, l-a pus

în situația de a fi cercetat și judecat.

În consecință, s-a solicitat

admiterea recursului și casarea deciziei în vederea administrării de probe noi.

Recursul declarat de I.C. se axează

pe cuantumul daunelor morale acordate de instanța de apel.

Se susține în esență, că instanța a

reținut aplicabilitatea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat

numai în ceea ce privește perioada de detenție de 323 zile, fără a reține și

supliciul cauzat reclamantului pe perioada întregului proces, care a fost

finalizat prin achitare.

Arestarea în procesul penal a avut

repercursiuni nu numai asupra carierei profesionale de economist, care a avut o

traiectorie ascendentă și asupra sănătății, dar și pe plan familial, căci

situația reclamantului a împiedicat-o pe fiica sa, absolventă a facultății de

drept să acceadă la cariera de magistrat.

Toate aspectele legate de

prejudiciile morale au fost probate cu actele dosarului și cu martori.

În considerarea prejudiciilor morale

suferite, recurentul a solicitat acordarea integrală a despăgubirilor

solicitate, în sumă de 300.000 dolari SUA.

Recursurile sunt nefondate.

Prin rechizitoriul parchetului de pe

lângă Tribunalul Constanța 566/P/1995 I.C. a fost trimis în judecată pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2), C. pen. , inițial fiind cercetat pentru săvârșirea

infracțiunilor de fals și uz de fals.

Prin sentința penală nr. 5 din 14

ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgoviște, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a

schimbat încadrarea juridică în infracțiunea prevăzută de art. 214 C. pen. ,

iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. I.C.

a fost achitat prin decizia penală nr. 730 din 3 noiembrie 2000 a Tribunalului

Dîmbovița au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă

Judecătoria Târgoviște și partea civilă SC E. SA, iar prin decizia penală nr.

470 din 4 mai 2001 a Curții de Apel Ploiești au fost respinse recursurile

declarate de cele două părți.

În cauză, I.C. a fost arestat

preventiv în perioada 7 iunie 1995– 25 aprilie 1996 în legătură cu faptele

pentru care ulterior a fost achitat.

În temeiul art. 504 C. proc. pen. I.C.

a acționat Statul Român, pentru eroarea judiciară comisă, solicitând

despăgubiri materiale și morale.

După ce prin sentința civilă nr. 372

din 19 martie 2003 Tribunalul Constanța a respins acțiunea formulată de

reclamant fondată pe art. 504 C. proc. pen., pentru considerentul că temeiul

achitării reclamantului nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 504 C.

proc. pen., Curtea de Apel Constanța, prin decizie nr. 139/C din 27 octombrie

2003 a admis în parte acțiunea prin evocarea fondului, în sensul obligării

Statului Român la plata despăgubirilor civile materiale, în totalitate, conf.

raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză și plata daunelor morale,

în cuantum de 30.000 dolari SUA, în echivalent în lei la data executării.

Instanța de apel a reținut corect că

limitarea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. este neconstituțională, față de

prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României și față de art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

libertăților fundamentale. A mai reținut și decizia Curții Constituționale,

prin care s-a statuat ca dispozițiunile art. 504 C. proc. pen. sunt

constituționale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute

de text, cazuri în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate

prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

În recursul declarat, Statul Român

consideră că în mod greșit a fost obligat la repararea prejudiciului material,

aceasta răspundere revenind SC E. SA, care i-a desfăcut reclamantului

contractul de muncă.

O atare susținere, contravine

spiritului art. 504 C. proc. pen. care raportează răspunderea statului pentru repararea

prejudiciului adus persoanei condamnată sau arestată preventiv, de achitarea

acesteia, fără distincție de temeiul achitării, și de infracțiunea pentru care

a intervenit achitarea. Obligarea Statului la repararea pagubei în cazul

condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, decurge din

raporturile de drept public, și își au drept cauză eroarea judiciară.

Chiar dacă agentul economic a

sesizat organele penale pentru infracțiunea pretins comisă de reclamant, în

legătură cu serviciul și chiar dacă i-a desfăcut contractul de muncă, factorul

cauzal al prejudiciului este eroarea judiciară, decurgând din raporturile de

drept public și nu acela decurgând din raporturile de muncă. În consecință

răspunderea pentru repararea prejudiciului decurgând din prima categorie de

raportări revine statului.

Recursul Ministerului Public vizează

în esență modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamantului pe perioada

contractului de management, pe considerentul că nu s-au avut în vedere

indicatorii de referință și criteriile de performanță. Deasemeni în condițiile

în care societatea s-a privatizat nu mai există certitudinea că reclamantul ar

fi rămas director general și președinte al Consiliului de administrație.

Sub acest aspect critica este

nefondată.

Raportul de expertiză efectuat în

cauză în vederea stabilirii prejudiciului material, împotriva căruia Statul și

Ministerul Public nu a făcut obiecțiuni, a avut în vedere constantele în

realizarea indicatorilor de referință și a criteriilor de performanță în perioada

în care reclamantul și-a desfășurat activitatea de manager, ceea ce creează o

puternică prezumție privind șansele de realizare a acestor indicatori

calitativi ai contractului de management până la proba contrară.

În atare împrejurări și în condițiile

în care statul nu a înlăturat prezumția rezultând din constantele îndeplinirii

de către reclamant a controlului de management, criticile formulate privind

calcularea sumelor cuvenite acesteia, decurgând din contractul de management

sunt neavenite. Este de observat că în contradicție cu criticile formulate în

recurs de Ministerul Public, la instanța de apel acesta a pus fără rezerve,

concluzii de acordare a despăgubirilor materiale în cuantumul stabilit prin

raportul de expertiză.

Privatizarea societății E. SA nu

prezintă relevanță sub aspectul șanselor reclamantului de a accede la funcția

de director general și președinte al consiliului de administrație, și de aici

dreptul la despăgubirile de ordin material.

Situația existentă la data arestării

reclamantului și declanșării procesului penal, se prezumă a subzista, până la

proba contrarie. Ea nu poate fi pusă sub semnul eventualității și transpusă

printr-o nouă nedreptate făcută victimei erorii judiciare.

Nefondate sunt și criticile

formulate în cele trei recursuri, privind acordarea despăgubirilor morale în

cuantumul acestora.

Repararea prejudiciului trebuie să

fie integrală, fără distincție după cum acesta este material sau moral. În

privința prejudiciului moral, judecătorul apreciază de la caz la caz, dacă

prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească și în ce cuantum, sau dimpotrivă

dacă nu trebuie altfel reparat, întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea

măsură.

În speță, instanța de apel a

apreciat corect atât asupra naturii reparației, pentru prejudiciul moral cauzat

reclamantului, cât și asupra cuantumului bănesc al reparației.

Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut în mod constant ca în cazurile de violare a art. 5 paragraful

I al convenției (privare nelegală de libertate) sunt întemeiate cererile de

acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul moral și fizic suferit

pe perioada detenției nelegale.

Daunele morale constau în atingerea

adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la

existența fizică a omului, la sănătatea și integralitatea corporală, la cinste,

la demnitate, onoare, prestigiu profesional și alte valori similare.

Din această perspectivă, prin

privarea de libertate a reclamantului din perioada 7 iunie 1995–25 aprilie 1996

cât a fost arestat preventiv, acestuia i s-a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale ale omului, iar traumele psihice și suferințele

fizice provocate de o asemenea măsură pot și trebuie să fie separate prin

acordarea unor despăgubiri, care în nici un caz nu pot fi raportate la venitul

mediu pe economie, realizat de către o persoană încadrată în muncă pe timp de

un an de zile, așa cum se susține în recursul Ministerului Public, deoarece

despăgubirile morale reprezintă doar o echivalare în bani a prejudiciilor

morale și nu evaluare a prejudiciilor materiale, care au un conținut economic.

Intentarea procesului penal pentru

fapte în legătură cu serviciul, care în final s-au dovedit că nu sunt reale, au

avut consecințe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea,

creditul moral, poziția socială și prestigiul profesional, aspecte care

definesc persoana umană și care analizate și evaluate obiectiv, constituie

criterii importante și serioase de stabilire a daunelor morale.

Aceste consecințe dăunătoare au fost

probate și apreciate corect de instanța de apel, care a avut în vedere

principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor

despăgubiri echitabile, cu reală funcție reparatorie.

Despăgubirile în sumă de 30.000 dolari

SUA acordate de instanța de apel sunt suficiente pentru repararea prejudiciului

moral cauzat reclamantului prin reținerea nelegală pe o perioadă de 353 zile.

Incidența art. 504 C. proc. pen.

circumscrie despăgubirile morale la prejudiciile de natură morală cauzate prin

eroarea judiciară. În speță, acest factor prejudiciabil se limitează la durata

arestării preventive de 353 zile, așa cum a reținut și instanța de apel,

deoarece ulterior punerii în libertate derularea procesului penal, care în

speță s-a finalizat cu o sentință de achitare pronunțată de instanța de fond și

menținută în căile de atac, reprezintă o cauză licită, pentru care Statul nu

poate fi ținut să răspundă, indiferent de consecințele pe plan moral, fizic și

psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului.

Daunele morale acordate

reclamantului I.C., conferă acestuia o satisfacție echitabilă. Ele nu pot fi

deturnate de la scopul lor, prin majorare, așa cum solicită reclamantul în

recursul său, deoarece i-ar conferi acestuia un folos material necuvenit, fără

justificare cauzală în eroarea penală și consecințele acesteia.

Pentru considerentele expuse, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. cele trei recursuri declarate de Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public și I.C. vor fi respinse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de reclamantul I.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, precum și de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Constanța împotriva deciziei civile nr. 139/C din 27 octombrie

2003 a Curții de Apel Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 aprilie

2005.