ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 14/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 26 martie

2004 reclamantul D.C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român

reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata

sumelor de :

-1.435.644.962,63 ROL cu titlu de

daune materiale, plus 40% din această sumă cu titlu de impozit pe venit, ambele

actualizate în raport cu rata oficială a inflației până la achitarea lor

integrală;

-1.200.000.000 ROL cu titlu de daune

morale, actualizată, de asemenea, în raport cu rata inflației.

Motivând acțiunea, reclamantul a

susținut în esență că daunele cerute reprezintă reparația prejudiciului cauzat printr-un

proces penal pornit împotriva sa și încetat ulterior, în cadrul căruia a fost

supus unei percheziții și arestului preventiv.

Acțiunea civilă arătată a fost

respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 893 din 15 iulie 2004

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, iar apelul declarat de

reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 673/C din 8 iunie

2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Ca situație de fapt instanțele au

reținut că reclamantul a fost trimis în judecată penală fiind acuzat de

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 19 teza a II din Legea nr. 51/1991,

că în perioada 11 martie 1998-10 aprilie 1998 a fost arestat preventiv, că

procesul penal a parcurs mai multe grade de jurisdicție, pe parcursul cărora a

fost schimbată încadrarea juridică a faptei imputate reclamantului în

infracțiunea prevăzută de art. 195 C. pen., și s-a finalizat prin încetare la

data de 10 septembrie 2003 ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părții

vătămate C.C.E., fără ca prin hotărârea de încetare a procesului penal instanța

să fi dispus revocarea măsurii privative de libertate.

În raport cu starea de fapt

reținută, instanțele au statuat în drept că dispozițiile art. 504 alin. (2) C.

proc. pen., invocate de reclamant ca temei al acțiunii civile, nu sunt

incidente cauzei, întrucât beneficiul daunelor materiale și morale reglementat

prin acest text de lege este acordat numai în cazul în care încetarea

procesului penal este dispusă pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j)

C. proc. pen., iar nu atunci când, așa cum este cazul reclamantului, s-a

datorat lipsei plângerii prealabile a părții vătămate, caz de încetare a

procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.

proc. pen.

Reclamantul a declarat recurs atât

împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, cât și împotriva încheierii

interlocutorii din 6 mai 2005, prin care aceeași instanță de apel a respins o

excepție invocată de reclamant.

Recursul este amplu dezvoltat, fiind

circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc.

civ., în esență însă reclamantul combătând soluția de respingerea acțiunii ca

inadmisibilă, susținând admisibilitatea acesteia și cerând casarea hotărârilor

date în primă instanță și în apel.

Recursul este întemeiat.

Indiferent de modificarea în timp a

conținutului art. 504 alin. (2) C. proc. pen. examinat cronologic și restrictiv

de către instanțele care s-au pronunțat în cauza de față, scopul urmărit

constant prin acest text de lege a fost și este acela de materializare a

principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru

prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Scopul legii este, așadar, de a

permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât

și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului

penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului

penal, numai astfel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5,

parag. 5, din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în conformitate cu care

trebuie interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituție.

Prin prisma acestor considerente

este admisibilă acțiunea reclamantului, soluțiile contrare în cauză fiind date

cu încălcarea esențială a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel că, impunându-se judecarea fondului

pricinii în primă instanță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și

(5) C. proc. civ. recursul de față va fi admis, hotărârile pronunțate vor fi

casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanța.

Efectul casării hotărârilor se

extinde și asupra încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, astfel că recursul

declarat împotriva acesteia a rămas fără obiect, urmând a fi respins ca atare.

În fine, urmare admiterii recursului

pentru cele arătate, nu se mai impune cercetarea celorlalte cazuri de recurs

invocate, care vor fi examinate de către instanța de trimitere ca susțineri de

fond în măsura în care sunt utile judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul D.C.C. împotriva deciziei civile nr. 673/C din 8 iunie 2005

pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Casează decizia atacată, precum și

sentința civilă nr. 893 din 15 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța și

trimite cauza pentru rejudecare în primă instanță la Tribunalul Constanța.

Respinge ca fiind rămas fără obiect

recursul declarat de către același reclamant împotriva încheierii din 6 mai

2005 dată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, în dosarul nr. 262/C/2004.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 ianuarie 2006.