ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 14/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 26 martie 2004 reclamantul D.C.C. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice pentru a fi obligat la plata sumelor de : -1.435.644.962,63 ROL cu titlu de daune materiale, plus 40% din această sumă cu titlu de impozit pe venit, ambele actualizate în raport cu rata oficială a inflației până la achitarea lor integrală; -1.200.000.000 ROL cu titlu de daune morale, actualizată, de asemenea, în raport cu rata inflației. Motivând acțiunea, reclamantul a susținut în esență că daunele cerute reprezintă reparația prejudiciului cauzat printr-un proces penal pornit împotriva sa și încetat ulterior, în cadrul căruia a fost supus unei percheziții și arestului preventiv.

Acțiunea civilă arătată a fost respinsă ca inadmisibilă prin sentința civilă nr. 893 din 15 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția civilă, iar apelul declarat de reclamant a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 673/C din 8 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă.

Ca situație de fapt instanțele au reținut că reclamantul a fost trimis în judecată penală fiind acuzat de săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 19 teza a II din Legea nr. 51/1991, că în perioada 11 martie 1998-10 aprilie 1998 a fost arestat preventiv, că procesul penal a parcurs mai multe grade de jurisdicție, pe parcursul cărora a fost schimbată încadrarea juridică a faptei imputate reclamantului în infracțiunea prevăzută de art. 195 C. pen., și s-a finalizat prin încetare la data de 10 septembrie 2003 ca urmare a lipsei plângerii prealabile a părții vătămate C.C.E., fără ca prin hotărârea de încetare a procesului penal instanța să fi dispus revocarea măsurii privative de libertate. În raport cu starea de fapt reținută, instanțele au statuat în drept că dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc.

pen., invocate de reclamant ca temei al acțiunii civile, nu sunt incidente cauzei, întrucât beneficiul daunelor materiale și morale reglementat prin acest text de lege este acordat numai în cazul în care încetarea procesului penal este dispusă pentru cauza prevăzută de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., iar nu atunci când, așa cum este cazul reclamantului, s-a datorat lipsei plângerii prealabile a părții vătămate, caz de încetare a procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen. Reclamantul a declarat recurs atât împotriva deciziei pronunțată de instanța de apel, cât și împotriva încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, prin care aceeași instanță de apel a respins o excepție invocată de reclamant.

Recursul este amplu dezvoltat, fiind circumscris cazurilor de casare prevăzute de art. 304 pct. 7, 9 și 10 C. proc. civ., în esență însă reclamantul combătând soluția de respingerea acțiunii ca inadmisibilă, susținând admisibilitatea acesteia și cerând casarea hotărârilor date în primă instanță și în apel. Recursul este întemeiat. Indiferent de modificarea în timp a conținutului art. 504 alin. (2) C. proc. pen. examinat cronologic și restrictiv de către instanțele care s-au pronunțat în cauza de față, scopul urmărit constant prin acest text de lege a fost și este acela de materializare a principiului constituțional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Scopul legii este, așadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât și prin nelegala privare sau restrângere de libertate din cursul procesului penal finalizat fie prin achitarea inculpatului, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanță cu prevederile art. 5, parag. 5, din Convenția Europeană a Dreptului Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne potrivit art. 20 din Constituție. Prin prisma acestor considerente este admisibilă acțiunea reclamantului, soluțiile contrare în cauză fiind date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., astfel că, impunându-se judecarea fondului pricinii în primă instanță, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2) și (5) C. proc. civ. recursul de față va fi admis, hotărârile pronunțate vor fi casate, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare la Tribunalul Constanța. Efectul casării hotărârilor se extinde și asupra încheierii interlocutorii din 6 mai 2005, astfel că recursul declarat împotriva acesteia a rămas fără obiect, urmând a fi respins ca atare. În fine, urmare admiterii recursului pentru cele arătate, nu se mai impune cercetarea celorlalte cazuri de recurs invocate, care vor fi examinate de către instanța de trimitere ca susțineri de fond în măsura în care sunt utile judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul D.C.C. împotriva deciziei civile nr. 673/C din 8 iunie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința civilă nr. 893 din 15 iulie 2004 pronunțată de Tribunalul Constanța și trimite cauza pentru rejudecare în primă instanță la Tribunalul Constanța. Respinge ca fiind rămas fără obiect recursul declarat de către același reclamant împotriva încheierii din 6 mai 2005 dată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, în dosarul nr. 262/C/2004. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 5 ianuarie 2006.