ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6752/2010

Asupra cauzei civile

de față, constată următoarele:

La data de 25 mai 2009 reclamantul B.R.N. a

chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca

acest pârât să fie obligat la plata sumelor de 1.500.000 lei daune morale și

2.500.000 lei daune materiale, datorate pentru prejudiciul pe care l-a suferit

ca urmare a arestării sale nelegale, durata îndelungată a procesului penal,

publicitatea negativă din mass-media din cauza căreia după 10 ani de studii

teologice nu a mai fost hirotonisit la absolvirea Institutului Teologic.

Reclamantul a mai

arătat că urmare a arestării a fost păgubit de sume importante de bani,

reprezentând pierderile înregistrate la SC B.S. SRL, societate la care deținea

25% din acțiuni și care nu își mai desfășoară activitatea din 2005.

Deoarece există o

corelație directă între reținerea și trimiterea sa în judecată și pierderile

efective reprezentate din vânzarea forțată a activului la care era acționar s-a

considerat prejudiciat material cu suma pretinsă în acțiune și demonstrată prin

expertiza efectuată nu atât cu privire la cuantumul sumei cât la existența

pagubei.

Pârâtul, prin

întâmpinare a solicitat respingerea acțiunii.

Învestit cu

soluționarea cauzei, Tribunalul Buzău, prin sentința civilă nr. 1001 din 30

oct.2009 a admis acțiunea formulată de reclamant și l-a obligat pe pârât la

plata sumelor pretinse.

Prima instanță a

reținut că în speță sunt incidente dispoz. art. 504 pct. 2 C. proc. pen. coroborate

cu art. 48 alin. (1) din Constituție, unde se arată că statul răspunde

patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale.

Soluția

constituțională a fost în concordanță cu reglementările prevăzute în art. 3 din

Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, modificată prin Legea nr. 30/1994, potrivit cărora,

în cazul anulării unei condamnări definitive, pentru că un fapt nou sau recent

descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit

o pedeapsă din cauza acestei condamnări va fi despăgubită, conform legii ori

practicii în vigoare în statul respectiv.

Tribunalul a apreciat

că achitarea reclamantului determină temeinicia cererii acestuia în pretenții.

Împotriva acestei

hotărâri au declarat apel pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor

Publice și Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău.

În esență, criticile

formulate au vizat faptul că tribunalul nu a motivat hotărârea pe care a

pronunța-o, considerentele acesteia fiind doar considerații generale, fără o

analiză concretă a probelor din dosar, nu a arătat criteriile de apreciere

atunci când a acordat daunele morale, iar din sentință nu rezultă modul în care

s-a stabilit cuantumul daunelor materiale, legătura de cauzalitate dintre

faptul prejudiciabil și prejudiciul material produs, fiind încălcate astfel

dispozițiile art. 505 C. pr. penală.

S-a mai susținut că

reclamantul nu a produs niciun minim de probațiune din care să rezulte

prejudiciul moral.

Curtea de Apel

Ploiești, Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr.

41 din 2 martie 2010 a admis apelurile, a desființat sentința atacată și a

trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Curtea a reținut

întemeiate criticile formulate, în sensul că, prima instanță nu a motivat

soluția pe care a pronunțat-o.

Tribunalul nu s-a

preocupat să stabilească dacă arestarea ilegală a reclamantului i-a produs

acestuia daunele materiale pretinse, dacă da în ce constau și care este

cuantumul lor.

Curtea a reținut că,

dacă în ceea ce privește cuantumul daunelor morale, acesta este la aprecierea

judecătorului în funcție de criteriile consacrate de practica judiciară și a

CEDO, în ceea ce privește daunele materiale acestea necesită administrarea de

probatorii certe, în raport de care pot fi acordate sau nu.

Cum soluția primei

instanțe nu este motivată nici sub aspectul daunelor materiale și nici sub cel

al daunelor morale, Curtea a reținut că nu poate să își exercite controlul

judiciar fiind necesară desființarea hotărârii apelate și trimiterea cauzei

spre rejudecare tribunalului pentru a se stabili împrejurările de fapt ale

speței, în raport de care se pot aplica dispozițiile legale incidente, argumente

ce urmează a fi dezvoltate în considerentele sentinței.

Reclamantul B.R.N. a

declarat recurs împotriva acestei decizii în temeiul dispozițiilor art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Critica de

nelegalitate vizează faptul că în mod eronat instanța de apel a reținut că

prima instanță nu a motivat sentința apelată, atât timp cât aceasta a stabilit

ca fiind incidente în speță dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., art.

48 alin. (1) Constituția României și art. 3 din Protocolul nr. VII la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, modificată prin

Legea nr. 30/1994, fiind vorba despre o eroare judiciară.

Aspectul referitor la

acordarea daunelor morale a fost pe deplin motivat de tribunal care a reținut

că, indiferent de perioada de arestare a reclamantului, acesta a fost în

atenția negativă a presei locale și a suferit traume psihice deosebite cu

consecințe în familie și societate, argumentație mai mult decât convingătoare,

chiar dacă nu a fost dezvoltată în considerente pe larg.

Recurentul susține

că, în ceea ce privește acordarea daunelor materiale, tribunalul a avut în

vedere probele cu înscrisuri, expertiza contabilă dispusă în cauză, din care a

rezultat că în perioada 2002-2008 și-a concentrat activitatea asupra procesului

penal desfășurat pe mai multe cicluri procesuale, ceea ce a cauzat declinul

activităților societăților la care era acționar și costul cheltuielilor de transport

privitoare la deplasarea sa, a avocatului și a martorilor.

Prin concluziile

scrise depuse la dosar, a arătat că stațiile de benzină pe care le deținea

familia sa nu au mai realizat beneficii, ca o consecință negativă a publicării

în presa locală și centrală a unor articole defăimătoare la adresa sa și a

tatălui său. Un alt prejudiciu care i s-a creat a fost punerea sechestrului

asigurător pe toate bunurile mobile și imobile pentru producerea unui

prejudiciu de 330.047 lei, prejudiciu care ulterior s-a stabilit că nu există.

Dacă nu ar fi fost

victimele unei erori judiciare provocate de organele fiscale și cele de

urmărire penală benzinăriile pe care le aveau în proprietate, situate în vaduri

comerciale de grad 0 și hotelul, pe care a fost forțat să îl vândă prin

licitație ar fi adus profituri foarte mari.

Recurentul dezvoltă

totodată argumente în susținerea prejudiciului moral care i-a fost cauzat,

constând, în principal, în înlăturarea sa de la hirotonisirea ca preot ortodox.

Examinând hotărârea

atacată prin prisma motivelor de recurs, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Înalta Curte reține că recursul nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Din sentința penală nr.

188 din 1 februarie 2007 a Judecătoriei Constanța, definitivă prin decizia

penală nr. 395 din 5 octombrie 2007 a Tribunalului Constanța și decizia penală nr.

49/ P din 29 ianuarie 2008 a Curții de Apel Constanța, rezultă că reclamantul,

în baza dispoz. art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., a

fost achitat sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 26 rap. la

art. 13 din Legea nr. 87/1994 cu aplic. art. 13 C. pen. și art. 41 alin. (2) C.

pen., art. 26 rap. la art. 215

1

alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 41 alin.

(2) C. pen., art. 26 rap. La art. 297 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 13 C.

pen. și art. 41 alin. (2) C. pen., art. 26 rap. la art. 289, art. 291 C. pen.

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., a constatat că acesta a fost reținut la

data de 5 iunie 2002 și a dispus ridicarea sechestrului asigurător instituit

asupra bunurilor mobile și imobile aparținând inculpaților B.A. și B.R.N., prin

ordonanțele din IJP Buzău din 8 februarie 2002.

În prezenta cauză

reclamantul a învestit instanța cu o acțiune în despăgubiri materiale și morale

pentru perioada celor 24 de ore de detenție, prejudiciile create prin reținerea

sa nelegală, prin înscrierea în cazierul său a faptului că a fost trimis în

judecată, publicitatea care s-a făcut procesului penal care a atras pierderi

materiale, împiedicarea sa de la a-și exercita profesia pentru care s-a

pregătit și, în general, i-a fost cauzată o puternică traumă morală și psihică.

În limitele acestei

învestiri, instanța de fond avea obligația să analizeze raporturile juridice

dintre părți având în vedere starea de fapt și de drept invocată în susținerea

acțiunii.

Faptul că prima

instanță identifică textele de lege incidente în materia răspunderii

patrimoniale a statului pentru erorile judiciare nu este suficient pentru a

asigura temeiul legal al unei hotărâri care trebuie să realizeze o aplicare în

concret a textelor de lege faptelor deduse judecății.

Aceasta deoarece

analiza realizată de instanță trebuie să fie una punctuală, bazată pe probele

cauzei, iar nu pe considerente de ordin general, valabile în toate pricinile de

aceeași natură.

În mod corect

instanța de apel a constatat că modalitatea în care tribunalul apreciază,

potrivit considerentelor sentinței, asupra temeiniciei pretențiilor

reclamantului, este echivalentă unei nemotivări a soluției.

Astfel, prima

instanță a găsit întemeiată pretenția reclamantului așa cum a fost ea

formulată, în ceea ce privește daunele morale, reținând că reclamantul a fost

reținut și achitat ulterior, după un proces cu durata considerabilă respectiv

2002-2008 nu din vina sa, fiind ignorate criteriile legale dispuse de art. 505 alin.

(2) C. proc. pen., care trebuie să stea la baza stabilirii de către instanță a

întinderii reparației.

Prin urmare, chiar

dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora

îmbracă forme concrete de manifestare, în funcție de care instanța are

posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor, dar și să

stabilească cuantumul sumei de bani corespunzătoare pentru a repara prejudiciul

moral produs, raportat la probele cauzei.

Cât privește daunele

materiale, determinarea lor de către tribunal nu a avut la bază analiza

probatoriului administrat, tribunalul apreciind de o manieră generală că

reclamantul a suferit pierderi ca urmare a lungului proces penal, cu deplasări

periodice Buzău-Constanța și cu un consum psihic și nervos, cu repercusiuni ce

nu pot fi înlăturate.

Aceste considerații

mult prea generale nu sunt însă apte să determine cu certitudine prejudiciul și

întinderea acestuia, lăsând loc arbitrarului.

Totodată tribunalul

nu a analizat îndreptățirea reclamantului la măsurile reparatorii prevăzute de

dispoz. art. 504 C. proc. pen., cauza care să antreneze răspunderea statului

pentru prejudiciul cauzat din eroarea săvârșită în procesul penal.

Cum prima instanță nu

a examinat aceste aspecte ce țin de fondul cauzei și de adevăratele raporturi

juridice dintre părți, față de neconformarea judecătorului fondului la

exigențele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în ce privește redactarea considerentelor

unei hotărâri, ce atrage nulitatea actului jurisdicțional în condițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ., soluția procesuală a instanței de apel este la adăpost

de critică.

Astfel, o hotărâre

judecătorească nemotivată sau insuficient motivată face imposibilă exercitarea

controlului judecătoresc pricinuind părților o vătămare, care nu poate fi

înlăturată decât prin anularea acesteia.

Pe de altă parte,

dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, presupune motivarea hotărârii

judecătorești, respectiv arătarea problemelor de drept și de fapt care au

determinat convingerea judecătorului în a aprecia incidența anumitor dispoziții

legale în raportul juridic dedus judecății.

Prin urmare cum legalitatea

sau nelegalitatea măsurilor penale dispuse împotriva reclamantului, nu pot

constitui obiect al examinării în recurs și cum criticile aduse deciziei din

apel sunt nefondate, pentru considerentele precedente recursul va fi respins ca

atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul B.R.N. împotriva deciziei civile nr.

41 din 2 martie 2010 a Curții de Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 decembrie 2010.