ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5496/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5496/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub nr. 2287 la data de 24 septembrie 2004, reclamantul M.N. a chemat în

judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând

instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata de

despăgubiri cu titlu de daune morale și materiale în cuantum total de

10.643.000 euro, pe considerentul că a fost arestat preventiv în mod nelegal,

în baza unui mandat emis de un procuror și nu de un judecător, așa cum prevede

Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

A precizat în acest sens reclamantul

că, prin mandatul de arestare, prelungit ulterior de către judecător pe o

perioadă de 6 luni și 12, zile i s-au cauzat grave prejudicii morale și

materiale.

Prin sentința civilă nr. 28 din 17 ianuarie

2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența

judecării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.

Pentru a pronunța această hotărâre,

Tribunalul București a reținut că acțiunea reclamantului este întemeiată pe

dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar potrivit art. 506 C. proc.

pen., acțiunea trebuie introdusă la tribunalul în a cărui circumscripție

domiciliază persoana îndreptățită, iar în speță, reclamantul este deținut în

Penitenciarul Jilava, însă are domiciliul în comuna Scorțoasa, județul Buzău.

Prin sentința civilă nr. 798 din 7

septembrie 2005, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins acțiunea ca

neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că reclamantul a fost arestat preventiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Buzău la data de 17 mai 2000, înainte de modificarea art. 146 C. proc. pen.

prin Legea nr. 281/2003, dată la care măsura arestării preventive putea fi

luată de procuror pe o durată de 30 de zile și ulterior prelungită la cerere de

instanța de judecată, astfel încât nu există nicio nelegalitate, în sensul art.

504 C. proc. pen.

Prin decizia civilă nr. 19 din 10

februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, curtea reluând întocmai

motivarea primei instanțe referitoare la cuprinsul prevederilor art. 504 C.

proc. pen. și la conținutul art. 146 C. proc. pen. anterior modificării prin

Legea nr. 281/2003, în vigoare la data la care a fost luată măsura arestării

preventive de către procuror.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamantul invocând faptul că ambele instanțe au încălcat legea și nu au

rezolvat fondul cauzei, potrivit actului de sesizare, analizând doar formal

pricina.

Prin decizia nr. 7896 din 6

octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat

de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 19 din 10 februarie 2006 a Curții de

Apel Ploiești, dispunându-se casarea deciziei, admiterea apelului declarat de

același reclamant împotriva sentinței civile nr. 798 din 7 septembrie 2005 a

Tribunalului Buzău, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre

rejudecare, la același tribunal.

Pentru a decide astfel, Înalta

Curte, a reținut că ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra cererii

reclamantului din perspectiva încălcării art. 5 par. 3 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Ca urmare a casării cu trimitere

spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 4 mai 2008, sub nr. 1542/114/2008.

La termenul de judecată din data de

14 aprilie 2010, apărătorul reclamantului a depus la dosar cerere precizatoare,

prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de

10.643.000 euro, sumă de bază indexată conform H.G. nr. 9/2000.

S-a arătat, de asemenea, că în

perioada cât a fost arestat nelegal nu s-a putut prezenta la un proces pe care

la avut cu SC A.M. SA, al cărui obiect era anularea unui contract de asociere

în participațiune încheiat pe 25 de ani și implicit, i-a fost creat un

prejudiciu de 9.000 euro/ an și respectiv de 22.500 euro, sumă pe care urmează

să o recupereze de la pârât.

A precizat că suma de 1.650.000.000

lei, de care a făcut vorbire, se compune în bună parte din investiții pe care

nu le-a mai putut finaliza, ca urmare a arestului nelegal.

Prin sentința civilă din 21 martie 2011,

Tribunalul Buzău a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul român

să plătească reclamantului M.N. suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale,

fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata

despăgubirilor civile și a ratei de scont.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul

fondului a reținut că, potrivit mandatului nr. 90/2000 emis de Parchetul de pe

lângă Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 360/P/2000, reclamantul M.N. a fost arestat

preventiv 30 de zile, cu începere de la data de 17 mai 2000.

Ulterior, așa cum rezultă din adresa

nr. 2523/2000, Tribunalul Brăila a dispus prelungirea arestului preventiv prin

încheierea din data de 1 iunie 2000, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1

iulie  2000, prin încheierea din data de 28 iunie 2000, de la 2 iulie 2000 până

la 31 iulie 2000, iar prin încheierea din data de 25 august 2000, de la 31

august până la 29 septembrie 2000.

Potrivit sentinței penale nr. 468

pronunțată de Tribunalul Brăila la data de 22 decembrie 2003, reclamantul M.N.

a fost condamnat la 4 ani și 2 luni închisoare cu aplicarea art. 71 - 64 C.

pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, fiind

dedusă din pedeapsa aplicată a duratei reținerii și arestării preventive

cuprinsă între 17 mai 2000 - 28 noiembrie 2000, reținându-se faptul că

reclamantul era arestat și în alte cauze.

În acest context, tribunalul a

constatat ca situație de fapt, că reclamantul a fost arestat prin ordonanță a

procurorului până la data de 15 iunie  2000, acesta fiind prezentat

Tribunalului Brăila abia la data de 1 iunie 2000, când prin încheierea din acea

dată s-a dispus prelungirea arestului preventiv, cu începere de la 16 iunie

2000 până la 1 iulie 2000.

Ca atare, în raport de dispozițiile art.

5 paragraful 3 din Convenția Europeană, tribunalul a stabilit că, într-adevăr

reclamantului i-au fost încălcate drepturile, ca urmare a neprezentării „de

îndată” în fața unui magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor

judiciare.

La stabilirea cuantumului daunelor

materiale tribunalul a avut în vedere consecințele negative produse asupra

celui în cauză, în plan fizic și psihic, în raport de importanța valorilor

lezate, intensitatea cu care acestea au fost percepute, consecințele vătămării,

efectul produs asupra situației familiale, sociale și profesionale, stabilind că

se impune a fi acordate reclamantului cu titlu de daune morale, pentru perioada

de arestare nelegală, a sumei de 30.000 lei.

S-a constatat că este neîntemeiată

cererea reclamantului privind indexarea acestei sume cu rata de scont B.N.R., respectiv

35% în perioada 2001 - 2003 și 10% în perioada 2004 - 2007 potrivit O.G. nr. 9/2000.

În privința daunelor materiale

solicitate de reclamant, judecătorul fondului a stabilit că nu s-a făcut dovada

existenței acestora.

De asemenea, s-a reținut că la dosar

nu au fost depuse înscrisuri care să ateste existența pe rol a procesului cu SC

A.M. SA, pretins de reclamant.

Împotriva sentinței au declarat apel

pârâtul Statul român și Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Tribunalul

Buzău, criticând-o ca nelegală și netemeinică.

În calea de atac exercitată, pârâtul

Statul Român a susținut că în mod greșit prima instanță a admis în parte

acțiunea și l-a obligat la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale,

în condițiile în care reclamantul-intimat nu a reușit să dovedească în ce

măsură valorile morale ocrotite de Constituție i-au fost lezate.

S-au invocat în acest sens deciziile

nr. 1095/1994 și respectiv nr. 3812/2000 ale Curții Supreme de Justiție,

arătându-se că în cazul contrar, al nedovedirii încălcării drepturilor

nepatrimoniale ocrotite de Constituție, se ajunge la situația unei îmbogățiri

fără justă cauză.

La rândul său, Ministerul Public a

susținut în calea sa de atac, că la stabilirea cuantumului daunelor morale,

instanța de fond a ignorat o serie de criterii de apreciere, cu caracter

particular.

S-au invocat deciziile pronunțate de

CEDO în Cauzele Samoilă și Cionca contra României, K. contra României, N.T. contra

României, B. contra României și W. contra Poloniei, în raport de care s-a

apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale de către prima instanță este

excesivă.

La termenul de judecată din data de

23 mai 2011, Curtea, în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., rap. la art. 84

C. proc. civ., a pus în discuția părților recalificarea căilor de atac

declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public-prin Parchetul de pe

lângă Tribunalul Buzău împotriva sentinței civile nr. 545 din 21 martie 2011

pronunțată de Tribunalul Buzău.

În acest sens, s-a arătat că în

considerentele deciziei de casare nr. 7896 din 6 octombrie 2006, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie în faza de rejudecare, conform

dispozițiile art. 315 C. proc. civ., s-a menționat expres că prezenta cerere de

chemare în judecată se întemeiază în drept pe disp. art. 504 C. proc. civ.,

însă urmează a fi analizată și din perspectiva art. 5 alin. (3) din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului (pagina 3 din decizie - alin. (9), (10), fila 11

Dosar nr. 6307/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În acest context, curtea de apel

raportându-se la disp. art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, art. 725 alin.

(3) C. proc. civ. și constatând că sentința civilă nr. 545 din 21 martie 2011 a

fost pronunțată de Tribunalul Buzău după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010,

Curtea a recalificat calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român - Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Buzău și Ministerul Public - Parchetul de pe

lângă Tribunalul Buzău ca recurs și nu apel.

Prin aceeași încheiere s-a dispus,

în temeiul art. 99 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor

Judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 modificată, formarea

completului de recurs, prin includerea alături de cei doi judecători ai

completului de apel a judecătorului aflat la poziția I în lista de permanență a

Secției civile și pentru cauze cu minori și de familie de la acel termen de

judecată.

La același termen de judecată, în

complet de trei judecători, instanța a încuviințat, în temeiul art. 305 C.

proc. civ., proba cu acte solicitată de reprezentantul Ministerului Public.

Prin decizia civilă nr. nr. 526 din

24 iunie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul Buzău și de pârâtul Statul Român,prin Ministerul

Finanțelor Publice - D.G.F.P. Buzău și în consecință a modificat în parte

sentința atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca

neîntemeiată.

În argumentarea deciziei, instanța

de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor deciziei de casare,

instanța de trimitere avea obligația de a analiza pretențiile reclamantului de

acordare a daunelor morale și din perspectiva art. 5 paragraful 3 din Convenția

Europeană, incidența art. 504-506 C. proc. pen., în raport de care s-a stabilit

și competența teritorială a cauzei, fiind deja analizate în primul ciclu procesual.

S-a susținut că art. 5 paragraf 3

din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

cuprinde două garanții. Prima dintre acestea privește protecția oricărei

persoane împotriva unei detenții sau arestări arbitrare și, de aceea, impune

intervenția indirectă a autorității judiciare, care asigură controlul arestării

sau deținerii, în timp ce a doua are ca obiectiv evitarea faptului ca

persoanele arestate sau deținute în condițiile art. 5 paragraf 1 lit. (c), să

rămână multă vreme în stare de detenție, înainte de a fi judecate pentru

faptele de care sunt acuzate.

Împrejurarea că reclamantul se afla

în stare de detenție, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, nu a fost

apreciată de către curtea de apel ca un impediment de natură a înlătura

garanțiile

Reglementate de art. 5 paragraf 3

din Convenție, însă s-a susținut că prezintă relevanță sub aspectul

prejudiciului moral pretins de către intimatul - reclamant.

S-a mai susținut că, în acest sens,

a statuat constant Curtea Europeană în jurisprudența sa, respectiv, că art. 5

din Convenție consacră un drept fundamental al omului, constând în protecția

individului împotriva atingerilor arbitrare ale statului, aduse libertății

sale.

Prin urmare, în perioada invocată de

către intimatul-reclamant, acesta era deja privat de libertate, în baza unei

hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de o instanță judecătorească

competentă - Judecătoria Buzău.

În consens cu jurisprudența

constantă a Curții Europene, curtea a arătat că „nu există obligație de

reparație fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat” -

Cauza Wassink contra Pays-Bas.

În acest context, a susținut instanța

de recurs, măsura dispusă de instanța de fond, de acordare de daune morale, sub

forma de despăgubiri bănești, este în mod evident neîntemeiată, în condițiile

în care intimatul-reclamant nu a dovedit existența prejudiciului moral de

necontestat, pe care l-ar fi suferit și care nu ar putea fi acoperit prin

simpla constatare a încălcării.

Ca atare, respectând principiul

disponibilității procesului civil și luând act că cererea reclamantului se

referea, sub aspectul daunelor morale, numai la acordarea de despăgubiri

bănești, curtea de apel a constatat fondate recursurile declarate în cauză.

Împotriva acestei din urmă decizii a

declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în

drept de dispozițiile art. 304 pct. (2), (7), (8), (9) C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs a

arătat că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, a interpretat

greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul textelor legale, iar considerentele

hotărârii pronunțate sunt contradictorii în raport de natura cauzei.

Astfel,

instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. XXII, art. XVIII

pct. 63 din Lega nr. 201/2010, art. 725 C. proc. civ. și art. 15 din

Constituția României, întrucât pct. 63 al art.

XVIII se referă exclusiv la dispozițiile art. 506 C.

proc. civ., or, acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 504-506

C. proc. pen.

Prin urmare, susține recurentul, modificarea din legea nouă nu îl privește

întrucât, fiind lege penală care nu îi este favorabilă, nu poate retroactiva, iar

printr-o interpretare contrară s-ar încălca dispozițiile imperative ale art. 15

alin (2) din Constituția României.

În mod nelegal instanța de apel a

recalificat acțiunea reclamantului, în baza dispozițiilor art. 282

1

C.

proc. civ., în raport de valoarea pretențiilor indicate.

În consecință solicită admiterea

recursului și desființarea în totalitate a deciziei civile nr. 526 din 24 iunie

2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de

familie.

La

termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, Înalta Curte a rămas în

pronunțare asupra recursului, având a se pronunța, cu prioritate, asupra excepției

inadmisibilității acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat împotriva unei

hotărâri judecătorești irevocabile.

Potrivit

dispozițiilor art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri

pentru accelerarea soluționării proceselor, prevederile art. 506 C. proc. pen.

au fost completate în sensul că „după alin. (4) s-a introdus un nou alineat,

alin. (5) cu următorul conținut „hotărârea este supusă recursului”.

Acest

act normativ a fost publicat în M.O. nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat

în vigoare la data de 29 octombrie 2010.

Cum

sentința Tribunalului Buzău, prin care a fost soluționată acțiunea

reclamantului, a fost pronunțată la data de 21 martie 2011, după intrarea în

vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească este supusă

recursului, a cărei soluționare este de competența curții de apel, în

conformitate cu textul legal mai sus-menționat.

Prin

urmare, Curtea de Apel Ploiești în mod corect a calificat calea de atac

exercitată de reclamant drept recurs, pe care l-a soluționat ca atare,

pronunțând o decizie irevocabilă.

Or,

potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără

drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu

activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față

de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a

unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind

susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile

de drept procesual privește unicitatea dreptului de a folosi calea de atac.

Astfel,

dreptul de recurs există numai în ceea ce privește hotărârile menționate,

neexistând posibilitatea să se declare recurs și împotriva unei hotărâri

judecătorești irevocabile.

În speță, decizia civilă nr. 526 din

24 iunie 2011, împotriva căreia reclamantul

M.N.

a

formulat recurs a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și

pentru cauze cu minori și de familie în recurs, fiind irevocabilă.

În

consecință, fiind în prezența unei hotărâri irevocabile, calea de atac a

recursului exercitată împotriva acesteia, este inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibil recursul

declarat de reclamantul

M.N.

împotriva

deciziei civile nr. 526 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 septembrie 2012.