ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5496/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la Tribunalul București sub nr. 2287 la data de 24 septembrie 2004, reclamantul M.N. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să-l oblige pe pârât la plata de despăgubiri cu titlu de daune morale și materiale în cuantum total de 10.643.000 euro, pe considerentul că a fost arestat preventiv în mod nelegal, în baza unui mandat emis de un procuror și nu de un judecător, așa cum prevede Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. A precizat în acest sens reclamantul că, prin mandatul de arestare, prelungit ulterior de către judecător pe o perioadă de 6 luni și 12, zile i s-au cauzat grave prejudicii morale și materiale.

Prin sentința civilă nr. 28 din 17 ianuarie 2005, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalului Buzău. Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul București a reținut că acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., iar potrivit art. 506 C. proc. pen., acțiunea trebuie introdusă la tribunalul în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită, iar în speță, reclamantul este deținut în Penitenciarul Jilava, însă are domiciliul în comuna Scorțoasa, județul Buzău. Prin sentința civilă nr. 798 din 7 septembrie 2005, Tribunalul Buzău, secția civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul a fost arestat preventiv de Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău la data de 17 mai 2000, înainte de modificarea art. 146 C. proc. pen. prin Legea nr. 281/2003, dată la care măsura arestării preventive putea fi luată de procuror pe o durată de 30 de zile și ulterior prelungită la cerere de instanța de judecată, astfel încât nu există nicio nelegalitate, în sensul art. 504 C. proc. pen. Prin decizia civilă nr. 19 din 10 februarie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, curtea reluând întocmai motivarea primei instanțe referitoare la cuprinsul prevederilor art. 504 C. proc.

pen. și la conținutul art. 146 C. proc. pen. anterior modificării prin Legea nr. 281/2003, în vigoare la data la care a fost luată măsura arestării preventive de către procuror. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul invocând faptul că ambele instanțe au încălcat legea și nu au rezolvat fondul cauzei, potrivit actului de sesizare, analizând doar formal pricina. Prin decizia nr. 7896 din 6 octombrie 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei nr. 19 din 10 februarie 2006 a Curții de Apel Ploiești, dispunându-se casarea deciziei, admiterea apelului declarat de același reclamant împotriva sentinței civile nr. 798 din 7 septembrie 2005 a Tribunalului Buzău, desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, la același tribunal.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte, a reținut că ambele instanțe au omis să se pronunțe asupra cererii reclamantului din perspectiva încălcării art. 5 par. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Ca urmare a casării cu trimitere spre rejudecare, dosarul a fost înregistrat la Tribunalul Buzău la data de 4 mai 2008, sub nr. 1542/114/2008. La termenul de judecată din data de 14 aprilie 2010, apărătorul reclamantului a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a solicitat obligarea pârâtului Statul român la plata sumei de 10.643.000 euro, sumă de bază indexată conform H.G. nr. 9/2000. S-a arătat, de asemenea, că în perioada cât a fost arestat nelegal nu s-a putut prezenta la un proces pe care la avut cu SC A.M.

SA, al cărui obiect era anularea unui contract de asociere în participațiune încheiat pe 25 de ani și implicit, i-a fost creat un prejudiciu de 9.000 euro/ an și respectiv de 22.500 euro, sumă pe care urmează să o recupereze de la pârât. A precizat că suma de 1.650.000.000 lei, de care a făcut vorbire, se compune în bună parte din investiții pe care nu le-a mai putut finaliza, ca urmare a arestului nelegal. Prin sentința civilă din 21 martie 2011, Tribunalul Buzău a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Statul român să plătească reclamantului M.N. suma de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile și a ratei de scont.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul fondului a reținut că, potrivit mandatului nr. 90/2000 emis de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brăila în Dosarul nr. 360/P/2000, reclamantul M.N. a fost arestat preventiv 30 de zile, cu începere de la data de 17 mai 2000. Ulterior, așa cum rezultă din adresa nr. 2523/2000, Tribunalul Brăila a dispus prelungirea arestului preventiv prin încheierea din data de 1 iunie 2000, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1 iulie 2000, prin încheierea din data de 28 iunie 2000, de la 2 iulie 2000 până la 31 iulie 2000, iar prin încheierea din data de 25 august 2000, de la 31 august până la 29 septembrie 2000. Potrivit sentinței penale nr. 468 pronunțată de Tribunalul Brăila la data de 22 decembrie 2003, reclamantul M.N.

a fost condamnat la 4 ani și 2 luni închisoare cu aplicarea art. 71 - 64 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, fiind dedusă din pedeapsa aplicată a duratei reținerii și arestării preventive cuprinsă între 17 mai 2000 - 28 noiembrie 2000, reținându-se faptul că reclamantul era arestat și în alte cauze.

În acest context, tribunalul a constatat ca situație de fapt, că reclamantul a fost arestat prin ordonanță a procurorului până la data de 15 iunie 2000, acesta fiind prezentat Tribunalului Brăila abia la data de 1 iunie 2000, când prin încheierea din acea dată s-a dispus prelungirea arestului preventiv, cu începere de la 16 iunie 2000 până la 1 iulie 2000. Ca atare, în raport de dispozițiile art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană, tribunalul a stabilit că, într-adevăr reclamantului i-au fost încălcate drepturile, ca urmare a neprezentării „de îndată” în fața unui magistrat, împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare.

La stabilirea cuantumului daunelor materiale tribunalul a avut în vedere consecințele negative produse asupra celui în cauză, în plan fizic și psihic, în raport de importanța valorilor lezate, intensitatea cu care acestea au fost percepute, consecințele vătămării, efectul produs asupra situației familiale, sociale și profesionale, stabilind că se impune a fi acordate reclamantului cu titlu de daune morale, pentru perioada de arestare nelegală, a sumei de 30.000 lei. S-a constatat că este neîntemeiată cererea reclamantului privind indexarea acestei sume cu rata de scont B.N.R., respectiv 35% în perioada 2001 - 2003 și 10% în perioada 2004 - 2007 potrivit O.G. nr. 9/2000. În privința daunelor materiale solicitate de reclamant, judecătorul fondului a stabilit că nu s-a făcut dovada existenței acestora.

De asemenea, s-a reținut că la dosar nu au fost depuse înscrisuri care să ateste existența pe rol a procesului cu SC A.M. SA, pretins de reclamant. Împotriva sentinței au declarat apel pârâtul Statul român și Ministerul Public - prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău, criticând-o ca nelegală și netemeinică. În calea de atac exercitată, pârâtul Statul Român a susținut că în mod greșit prima instanță a admis în parte acțiunea și l-a obligat la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune morale, în condițiile în care reclamantul-intimat nu a reușit să dovedească în ce măsură valorile morale ocrotite de Constituție i-au fost lezate. S-au invocat în acest sens deciziile nr. 1095/1994 și respectiv nr. 3812/2000 ale Curții Supreme de Justiție, arătându-se că în cazul contrar, al nedovedirii încălcării drepturilor nepatrimoniale ocrotite de Constituție, se ajunge la situația unei îmbogățiri fără justă cauză.

La rândul său, Ministerul Public a susținut în calea sa de atac, că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța de fond a ignorat o serie de criterii de apreciere, cu caracter particular. S-au invocat deciziile pronunțate de CEDO în Cauzele Samoilă și Cionca contra României, K. contra României, N.T. contra României, B. contra României și W. contra Poloniei, în raport de care s-a apreciat că suma acordată cu titlu de daune morale de către prima instanță este excesivă. La termenul de judecată din data de 23 mai 2011, Curtea, în temeiul art. 129 alin. (4) C. proc. civ., rap. la art. 84 C. proc. civ., a pus în discuția părților recalificarea căilor de atac declarate de pârâtul Statul Român și de Ministerul Public-prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău împotriva sentinței civile nr. 545 din 21 martie 2011 pronunțată de Tribunalul Buzău.

În acest sens, s-a arătat că în considerentele deciziei de casare nr. 7896 din 6 octombrie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obligatorie în faza de rejudecare, conform dispozițiile art. 315 C. proc. civ., s-a menționat expres că prezenta cerere de chemare în judecată se întemeiază în drept pe disp. art. 504 C. proc. civ., însă urmează a fi analizată și din perspectiva art. 5 alin. (3) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (pagina 3 din decizie - alin. (9), (10), fila 11 Dosar nr. 6307/1/2006 al Înaltei Curți de Casație și Justiție). În acest context, curtea de apel raportându-se la disp. art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, art. 725 alin. (3) C. proc. civ.

și constatând că sentința civilă nr. 545 din 21 martie 2011 a fost pronunțată de Tribunalul Buzău după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, Curtea a recalificat calea de atac exercitată de pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Buzău și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău ca recurs și nu apel. Prin aceeași încheiere s-a dispus, în temeiul art. 99 alin. (3) din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești, aprobat prin Hotărârea C.S.M. nr. 387/2005 modificată, formarea completului de recurs, prin includerea alături de cei doi judecători ai completului de apel a judecătorului aflat la poziția I în lista de permanență a Secției civile și pentru cauze cu minori și de familie de la acel termen de judecată.

La același termen de judecată, în complet de trei judecători, instanța a încuviințat, în temeiul art. 305 C. proc. civ., proba cu acte solicitată de reprezentantul Ministerului Public. Prin decizia civilă nr. nr. 526 din 24 iunie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis recursurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău și de pârâtul Statul Român,prin Ministerul Finanțelor Publice - D.G.F.P. Buzău și în consecință a modificat în parte sentința atacată, în sensul că a respins în totalitate acțiunea, ca neîntemeiată. În argumentarea deciziei, instanța de apel a reținut, în esență, că potrivit dispozițiilor deciziei de casare, instanța de trimitere avea obligația de a analiza pretențiile reclamantului de acordare a daunelor morale și din perspectiva art. 5 paragraful 3 din Convenția Europeană, incidența art. 504-506 C. proc.

pen., în raport de care s-a stabilit și competența teritorială a cauzei, fiind deja analizate în primul ciclu procesual. S-a susținut că art. 5 paragraf 3 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale cuprinde două garanții. Prima dintre acestea privește protecția oricărei persoane împotriva unei detenții sau arestări arbitrare și, de aceea, impune intervenția indirectă a autorității judiciare, care asigură controlul arestării sau deținerii, în timp ce a doua are ca obiectiv evitarea faptului ca persoanele arestate sau deținute în condițiile art. 5 paragraf 1 lit. (c), să rămână multă vreme în stare de detenție, înainte de a fi judecate pentru faptele de care sunt acuzate.

Împrejurarea că reclamantul se afla în stare de detenție, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, nu a fost apreciată de către curtea de apel ca un impediment de natură a înlătura garanțiile Reglementate de art. 5 paragraf 3 din Convenție, însă s-a susținut că prezintă relevanță sub aspectul prejudiciului moral pretins de către intimatul - reclamant. S-a mai susținut că, în acest sens, a statuat constant Curtea Europeană în jurisprudența sa, respectiv, că art. 5 din Convenție consacră un drept fundamental al omului, constând în protecția individului împotriva atingerilor arbitrare ale statului, aduse libertății sale. Prin urmare, în perioada invocată de către intimatul-reclamant, acesta era deja privat de libertate, în baza unei hotărâri judecătorești definitive, pronunțată de o instanță judecătorească competentă - Judecătoria Buzău.

În consens cu jurisprudența constantă a Curții Europene, curtea a arătat că „nu există obligație de reparație fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat” - Cauza Wassink contra Pays-Bas. În acest context, a susținut instanța de recurs, măsura dispusă de instanța de fond, de acordare de daune morale, sub forma de despăgubiri bănești, este în mod evident neîntemeiată, în condițiile în care intimatul-reclamant nu a dovedit existența prejudiciului moral de necontestat, pe care l-ar fi suferit și care nu ar putea fi acoperit prin simpla constatare a încălcării. Ca atare, respectând principiul disponibilității procesului civil și luând act că cererea reclamantului se referea, sub aspectul daunelor morale, numai la acordarea de despăgubiri bănești, curtea de apel a constatat fondate recursurile declarate în cauză.

Împotriva acestei din urmă decizii a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, prevalându-se în drept de dispozițiile art. 304 pct. (2), (7), (8), (9) C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat că instanța de apel nu a motivat soluția pronunțată, a interpretat greșit actul dedus judecății și a schimbat înțelesul textelor legale, iar considerentele hotărârii pronunțate sunt contradictorii în raport de natura cauzei. Astfel, instanța de apel a încălcat și aplicat greșit dispozițiile art. XXII, art. XVIII pct. 63 din Lega nr. 201/2010, art. 725 C. proc. civ. și art. 15 din Constituția României, întrucât pct. 63 al art. XVIII se referă exclusiv la dispozițiile art. 506 C. proc.

civ., or, acțiunea reclamantului este întemeiată pe dispozițiile art. 504-506 C. proc. pen. Prin urmare, susține recurentul, modificarea din legea nouă nu îl privește întrucât, fiind lege penală care nu îi este favorabilă, nu poate retroactiva, iar printr-o interpretare contrară s-ar încălca dispozițiile imperative ale art. 15 alin (2) din Constituția României. În mod nelegal instanța de apel a recalificat acțiunea reclamantului, în baza dispozițiilor art. 282 1 C. proc. civ., în raport de valoarea pretențiilor indicate. În consecință solicită admiterea recursului și desființarea în totalitate a deciziei civile nr. 526 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

La termenul de judecată din data de 20 septembrie 2012, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului, având a se pronunța, cu prioritate, asupra excepției inadmisibilității acestuia, dat fiind faptul că a fost declarat împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile. Potrivit dispozițiilor art. XVIII pct. 63 din Legea nr. 202/2010, privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, prevederile art. 506 C. proc. pen. au fost completate în sensul că „după alin. (4) s-a introdus un nou alineat, alin. (5) cu următorul conținut „hotărârea este supusă recursului”. Acest act normativ a fost publicat în M.O.

nr. 714 din 26 octombrie 2010 și a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2010. Cum sentința Tribunalului Buzău, prin care a fost soluționată acțiunea reclamantului, a fost pronunțată la data de 21 martie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, această hotărâre judecătorească este supusă recursului, a cărei soluționare este de competența curții de apel, în conformitate cu textul legal mai sus-menționat. Prin urmare, Curtea de Apel Ploiești în mod corect a calificat calea de atac exercitată de reclamant drept recurs, pe care l-a soluționat ca atare, pronunțând o decizie irevocabilă. Or, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt supuse recursului hotărârile date fără drept de apel, cele date în apel, precum și hotărârile altor organe cu activitate jurisdicțională, în condițiile prevăzute de lege.

Față de aceste dispoziții, recursul declarat împotriva unei decizii irevocabile a unei instanțe de recurs este inadmisibil, o asemenea hotărâre nefiind susceptibilă de a mai fi atacată cu recurs, atâta timp cât unul din principiile de drept procesual privește unicitatea dreptului de a folosi calea de atac. Astfel, dreptul de recurs există numai în ceea ce privește hotărârile menționate, neexistând posibilitatea să se declare recurs și împotriva unei hotărâri judecătorești irevocabile. În speță, decizia civilă nr. 526 din 24 iunie 2011, împotriva căreia reclamantul M.N. a formulat recurs a fost pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie în recurs, fiind irevocabilă.

În consecință, fiind în prezența unei hotărâri irevocabile, calea de atac a recursului exercitată împotriva acesteia, este inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca inadmisibil recursul declarat de reclamantul M.N. împotriva deciziei civile nr. 526 din 24 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2012.