ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8974/2009

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Botoșani, la data de 8

februarie 2008, reclamantul R.A.M. a solicitat, în temeiul art. 504 alin. (2)

C. proc. pen.

și în contradictoriu cu S.R. prin

Ministerul Finanțelor Publice, obligarea

pârâtului la plata sumei de 50.000 RON reprezentând daune morale și la

plata sumei de

20.040 RON reprezentând daune materiale. A arătat că, la

data de 1 februarie 1985, în baza mandatului emis de P.L. lași a fost arestat

preventiv și deținut la Penitenciarul Iași la 22 august 1986, fiind acuzat

pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 249 și 256 C. pen. La data

de 7 august 1986, prin sentința penală nr. 50, Tribunalul județean lași a

dispus revocarea măsurii preventive, reținând că din probele testimoniale și,

în special, din expertiza tehnică efectuată în cauză s-a ajuns la concluzia

inexistenței unui prejudiciu.

La data de 22 mai 2008, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că

solicită daune morale de 500.000 Euro la prețul efectiv al plății, cuantumul

daunelor materiale fiind cel indicat în acțiunea introductivă.

Tribunalul Botoșani, secția civilă, prin

sentința nr. 1855 din 11 decembrie 2008, a

respins

excepția tardivității acțiunii ridicată de S.R. A admis în parte acțiunea în

pretenții formulată de reclamantul R.M. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul

Finanțelor Publice. A obligat pârâtul S.R. să plătească reclamantului daune

morale în echivalent lei la data plății a sumei de 187.300 Euro și daune

materiale în sumă de 48.500 lei vechi ce va fi reactualizată de la data

scadenței plății la data plății efective și convertită în lei noi.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut, cu privire la

excepția tardivității acțiunii că, în lipsa unei decizii, termenul de 18 luni

prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. civ.,

nu a început să curgă până la data formulării acțiunii. Pe fondul cauzei, s-a

reținut de către tribunal că potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. civ., are

dreptul la

repararea pagubei, persoana care în cursul procesului penal a

fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Or, în speță, reclamantul a fost privat de libertate în mod nelegal în

intervalul 1 februarie 1985 - 22 august 1986, perioadă pentru care are dreptul

de a fi despăgubit cu suma de 2.160 lei lunar ce reprezintă

salariul ce l-ar fi încasat dacă nu ar fi fost

reținut. Pentru intervalul 1 noiembrie 1986 - 1

octombrie 1988, când

salariul reclamantului a fost majorat la 2.365 lei, i se cuvine diferența

dintre suma de 2.160 lei pe care o primea înainte de arestare și suma de 1.980

lei obținută la reangajare. În ceea ce privește daunele morale solicitate, s-a

apreciat de către tribunal că acestea i se cuvin reclamantului pentru perioada

arestării

nelegale, ca urmare a efectelor

produse asupra familiei acestuia și a faptului că până la

această dată

nu a primit vreo soluție emisă de organele statului în ceea ce privește

acuzațiile ce i s-au adus, nu însă și pentru relele tratamente la care ar fi

fost supus pe perioada detenției.

Prin încheierea nr. 69 din 6 februarie 2009, Tribunalul Botoșani, secția

civilă, a îndreptat din oficiu eroarea materială strecurată în minuta și

dispozitivul sentinței civile nr. 1855 din 11 decembrie 2008, în sensul

înscrierii cuantumului daunelor materiale de 49.500 lei vechi și nu de 48.500

lei vechi, cum eronat s-a trecut.

Curtea de Apel Suceava, secția civilă, prin decizia nr. 55 din 10

aprilie 2009, a admis apelul declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice

împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o în totalitate. A admis

excepția prescripției dreptului la acțiune formulată de pârât. A respins

acțiunea, ca inadmisibilă, dată fiind prescripția dreptului la acțiune.

S-a reținut, în esență, de către instanța de apel, că raportat la

dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 504 alin. (3) din

același cod, hotărârea penală de revocare a măsurii arestării preventive,

respectiv sentința penală nr. 50 din 7 august 1986 a Tribunalului Județean

lași, rămasă definitivă, constituie, ea însăși, un temei pentru exercitarea

acțiunii, nemaiavând relevanță existența sau inexistența hotărârii de achitare

a reclamantului. Susținerea reclamantului că a luat cunoștință de soluția

revocării măsurii arestării preventive abia la 28 mai 2007 nu poate produce

efecte juridice în cauză întrucât acesta nu a făcut dovada că ar fi efectuat,

anterior acestei date, demersuri pentru a intra în posesia hotărârii

judecătorești de revocare a măsurii

arestării

preventive, încercări care s-ar fi încheiat cu eșecuri din culpa autorităților

legale

abilitate. Față de arestarea reclamantului cu mult timp înainte

de intrarea în vigoare a dispozițiilor art. 504 - 507 C. proc. pen., s-a

reținut că dreptul acestuia la acțiune s-a născut la data intrării în vigoare a

termenului de 18 luni prevăzut de art. 506 alin. (2) C. proc. civ., respectiv

la 1 ianuarie 2004.

Împotriva acestei ultime decizii a

declarat recurs reclamantul, arătând că instanța de apel nu a luat în considerare

împrejurarea nedefinitivării procesului penal, chiar dacă

pentru

reclamant se produseseră deja efecte ireversibile, împrejurări avute în mod

corect în vedere de prima instanță. S-a considerat că esențial în soluționarea

cauzei este determinarea momentului de la care curge termenul pentru

prescripția dreptului la acțiune și că trebuie aplicate prin coroborare

dispozițiile art. 506 alin. (2) C. proc. pen., cu cele ale art. 3 din Decretul

nr. 167/1958. Textul art. 506 alin. (2) C. proc. civ.,

nu poate fi aplicat rigid și cu violarea art. 21 din Constituție

referitor la accesul liber

la justiție și a art. 53 privind restrângerea

exercițiului unor drepturi, ceea ce ar atrage și încălcarea art. 6 din C.E.D.O.

și a art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional. Așadar trebuie aplicată

direct Convenția, potrivit principiului preeminenței sale, consacrat în art. 20

alin. (2) din Constituția României, precum și jurisprudența C.E.D.O., la

interpretarea și aplicarea textului art. 506 alin. (2) C. proc. pen., în sensul

că termenul curge de la data când s-a născut dreptul reclamantului la

despăgubiri, adică de când a luat cunoștință de hotărârea instanței în circumstanțele

relevate anterior.

Recursul este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în considerarea

argumentelor de mai jos.

Prin sentința penală nr. 50 din 7 august 1986, Tribunalul Județean lași

a revocat

măsura arestării preventive a

inculpatului R.M., deținut din 1 februarie 1985 și, în

conformitate cu

dispozițiile art. 333 C. proc. pen., a restituit cauza la procuratură pentru

completarea urmăririi penale.

Sentința penală nr. 50 din 7 august 1986 a fost menținută și a rămas

definitivă

prin decizia penală nr. 2509 din

22 octombrie 1986 a Tribunalului Suprem.

Nu se poate reține susținerea recurentului - reclamant potrivit căreia

procesul penal nu a fost definitivat întrucât, în raport de dispozițiile art.

506 alin. (2) C. proc. civ. și ale art. 504 alin. (3) din același cod,

hotărârea penală de revocare a măsurii arestării preventive, respectiv sentința

penală nr. 50 din 7 august 1986 a Tribunalului Județean lași, rămasă

definitivă, constituie, ea însăși, un temei pentru exercitarea acțiunii.

Astfel, conform art. 506 alin. (1) și (2) C. proc. pen., acțiunea

pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit

art. 504 și poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii

definitive, după caz, a hotărârilor instanței de judecată sau a ordonanțelor

procurorului, prevăzute în art. 504, respectiv ordonanța procurorului de revocare

a măsurii privative sau restrictive de libertate, ordonanța procurorului de

scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) ori hotărârea instanței de revocare a

măsurii privative sau restrictive de libertate.

Ca atare, prescripția curge de la data la care actele procedurale

arătate devin

definitive în conformitate cu

dispozițiile Codului de procedură penală.

În speță, măsura revocării arestării

preventive dispusă, prin sentința penală nr. 50

din 7

august 1986, a rămas definitivă la 22 octombrie 1986, data pronunțării de către

Tribunalul Suprem a deciziei penale nr. 2509 și de la care curge termenul de

prescripție prevăzut de art. 506 C. proc. civ.

Se reține, totodată, că este corectă constatarea

instanței de apel potrivit căreia, în

conformitate cu

jurisprudența C.E.D.O., termenele pentru efectuarea anumitor acte de procedură,

de prescripție, de decădere, precum și sancțiunile pentru nerespectarea

acestora reprezintă limitări admise ale dreptului de acces la justiție,

prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O., atâta timp cât urmăresc un scop

legitim și nu afectează substanța însăși a dreptului.

Pentru cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

recursul declarat de reclamant va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.A.M. împotriva

deciziei nr. 55 din 10 aprilie 2009 a

Curții de Apel Suceava, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

noiembrie 2009.