ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1899/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 8 de la 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoșani, pronunțată în Dosarul nr. 2982/40/2009 a fost condamnat inculpatul Z.M. pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 183 C. pen. la pedeapsa de 7 ani închisoare. S-a făcut în cauză aplicarea art. 71 și 64 lit. a) teza a II-a și b) C. pen. A fost menținută starea de arest și dedusă din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la zi. S-a constatat că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză. S-a dispus confiscarea corpului delict, înregistrat sub nr. 43 în registrul de corpuri delicte al tribunalului.

A fost obligat inculpatul să plătească părții civile Spitalul Clinic de Urgență S.S. Iași, suma de 2023,12 lei despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare. A fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 3.000 lei cheltuieli judiciare, în care s-a inclus și suma de 200 lei onorariu avocat oficiu ce urma a se achita Baroului de Avocați Botoșani din fondurile M.J.L.C. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani din 7 iulie 2009 (Dosar nr. 946/P/2009) a fost trimis în judecată inculpatul Z.M., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută și pedepsită de art. 183 C. pen.

S-a reținut în sarcina inculpatului că, în ziua de 16 martie 2009 a aplicat mai multe lovituri cu pumnii și picioarele tatălui său Z.V., provocându-i leziuni care au dus la deces, în ziua de 16 aprilie 2009. Examinând probele administrate în cursul urmăririi penale și cercetării judecătorești, tribunalul a reținut ca temeinic dovedită următoarea situație de fapt: În ziua de 26 martie 2009, în jurul orelor 17,00, inculpatul Z.M. din satul Iezer, comuna H.H., s-a dus în vizită la tatăl său Z.V., care locuia în același sat. Tatăl inculpatului, în vârstă de 67 ani, locuia singur, iar vecinii îl vizitau și deseori îi duceau mâncare. În după-amiaza aceleiași zile, de 26 martie 2009, în jurul orelor 18,00, martorul M.G., vecin cu Z.V.

a mers de două ori la locuința acestuia pentru a-l invita la praznicul organizat după decesul tatălui său, dar, de fiecare dată, inculpatul l-a trimis acasă. După plecarea inculpatului, martorul a mers la victimă și i-a dus un pachet cu alimente. Victima era umflată la față și-i curgea sânge din gură, iar la întrebarea martorului a răspuns că a fost lovită de inculpat și că „o doare tot corpul.” În zilele următoare, victima a început să se simtă din ce în ce mai rău și a spus martorilor I.C. și I.M. (vecini), când aceștia îi duceau de mâncare, că se simte foarte rău pentru că a fost lovită de inculpat. Mai mult, martorului I.C. i-a spus că inculpatul a lovit-o pentru că nu i-a dat bani din pensia pe care tocmai o primise.

Victima le-a spus celor doi martori să nu-i mai aducă de mâncare pentru că se simte foarte rău și nu poate să mănânce. În ziua de 14 aprilie 2009, victima a fost transportată la Spitalul S.S. Iași, unde, pe data de 16 aprilie 2009, a decedat. Cu ocazia necropsiei, așa cum a rezultat din raportul de necropsie medico-legală din 19 mai 2009 (fila 63 dosar urmărire penală) s-au constatat: tumefacții, echimoze, plăgi contuze, escare, fractură dublă de mandibulă, stază, edem cerebral, fracturi costale, aderențe pleurale, stază, edem pulmonar, bronhopneumonie, hipertrofie ventriculară stg., aortică și coronariană, stază viscerală, infiltrat hemoragic renal. Același raport a concluzionat că moartea victimei Z.V.

a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluție cu bronhopneumonie. Topografia și morfologia leziunilor de violență pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente. Între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă. Atât în cursul urmăririi penale, cât și la interogator (fila 30 dosar), inculpatul a negat în mod constant fapta, susținând că tatăl său ar fi fost lovit de o altă persoană (îl bănuiește pe martorul M.G.), dar nu a sesizat organele de poliție în acest sens. A mai arătat că martorul M. nu a fost niciodată la locuința tatălui său, fiind în dușmănie cu el, iar martorii I.C.

și I.M. au fot influențați de lucrătorii de poliție să-l indice pe el drept autor al acestei fapte. Susținerile inculpatului au fost infirmate însă de probele administrate în cauză: declarații de martori și raportul de constatare medico-legală. Astfel, martorul M.G., vecin cu victima a susținut în mod constant, atât în declarațiile date la urmărirea penală (fila 82 dosar), cât și la instanță (fila 43 dosar) că, în ziua de 26 martie 2009 a vizitat victima de 3 ori: de două ori nu a putut vorbi cu aceasta pentru că la domiciliul victimei era inculpatul și nu l-a lăsat să stea de vorbă cu tatăl său, iar a treia oară a fost imediat după plecarea inculpatului, când a găsit-o pe victimă lovită și plină de sânge.

Mai mult, chiar inculpatul l-a văzut pe martor intrând în locuința tatălui său și a strigat la el să plece acasă. Fiind vecin cu victima și mergând de 3 ori în vizită la acesta, în după-amiaza zilei de 26 aprilie 2009, martorul nu vorbește despre o altă persoană care ar fi vizitat victima în acest scurt interval de timp, ci vorbește doar de prezența inculpatului la domiciliul acestuia. Deși inculpatul a susținut că victima s-ar fi aflat în dușmănie cu martorul M., nu a probat cu nimic această susținere. Declarația martorului M. s-a coroborat cu declarația martorului I.C. (fila 38 dosar), care a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei și chiar în prezența celuilalt fiu al victimei – Z.V., aceasta a afirmat că a fost lovită de fiul M. pentru că nu i-a dat bani din pensie.

Martorul I. a mai arătat că îl vedea frecvent pe inculpat la domiciliul tatălui său și că nu s-a aflat niciodată în dușmănie cu inculpatul. Deși inculpatul a negat în mod constant fapta, în dovedirea susținerilor de la interogator, nu a solicitat nici un fel de probe. A propus un martor în circumstanțiere, T.F., dar la termenul din 22 octombrie 2009, a renunțat la audierea acestuia. Din ansamblul probelor administrate (procesul-verbal și fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la fața locului - filele 7-50 dosar, raportul de constatare medico-legală - filele 63-66 dosar, declarațiile martorilor I.C., I.M. și M.G.) a rezultat, fără dubii, vinovăția inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen.

și, în acest temei, a fost pedepsit. La individualizarea pedepsei, prima instanță a ținut seama, potrivit art. 72 C. pen., de limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru fapta comisă (5-15 ani), de gradul concret de pericol social al faptei, de împrejurările în care a fost comisă fapta, dar și de persoana făptuitorului, cunoscut cu antecedente penale (chiar dacă nu este recidivist) și care, în mod constant, a negat comiterea faptei, fără însă a proba în vreun mod susținerile sale. Prima instanță a apreciat că, față de gravitatea faptei comisă, scopul pedepsei și reeducarea inculpatului nu pot fi atinse decât prin aplicarea unei pedepse orientată spre minimul special, cu executare în regim de detenție.

Pe durata și condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. În temeiul art. 350 alin. (1) C. proc. pen., prima instanță a menținut starea de arest a inculpatului, iar, în temeiul art. 88 C. pen., a dedus din pedeapsa de executat durata reținerii și arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la zi. Cât privește latura civilă a cauzei, prima instanță a reținut că, de înmormântarea victimei s-a ocupat fiul acesteia și fratele inculpatului Z.V., care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, astfel încât s-a luat act de declarația acestuia (fila 53 dosar). În temeiul art. 118 lit. b) C. pen.

s-a dispus confiscarea corpurilor delicte înregistrate sub nr. 43 în Registrul de corpuri delicte al Tribunalului Botoșani. Întrucât victima a fost internată la Spitalul Clinic de Urgența S.S. Iași, iar acesta s-a constituit parte civilă cu suma de 2.023,12 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare, în temeiul art. 17 C. proc. pen. și art. 313 din Legea nr. 95/2006, modificată prin O.U.G. nr. 72/2006, inculpatul a fost obligat la plata sumei de 2.023,12 lei, reprezentând cheltuieli de spitalizare. Împotriva acestei sentințe penale a declarat apel, în termenul legal, inculpatul Z.M., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea apelului declarat, inculpatul apelant a arătat în esență că fapta nu a fost săvârșită de către el, ci de martorul M.G., astfel că se impunea achitarea sa în temeiul art. 10 lit. c) C. proc.

pen., iar, în subsidiar, inculpatul apelant a mai solicitat reducerea cuantumului pedepsei ce i-a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege. Prin Decizia penală nr. 19 de la 10 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 2982/40/2009, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul Z.M., fiul lui V. și S., în prezent deținut în Penitenciarul Botoșani, împotriva sentinței penale nr. 8 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoșani. În temeiul art. 383 alin. (1) 1 și (2) C. proc. pen. a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 21 ianuarie 2010 la zi și s-a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul apelant să plătească statului suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu (avocat I.F.) se va avansa din fondurile M.J.R. în contul Baroului Suceava. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit situația de fapt și încadrarea juridică a infracțiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul Z.M., acesta comițând fapta în împrejurările reținute de prima instanță și arătate pe larg în considerentele sentinței penale atacate. Într-adevăr, la data de 26 martie 2009, în jurul orei 17,00-18,00, inculpatul Z.M.

a mers în vizită la tatăl său, Z.V., la locuința acestuia din satul Iezer, comuna Hilișeu Horia, județul Botoșani. Aici, pe fondul unei discuții contradictorii spontane, legată de refuzul tatălui său de a-i da bani inculpatului apelant din pensia pe care tocmai o primise, acesta din urmă a început să-l lovească cu pumnii și picioarele. După ce a plecat inculpatul apelant, victima Z.V. deși se simțea rău nu s-a dus la un medic. Ulterior, la data de 14 aprilie 2009, agravându-se starea de sănătate a victimei, aceasta a fost transportată la Spitalul S.S. din Iași, unde, pe data de 16 aprilie 2009, a decedat. În urma necropsiei, așa cum a rezultat din raportul de necropsie medico-legală nr. 7124 din 19 mai 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași s-a concluzionat că moartea victimei Z.V.

a fost violentă și s-a datorat insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluție cu bronhopneumonie; s-a mai arătat în același raport medico-legal că topografia și morfologia leziunilor de violență pledează pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, iar între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă. Faptul că inculpatul este cel care a lovit victima cauzându-i leziunile ce în final (pe fondul unei intervenții întârziate a medicilor) au dus la decesul victimei a rezultat fără nici un dubiu din declarațiile martorilor M.G., I.C., I.M. și Z.V., care s-au coroborat între ele dar și cu raportul de necropsie medico-legală nr. 7124 din 19 mai 2009 întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași.

Astfel, martorul M.G., vecin cu victima, a declarat, atât la urmărirea penală, cât și în fața primei instanțe că, în ziua de 26 martie 2009, a încercat să viziteze victima de trei ori; primele două ori nu a putut vorbi cu aceasta pentru că la domiciliul victimei era inculpatul și nu l-a lăsat să stea de vorbă cu tatăl său; a treia oară a fost imediat după plecarea inculpatului apelant, când a găsit-o pe victimă cu urme de lovituri și plină de sânge; mai mult, același martor a declarat că atunci când inculpatul apelant l-a văzut pe martor intrând în locuința tatălui său a strigat la el să plece acasă. Martorul I.C., care a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei a declarat, atât la urmărirea penală, cât și în fața primei instanțe, că a văzut urme de violență pe corpul victimei și că aceasta i-a spus că a fost lovită de fiul ei M. (inculpatul apelant) pentru că nu i-a dat bani din pensie.

Martorul I.M., audiat fiind în cursul urmăririi penale a declarat că a vizitat victima în zilele următoare comiterii faptei și că aceasta acuza dureri mari la maxilar și la coaste (și avea dificultăți de deplasare pe care anterior nu le avuse) și că victima i-a spus că a fost lovită de fiul ei, inculpatul apelant, dar că nu dorește să cheme salvarea și astfel fiul său să intre la pușcărie. Martorul Z.V., fratele inculpatului apelant a declarat în cursul urmăririi penale că la data de 11 aprilie 2010, fiind recent întors de la muncă din străinătate și-a vizitat tatăl, ocazie cu care a constatat că acesta era într-o stare proastă la pat și prezenta urme de violență, iar atunci când l-a întrebat ce a pățit repeta prenumele inculpatului apelant, M. Deși inculpatul a negat în mod constant fapta, declarațiile martorilor amintiți (care s-au coroborat între ele dar și cu raportul medico-legal de necropsie) au infirmat susținerile acestuia.

Susținerile acestuia în sensul că martorul M.G. ar fi cel care ar fi bătut victima nu s-au mai coroborat cu nici un alt mijloc de probă, prin urmare curtea de apel nu a dat curs solicitării acestuia de achitare a sa, în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen. În drept, în mod corect a considerat prima instanță că acțiunile inculpatului Z.M. mai sus descrise se circumscriu, atât din punct de vedere obiectiv, cât și subiectiv, conținutului constitutiv al infracțiunii de lovituri cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 183 C. pen. Chiar dacă în raportul de necropsie s-a concluzionat că între leziunile de violență și deces există legătură de cauzalitate indirectă, moartea victimei fiind cauzată de o bronhopneumonie, această din urmă afecțiune a fost generată tocmai de leziunile fizice suferite ca urmare a agresiunii a cărui autor a fost inculpatul apelant.

Prin urmare actele de agresiune fizică ale inculpatului apelant asupra victimei au constituit o contribuție esențială în ceea ce privește rezultatul produs (moartea victimei) și nu au putut fi excluse din antecedența cauzală. Curtea de apel a constatat, de asemenea că, prima instanță a individualizat în mod corect pedeapsa aplicată inculpatului apelant, în raport de criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. și nu se impune o reducere a acesteia. Curtea de apel a apreciat că nu se impunea reținerea în favoarea inculpatului apelant de circumstanțe atenuante judiciare, în baza art. 74 C. pen. (criticile inculpatului apelant prin apărător în sensul că s-ar fi impus în ceea ce îl privește reducerea pedepsei, fiind neîntemeiate).

Reținerea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanțe atenuante judiciare este atributul instanței de judecată și, deci, lăsată la aprecierea acesteia. Într-o atare apreciere, se ține seama de gradul concret de pericol social al faptei comise, de modalitatea în care aceasta a fost săvârșită, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și de elementele care caracterizează persoana făptuitorului. Totodată, dacă instanța a constatat existența unora din împrejurările enumerate exemplificativ de legea penală, nu este obligată să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, ci le va aprecia în raport cu pericolul social concret al faptei, cu ansamblul împrejurărilor în care s-a săvârșit infracțiunea, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce și cu periculozitatea infractorului, spre a decide dacă au caracter atenuant sau nu.

Numai în măsura în care aceste din urmă împrejurări nu atribuie faptei supuse judecății o gravitate sporită, împrejurările exemplificate de legiuitor au semnificația unor circumstanțe atenuante judiciare. În același timp însă se impune ca în cadrul operației de individualizare a pedepsei, judecătorul să ia în considerare împreună toate criteriile prevăzute de norma legală amintită, să le evalueze laolaltă și, după caz, să le acorde o pondere deosebită fiecăruia dintre acestea, determinată de propriul lor conținut, în vederea stabilirii pedepsei celei mai corespunzătoare pentru reeducarea celui condamnat. Or, raportându-se la speța de față, curtea de apel nu a putut reține în favoarea inculpatului apelant niciuna din împrejurările enumerate cu titlu exemplificativ în art. 74 C. pen., mai mult, neputând fi ignorate împrejurările ce atribuie faptei deduse judecății și persoanei inculpatului un pericol social accentuat.

În acest context s-a impus, pe de-o parte, a se acorda atenția cuvenită aspectelor că inculpatul apelant a acționat profitând de avantajul forței sale fizice superioare datorită diferenței de vârstă față de victimă, asupra unei persoane apropiate - tatăl său, că după comiterea faptei inculpatul apelant nu a acordat nici un ajutor victimei, profitând de faptul că în momentul agresiunii nu a fost văzut de nimeni și că inculpatul apelant deși nu este recidivist are totuși antecedente penale și nu a recunoscut comiterea faptei. Referitor la latura civilă a cauzei, în condițiile în care a reținut ca fiind întrunite în persoana inculpatului apelant a condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, prevăzută de art. 998 și urm. C. civ., în mod corect prima instanță l-a obligat pe acesta la plata de despăgubiri civile către partea civilă Spitalul S.S.

Iași (reprezentând contravaloarea cheltuielilor de spitalizare ale victimei); de asemenea, corect s-a luat act de faptul că partea vătămată Z.V. nu s-a constituit parte civilă în cauză. În consecință, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., curtea de apel a respins apelul declarat de inculpatul Z.M. împotriva sentinței penale nr. 8 din 21 ianuarie 2010 a Tribunalului Botoșani, ca nefondat. În temeiul art. 383 alin. (1) 1 și 2 C. proc. pen. s-a dedus în continuare durata arestării preventive a inculpatului de la 21 ianuarie 2010 la zi și s-a menținut starea de arest preventiv a acestuia (temeiurile care au justificat luarea măsurii impunând în continuare privarea de libertate a acestuia ). În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., curtea de apel l-a obligat pe inculpatul apelant să plătească statului suma de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare din apel, din care suma de 200 lei reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu (avocat I.F.) s-a avansat din fondurile M.J.R. în contul Baroului Suceava.

Împotriva acestei decizii a declarat, în termenul legal, recurs inculpatul Z.M., criticând-o, arătând în scris că ambele instanțe nu au ținut sau au omis aspecte și împrejurări în circumstanțiere, acesta considerându-se nevinovat și condamnat pe nedrept, pe baza a două declarații date de doi martori falși puși de organele penale pentru a-l acuza că a săvârșit asemenea infracțiune pe care nu a comis-o, martorii se aflau în dușmănie cu acesta și cu familia sa, că s-a deplasat la locuința tatălui său pe care l-a găsit în comă și a sunat la 112, a chemat ambulanța și s-a dus la spital cu tatăl său, că organele de poliție și martorii au consumat băuturi alcoolice, că li s-a dictat martorilor ce să scrie în declarații.

La termenul de la 29 aprilie 2010, Înalta Curte a luat în examinare, din oficiu, verificarea legalității arestării preventive a inculpatului Z.M., consemnându-se concluziile părților, după care deliberând, Înalta Curte, în baza art. 300 2 cu referire la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc. pen. a constatat ca legală și temeinică măsura arestării preventive a inculpatului Z.M., pe care a menținut-o, iar onorariul pentru apărarea din oficiu a inculpatului, în sumă de 100 lei s-a plătit din fondul M.J.L.C., așa cum rezultă din încheierea de ședință de la acea dată, aflată la filele 15-16 dosarul Înaltei Curți. În considerentele încheierii mai sus menționate, instanța de apel a făcut referiri la sentința pronunțată de prima instanță, la situația de fapt, reținută în esență, sentința fiind atacată cu apel, la decizia instanței de apel, precum și faptul că această din ultimă hotărâre a fost atacată cu recurs.

Analizând temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive, curtea de apel a apreciat că acestea se mențin și în prezent și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, existând suficiente indicii temeinice în accepțiunea dată acestei noțiuni de art. 143 C. proc. pen., că acesta a comis faptele pentru care a fost condamnat. Potrivit art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) C. proc. pen. în cauzele în care inculpații sunt arestați preventiv, instanța este datoare să verifice periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, în tot cursul judecății, inclusiv în căile de atac, legalitatea și temeinicia arestării preventive, procedând conform art. 160 b alin. (2) sau (3) C. proc.

pen. În speță, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte a constatat că, ulterior pronunțării hotărârii de condamnare în primă instanță, nu au intervenit temeiuri noi. Totodată, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite și ambele condiții ale art. 148 lit. f) C. proc. pen., respectiv pedeapsa pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea acestuia în stare de libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, în raport cu gravitatea infracțiunii menționate. În consecință, Înalta Curte a apreciat că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive față de inculpat, astfel că, în temeiul art. 300 2 raportat la art. 160 b alin. (1) și (3) C. proc.

pen. s-a menținut starea de arest preventiv a acestuia. S-a constatat că măsura arestării preventive este legală și temeinică și, având în vedere că temeiurile care au determinat arestarea preventivă a inculpatului Z.M. subzistă și că impun privarea de libertate în continuare. La termenul de astăzi, fiind întrebat de către Înalta Curte, recurentul inculpat a precizat că este de acord să fie asistat de apărătorul desemnat din oficiu. Apărătorul recurentului inculpat, în concluziile orale, în dezbateri a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor și în rejudecare reducerea pedepsei aplicate inculpatului sub minimul special prevăzut de lege, prin acordarea unei eficiențe mai mari circumstanțelor reale și personale ale inculpatului, care este singurul întreținător al celor doi copii minori.

Concluziile reprezentantului M.P. asupra recursului declarat de inculpat, precum și poziția recurentului inculpat, din ultimul cuvânt, în care a solicitat admiterea recursului, arătând că a dus victima la spital și se consideră nevinovat au fost consemnate în partea introductivă a prezentei decizii. Examinând recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva deciziei instanței de apel, în raport cu motivele de recurs invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 18 și 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată recursul inculpatului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza coroborată a ansamblului materialului probator administrat rezultă că în mod corect instanța de apel și-a însușit argumentele primei instanțe, iar la rândul său, în baza propriului examen, în mod judicios și motivat a stabilit vinovăția inculpatului Z.M.

în săvârșirea infracțiunii pentru care acesta a fost trimis în judecată, în raport cu situația de fapt reținută. Înalta Curte consideră că în cauză s-a dat eficiență dispozițiilor art. 63 alin. (2) C. proc. pen. referitoare la aprecierea probelor, stabilindu-se că fapta inculpatului Z.M., care în ziua de 26 martie 2009, deplasându-se la locuința tatălui său, Z.V., în vârstă de 67 de ani, ce locuia singur, în locuința sa din satul Iezer, comuna Hilișeu Horia, fiind vizitat de vecini, ce îi aduceau mâncare, i-a aplicat acestuia numeroase lovituri pe tot corpul, victima simțindu-se din ce în ce mai rău zilele următoare, spunându-le martorilor I.C. și I.M. (vecini), care i-au adus de mâncare că a fost lovită de inculpat, fiind transportată și internată la Spitalul S.S.

Iași, în ziua de 14 aprilie 2009, pentru ca în ziua de 16 aprilie 2009 aceasta să decedeze, constatându-se la necropsie că moartea victimei a fost violentă, datorându-se insuficienței cardio-respiratorii acute consecutivă unui politraumatism cu fractură dublă de mandibulă, fracturi costale, complicat în evoluție cu bronhopneumonie, topografia și morfologia leziunilor de violență pledând pentru producerea lor prin lovire activă cu mijloace contondente, între leziunile de violență și deces existând o legătură de cauzalitate indirectă, întrunește, atât obiectiv, cât și subiectiv conținutul incriminator al infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 183 C. pen. Din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și a judecății, respectiv a declarațiilor martorilor I.C.

(filele 75-78 dosarul parchetului și fila 38 dosarul tribunalului), I.M. (filele 79-81 dosarul parchetului), M.G. (filele 82-85 dosarul parchetului și fila 43 dosarul tribunalului), Z.V. (filele 86-90 dosarul parchetului), I.C.M. (filele 91-92 dosarul parchetului), P.M.A. (filele 93-98 dosarul parchetului), I.A. (fila 99 dosarul parchetului), declarații în care fie au discutat cu victima, percepând în mod direct ce aceasta le-a comunicat, fie indirect din ceea ce au auzit, cu procesul-verbal și fotografiile efectuate cu ocazia cercetării la fața locului (filele 7-27 dosarul parchetului), cu raportul de constatare medico-legală (necropsie), aflat la filele 63-66 dosarul parchetului, act ce atestă multiplele leziuni, precum și mecanismul producerii lor, a rezultat contribuția concretă a inculpatului în comiterea infracțiunii, acesta lovind victima cu intenție, pentru ca rezultatul letal survenit ulterior, respectiv moartea numitului Z.V.

să se producă din culpă, așa încât inculpatul a acționat cu praeterintenție în săvârșirea infracțiunii de loviri și vătămări cauzatoare de moarte. În sensul celor mai sus menționate este declarația martorului I.C., dată în cursul cercetării judecătorești, în primă instanță care a precizat că „Mențin declarațiile date la urmărirea penală f. 75-82 dosar. Sunt vecin cu locuința defunctului Z.V. și știu că acesta locuia singur, motiv pentru care deseori mergeam în vizită la el și îi duceam de mâncare. Cu o zi înainte de a fi transportat la spital (îmi amintesc că a fost dus la spital într-o zi de luni, în primăvara acestui an iar eu fusesem în vizită dumineca seara), am trecut pe la el și l-am găsit pe Z.V.

în pat, iar acesta m-a rugat să-i aduc o găleată cu apă. Acesta mi-a spus că a fost lovit de fiul său Z.M., că îl doare tot corpul și nu se poate deplasa, aspecte constatate personal de mine pentru că l-am văzut umflat la față, în zona maxilarului, nu mai rețin dacă era partea dreaptă sau stânga. Eu am discutat cu victima și acesta mi-a relatat că fiul său M. i-a cerut bani din pensie și pentru că a refuzat să-i dea acesta l-ar fi lovit. Cu ceva timp înainte, din câte îmi amintesc cu vreo 3 zile înainte, fiul cel mare al victimei, Z.V. a fost în vizită la acesta, chiar împreună cu el am intrat în casa tatălui și rețin, că, cum tatăl era în aceeași stare, acesta i-a spus că va veni într-una din zile să-l ducă la spital.

Și fiul V. l-a întrebat pe tată ce anume s-a întâmplat și i-a relatat același lucru, respectiv împrejurarea că ar fi fost lovit de Z.M…Este adevărat că în momentul în care lucrătorii de poliție au venit la locuința mea pentru a-mi lua declarație, m-au surprins consumând băuturi alcoolice cu niște prieteni, dar nu este adevărat faptul că mi-ar fi fost dictată declarația ori că mi s-ar fi sugerat ce anume să declar, aceasta cu atât mai mult cu cât eu am dat mai multe declarații la Poliția Dorohoi, una din ele chiar în prezența procurorului, astfel încât este imposibil de a-mi fi fost dictată declarația. Nu am avut niciodată vreo altercație cu inculpatul și nici nu ne-am certat cu privire la tăierea unor arbori dintr-o lizieră.” Martorul M.G.

în declarația dată în fața primei instanțe a arătat că „Mențin declarația dată la cercetări fila 82 dosar. În ziua de 26 martie 2009, după înmormântarea tatălui meu m-am deplasat la locuința victimei Z.V., vecin cu mine, pentru a-l invita la parastas. Mi-a răspuns fiul acestuia, respectiv inculpatul Z.M. care era în vizită la tatăl său împreună cu soția și cei doi copii. Inculpatul mi-a spusă să merg acasă pentru că tatăl va veni mai târziu după ce vor pleca musafirii. După cca. ½ h m-am deplasat din nou la locuința victimei și de astă dată a ieșit din casă inculpatul care era mult mai nervos și mi-a spus pe un ton răspicat să plec acasă pentru că tatăl său este ocupat și nu poate veni. După încă ½ h am luat hotărârea să-i duc eu pomana vecinului, astfel că am bătut la locuința acestuia, iar când a ieșit l-am văzut plin de sânge, cu o cârpă în mână îmbibată în sânge, încât cu greu am putut discuta cu el.

Nu de mult timp plecaseră și inculpatul Z.M., dovadă că acesta mi-a văzut în momentul în care am intrat în locuința tatălui și a început să strige la mine. Din discuțiile purtate cu victima am înțeles că ar fi fost bătută de fiul Z.M. cu puțin timp în urmă, iar urmele de violență erau vizibile pe fața victimei. Victima m-a rugat insistent să sun la salvare și poliție și mi-a cerut să fac orice pentru a-l lua de la locuința sa întrucât inculpatul îl amenințase cu moartea. Am sunt la 112 precum și la salvare, însă nu am văzut să fi răspuns cineva la apelurile mele ci, doar la câteva zile am văzut și salvarea și poliția la locuința victimei. Eu nu vizitam victima dar îl întâlneam frecvent și știu că părinților mei li s-a plâns că ar fi fost agresat de fiul său și cu alte ocazii.

Apreciez că ultima vizită am făcut-o victimei în jurul orei 19-20. Nu am avut nici o altercație cu inculpatului, niciodată…”. Martorul I.M. în declarația dată în cursul urmăririi penală a arătat că „…După ce Z.V. a fost bătut de fiul său, Z.M., primul se deplasa foarte greu, spune că-l dor coastele și maxilarul și chiar spunea să nu-i mai duc de mâncare pentru că nu poate să mănânce. În aceste împrejurări, Z.V. mi-a mai spus să nu anunț Salvarea pentru că nu vrea să-l bage în pușcărie pe fiul său, Z.M., care l-a bătut și din cauza bătăii se simte foarte rău. Înainte ca Z.V. să-mi spună că a fost bătut de fiul său, Z.M. și din această cauză se simțea foarte său, Z.V. se simțea bine, se deplasa singur cu ușurință și nu acuza durerile menționate dup ce a fost bătut de fiul său, Z.M.

Înainte ca Z.V. să fie bătut de fiul său, Z.M., atât eu, cât și fiul meu, I.C., îi duceam de mâncare lui Z.V., pentru că acesta locuia singur și rudele nu aveau grijă de el, dar după ce a fost bătut de fiul său, Z.M., Z.V. a spus să nu-i mai ducem de mâncare, pentru că nu poate mâncare că-l dor maxilarul și coastele. Z.V. nu putea să fie bătut de altcineva, pentru că nu avea dușmani și pe la el treceam doar cei care-i duceam de mâncare…”. Martorul Z.V. în declarația dată în cursul urmăririi penale a menționat că „…Miercuri, pe data de 8 aprilie 2009 am venit de la muncă din străinătate, iar sâmbătă pe data de 11 aprilie 2009, am mers la un vecin al tatălui meu, I.M., pentru rezolvarea unor probleme personale și cu această ocazie am aflat că tata se simte rău, pentru că a fost bătut de fratele meu, Z.M.

Am plecat la locuința tatălui meu împreună cu I.C., fiul lui I.M. Afară era întuneric și tatăl meu nu are curent electric în casă. Am aprins o brichetă, ne-am uitat la el și am văzut că era umflat la față. L-am întrebat ce a pățit, nu s-a ridicat din pat, nu putea să vorbească, în schimb la întrebările mele cu privire la ce a pățit repeta M. L-am lăsat în casă cu intenția ca în zilele următoare să trec pe la el ziua, să văd ce are pentru a-l transporta la spital. Marți, pe data de 14 aprilie 2009, în jurul orei 13,00 a trecut pe la locuința mea fratele meu, Z.M. care era speriat și mi-a spus să dau telefon la Salvare pentru că tata nu mai vorbește și este într-o situație critică. Am sunat la 112 și a venit o salvare cu care tata a fost transportat la spital.

Astăzi mi s-a adus la cunoștință faptul că tata a decedat la Spitalul S.S. din Iași…”. Așadar, vinovăția inculpatului Z.M. a fost dovedită, materialul probator administrat a infirmat poziția de negare a comiterii faptei, adoptată de către inculpat, în declarațiile date în cursul urmăririi penale, filele 70-74 dosarul parchetului și fila 30 dosarul tribunalului, iar apărările susținute cu privire la relațiile de dușmănie cu martorii nu se susțin. În raport cu cele mai sus menționate, Înalta Curte constată critica formulată de recurentul inculpat, în ultimul cuvânt, în sensul că este nevinovat, ca fiind nefondată, întrucât așa cum s-a arătat din conținutul mijloacelor de probă mai sus evidențiate a rezultat că autorul faptei de loviri și vătămări cauzatoare de moartea asupra victimei Z.V.

este fiul acestuia, respectiv inculpatul Z.M. Astfel, între percepția asupra materialului probator administrat și soluțiile pronunțate de către instanțe există o deplină concordanță, așa încât nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 18 C. proc. pen.

De asemenea, Înalta Curte consideră că sub aspectul individualizării pedepsei aplicată inculpatului, atât în ceea ce privește cuantumul, cât și modalitatea de executare, a fost făcută o corectă adecvare cauzală a tuturor criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social în concret ridicat al faptei comise, de valoarea socială lezată, de modalitatea de săvârșire a infracțiunii, multitudinea loviturilor aplicate victimei, calitatea acesteia, fiind tatăl inculpatului, fiind în vârstă de 67 de ani, neacordarea unui ajutor imediat acestuia, dar și circumstanțele personale ale inculpatului, care în antecedență a mai fost condamnat pentru furt calificat și lovire, nefiind recidivist, a negat comiterea infracțiunii.

Prin cuantumul pedepsei aplicate orientat către minimul prevăzut de lege, cu executare în regim de detenție, s-a considerat în mod just că acesta este singurul în măsură să asigure realizarea scopurilor de exemplaritate și educativ ale pedepsei, dând posibilitatea îndreptării atitudinii inculpatului față de comiterea de infracțiuni și resocializarea sa viitoare pozitivă. Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată inculpatului Z.M. de 7 ani închisoare cu executare în regim de detenție respectă și principiul proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul moral și de personalitate al inculpatului.

Astfel, instanța de recurs constată, pe de-o parte, că în mod corect instanța de apel a motivat neaplicarea în mod distinct a circumstanțelor atenuante judiciare, atât în raport cu circumstanțele reale ale faptei comise, urmărilor produse, calitatea victimei, dar și circumstanțelor personale ale inculpatului, iar pe de altă parte, în baza propriului examen asupra cauzei în raport cu aceeași solicitare formulată în recurs, nu se justifică aplicarea circumstanțelor prevăzute de art. 74 lit. a) – c) C. pen.

și a consecințelor acestora, în planul reducerii pedepsei, în condițiile art. 76 din același cod, întrucât condițiile impuse de norma menționată nu sunt realizate, în raport cu ansamblul conduitei inculpatului anterior faptei, lipsa unei reacții imediate după agresarea tatălui său, acesta fiind lăsat fără ajutor o perioadă relativ mare până la internarea sa în spital, iar atitudinea sa constantă procesuală a fost aceea de negare a săvârșirii faptei, așa încât nu se impune reducerea pedepsei, aceasta fiind just individualizată, nefiind incident cazul de casare invocat, respectiv art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră că decizia instanței de apel este legală și temeinică sub toate aspectele.

Totodată, verificând hotărârea atacată nu s-a constatat existența vreunui caz de casare ce s-ar fi putut invoca din oficiu, potrivit art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Se va deduce din cuantumul pedepsei aplicate recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la 13 mai 2010. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul inculpat Z.M. împotriva Deciziei penale nr. 19 din 10 martie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din cuantumul pedepsei aplicate recurentului inculpat, durata reținerii și a arestării preventive de la 17 aprilie 2009 la 13 mai 2010. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul M.J. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 13 mai 2010.