ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4774/2010

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2008 pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul Român - reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul la plata sumei de 15.000 Euro reprezentând daune morale pentru eroarea judiciară comisă prin luarea măsurii arestării sale preventive în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001. La termenul de judecată din data de 27 noiembrie 2008, reclamantul și-a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 20.000 Euro și a susținut că, în interpretarea regimului juridic al răspunderii Statului pentru erori judiciare, trebuie avută în vedere și decizia nr. 45 din 10 martie 1998 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. Prin sentința civilă nr. 12 din 26 ianuarie 2009, Tribunalul Giurgiu a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, față de domiciliul procesual al reclamantului. Cauza a fost înregistrată pe rolul acestui tribunal la data de 10 martie 2009, iar prin sentința civilă nr. 1370 din 18 iunie 2009, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea formulată de reclamantul S.G. și a obligat pârâtul Statul Român – prin Ministerul Economiei și Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei - la cursul B.N.R - la data plății, cu titlu de daune morale. A fost respinsă solicitarea de acordare a despăgubirilor materiale. Tribunalul a apreciat cererea ca fiind fondată în parte, pentru următoarele considerente : Prin rechizitoriul 3372/P/2001 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, a fost trimis în judecată inculpatul S.G., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (2) C. pen.

și a infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. La judecata în primă instanță, prin sentința penală nr. 1719 din 18 decembrie 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (2) C. pen. având ca parte vătămată pe C.I.D. în infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. și infracțiunea de insultă prevăzută de art. 205 C. pen. Pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1), (2) și (3) C. pen. având ca parte vătămată pe A.V., instanța a schimbat încadrarea juridică în infracțiunile de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (2) C. pen.

și insultă prevăzută de art. 205 C. pen. Pentru fiecare din cele două infracțiuni de ultraj, inculpatului i s-au aplicat amenzi de 3.000 lei și respectiv 5.000 lei amendă penală, fiind achitat pentru infracțiunile de insultă, în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. b) și art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ca urmare a dezincriminării faptelor. S-au contopit pedepsele aplicate în rezultanta de 5.000 lei amendă și, întrucât inculpatul a fost arestat preventiv în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, s-a înlăturat în totalitate executarea pedepsei amenzii penale. Prin decizia penală nr. 329 din 15 octombrie 2007, Tribunalul Cluj a admis apelul inculpatului și a schimbat încadrarea juridică pentru fapta comisă de inculpat în dauna părții vătămate C.I.D.

din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. în infracțiunea de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Pentru fapta comisă în dauna părții vătămate A.V., tribunalul a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (2) în infracțiunile de lovire prevăzută de art. 180 alin. (1) C. pen. și amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Pentru fapta îndreptată împotriva părții vătămate C.I.D., s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. lit. f.) C. proc. pen. pentru lipsa plângerii prealabile a părții vătămate, iar pentru fapta îndreptată împotriva părții vătămate A.V., s-a dispus încetarea procesului penal, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc.

pen. pentru intervenirea prescripției răspunderii penale. Curtea de Apel Cluj a respins recursul inculpatului, prin decizia penală nr. 90 din 05 februarie 2008. În condițiile în care procesul penal s-a finalizat prin încetarea lui, potrivit dispozițiilor menționate, iar în cursul urmăririi penale reclamantul a fost arestat preventiv, tribunalul a apreciat că măsura privării de libertate reprezintă o eroare judiciară în sensul dispozițiilor art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen. S-a considerat că nu poate fi primit punctul de vedere al pârâtului potrivit căruia eroarea judiciară se rezumă numai la ipoteza încetării procesului penal în cazul prevăzut de art. 10 lit. j) C. proc.

pen., întrucât prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea Constituțională a statuat că răspunderea statului pentru repararea pagubei în cazul luării unei măsuri preventive pe nedrept funcționează în cazul încetării procesului penal pentru oricare dintre situațiile prevăzute de art.11 lit. b) C. proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen. S-a mai avut în vedere că martorii audiați au relatat consecințele în plan material și moral pe care întreaga familie a reclamantului le-a suportat ca urmare a arestării sale.

Față de împrejurările relevate de martori, s-a apreciat că valorile ce definesc personalitatea umană, respectiv existența fizică, sănătatea, cinstea, demnitatea și onoarea reclamantului au fost afectate ca urmare a arestării sale preventive, așa încât tribunalul a obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro, la cursul BNR din data plății, considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă pentru prejudiciul real și efectiv produs reclamantului prin arestarea preventivă, în raport cu durata arestării, importanța valorilor lezate și intensitatea cu care s-au perceput consecințele vătămării. Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul S.G., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Dâmbovița și intimatul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. Prin decizia nr. 196 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant, a admis apelurile formulate de Ministerul Public și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Reclamantul a fost arestat preventiv în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, dar conform art. 88 C. pen., Judecătoria Cluj-Napoca a înlăturat total executarea pedepsei amenzii penale aplicată inculpatului tocmai datorită reținerii stării de arest preventiv.

La data luării măsurii arestării preventive, inculpatul era cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni de o gravitate deosebită, respectiv cele de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) și (3) C. pen. care, raportat la pericolul social concret pentru societate a faptelor săvârșite, impuneau luarea acestei măsuri. Faptul că, ulterior, inculpatul a beneficiat de clemența legislativului, care prin modificări consecutive ori a dezincriminat fapta, cum este cazul infracțiunii de insultă prevăzută de art. 205 C. pen. pentru care inculpatul a fost achitat în baza dispozițiilor art. 10 lit. b), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ori a introdus prevederi mai blânde, cum este cazul infracțiunilor de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (1), (2) și (3) C. pen.

pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice cu reținerea art. 13 C. pen., respectiv intervenirea unei legi penale nefavorabile, nu poate fi considerat o eroare judiciară în înțelesul art. 504 C. proc. pen. Ca atare, a apreciat instanța de apel, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 pct. 3 C. proc. pen. potrivit cărora privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., câtă vreme soluțiile de încetare a procesului penal prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. au fost raportate la lit. f) și g) ale art. 10 C. proc. pen., respectiv lipsa plângerii prealabile a părți vătămate și intervenția prescripției răspunderii penale.

S-a mai reținut că prin decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Or, la data când s-a luat măsura arestării preventive, când inculpatul a fost trimis în judecată, textele legale îndrituiau organele judiciare a proceda la luarea acestei măsuri, iar faptul că ulterior legislativul a dezincriminat unele fapte sau a introdus prevederi legale mai blânde, nu poate constitui o eroare judiciară în înțelesul Constituției României și dispozițiilor speciale prevăzute de art. 504 și următoarele C. proc.

pen. Reclamantul a beneficiat de clemența legii în condițiile în care, constatându-se cu putere de lucru judecat că a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, măsura arestării preventive a fost considerată ca o reparație suficientă prin scutirea inculpatului de la plata amenzii penale aplicată, în conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen. Prin urmare, Curtea de Apel a concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea statului în acest caz, câtă vreme în speță nu a fost comisă o eroare judiciară, ci doar a intervenit, ulterior trimiterii în judecată, o lege penală mai favorabilă, astfel încât acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel nu a mai analizat criticile referitoare la modalitatea de stabilire a cuantumului daunelor morale invocate de către apelantul Statul Român prin Ministerul Finanțelor și a respins apelul reclamantului, reținând că acesta nu poate beneficia de daune morale sau materiale, astfel încât solicitarea sa de majorare a cuantumului stabilit de către prima instanță nu poate fi primită. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.G. Prin motivele de recurs se formulează următoarele critici de nelegalitate: 1. Instanța a interpretat greșit prevederile art. 504 C. proc. pen. coroborat cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului care, prin art. 5, instituie obligativitatea răspunderii statului pentru toate erorile judiciare.

Recurentul a fost arestat abuziv, instanța de judecată schimbând încadrarea juridică din infracțiunea de ultraj în infracțiunile de amenințare și lovire, iar pentru aceste infracțiuni, măsura arestării preventive era total disproporționată fără de gravitatea lor. Inclusiv în cazul încetării procesului penal pentru motivele reținute de instanța penală, respectiv prescripția răspunderii penale, dezincriminarea și lipsa plângerii prealabile, Statul este chemat la repararea pagubei ce are temei eroarea judiciară săvârșită, în temeiul art. 504 coroborat cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a reținut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al Convenției, respectiv privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul suferit pe perioada detenției nelegale.

2. În ceea ce privește despăgubirile solicitate, în cuantum de 20.000 Euro, echivalent în lei la data plații, recurentul arată că acestea constau în atingerea adusă valorilor fundamentale care definesc personalitatea umană, valori care se referă la sănătatea și integritatea corporală, la cinste în raporturile cu sine și societatea, la demnitate, onoare, prestigiu profesional și, nu în ultimul rând, la libertate. Din această perspectivă, privarea de libertate a recurentului în arest preventiv a adus atingere drepturilor și libertăților fundamentale, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate trebuie reparate prin acordarea despăgubirilor solicitate.

Se mai arată că reclamantul nu a solicitat acordarea de daune materiale, singurul petit ai acțiunii fiind acela de obligare a pârâtului de a plăti suma de 20.000 Euro daune morale și că suma acordată de instanță cu titlu de despăgubiri morale, respectiv 5000 Euro nu reprezintă o reparație echitabilă a prejudiciului adus recurentului prin eroare judiciară comisă. Se invocă declarațiile martorilor, care au detaliat împrejurările din acea perioadă, afectarea directă a familiei, precum și atingerea adusă tuturor atributelor ce țin de demnitatea ființei umane, de libertatea acesteia, de respectul construit de-a lungul vieții în societate și, nu în ultimul rând, de efortul depus pentru revenirea recurentului și a familiei sale la normalitate.

Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat sub următoarele aspecte: 1. Recurentul susține că arestarea sa preventivă pe parcursul urmării penale pentru săvârșirea unor infracțiuni pentru care, ulterior, în urma cercetării judecătorești, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor comise și încetarea procesului penal pentru aceste fapte în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C. proc. pen., respectiv art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen., constituie o eroare judiciară care atrage răspunderea statului în temeiul art. 504 C. proc. pen. Această critică nu este fondată.

Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 adoptată ulterior pronunțării deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j). Or, în cauză, deși a existat o hotărâre definită de încetare a procesului penal, aceasta a fost pronunțată în baza unui alt temei juridic decât cel reglementat de art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen. În cazul reclamantului, instanța penală nu a avut în vedere autoritatea de lucru judecat ca o cauză care atrage încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc.

pen., ci lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, respectiv prescripția răspunderii penale, cazuri de încetare a procesului penal reglementate de art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) și g) C. proc. pen. Prin urmare, în cauză, încetarea procesului penal fiind pronunțată în baza unui alt temei juridic decât cel prevăzut de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., nu poate fi angajată răspunderii statului în baza acestor prevederi legale. Însă, reclamantul a susținut și că măsura arestării preventive dispuse împotriva sa pentru perioada 31 iulie 2001-05 octombrie 2001 a fost ilegală, în condițiile în care nu existau motive temeinice pentru luarea acestei măsuri și a invocat în acest sens art. 5 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste susțineri sunt fondate. Articolul 5 alin. (1) din Convenție prevede că: „(1) Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (..) c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune  sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia." Învestită cu soluționarea unor plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța Europeană, în jurisprudența sa, afirmă că scopul esențial al art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie să aibă o bază legală.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, prin ordonanțele emise în data de 28 iulie 2001 și 31 iulie 2001, s-a dispus arestarea preventivă a recurentului, invocându-se împrejurarea că „lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică”. În cauzele soluționate în temeiul art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană s-a pronunțat în sensul că interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de art. 5 alin. (1) din Convenție are în vedere obligația de respectare a normelor interne procedurale și de drept substanțial. Or, la adoptarea măsurii arestării preventive în cazul reclamantului, dispozițiile art. 146 C. proc. pen. nu au fost respectate cât timp în ordonanța prin care s-a dispus această măsură nu sunt consemnate motivele pentru care lăsarea în libertate a recurentului ar prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aceste condiții, nerespectarea dispozițiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive, atrage încălcarea art. (5) alin. (1) lit. c) din Convenție și dreptul reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs. Și din perspectiva alin. (3) al art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținerile recurentului sunt fondate. Norma Europeană prevede că: „Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare (. .. )”. În cauză, ordonanțele prin care s-a dispus arestarea preventivă a recurentului au fost emise de un procuror, iar din actele dosarului nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea arestării au fost examinate de un judecător.

Curtea Europeană s-a pronunțat în mod constant în jurisprudența sa în sensul că pentru a se considera că un „magistrat” exercită „funcții judiciare”, în sensul alin. (3) al art. 5 din Convenție, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării nejustificate de libertate. Astfel, „magistratul” trebuie  să fie independent în raport de puterea executivă și de părțile atrase în litigiu. Instanța Europeană a statuat deja (cauza Vasilescu c. României, cauza Pantea c. României) că, în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă și nu oferă garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție.

Prin urmare, în lipsa unui control judecătoresc asupra măsura arestării preventive dispusă în privința reclamantului, în cauză a existat o încălcare a dispozițiilor alin. (3) art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce naște în favoarea reclamantului dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs. Constatând, pentru considerentele expuse, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat și va modifica în parte decizia recurată în sensul că va respinge și apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița. 2. Este adevărat că obiectul cererii formulate de reclamant a vizat doar acoperirea prejudiciului moral produs prin eroarea judiciară invocată. În cauză, prin privarea de libertate dispusă în condițiile evidențiate anterior, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs fiind incontestabil. În cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează și care sunt supuse puterii de apreciere a instanțelor de judecată. Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral produs. Înalta Curte apreciază că, în cauză, s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor de drept aplicabile în această materie, atunci când s-a constatat îndreptățirea reclamantului la repararea prejudiciului moral produs prin arestarea sa în cursul urmăririi penale.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, recurentul susține că dovezile administrate probează o întindere mai mare a prejudiciului moral produs. Modul de interpretare a dovezilor administrate nu poate fi, însă, cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate în acest sens nu pot fi analizate de instanța de recurs. În consecință, admițând recursul declarat de reclamantul S.G. și modificând în parte hotărârea atacată în sensul celor arătate anterior, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale deciziei vizând respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva deciziei nr. 196 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică în parte decizia atacată în sensul că respinge și apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 29 septembrie 2010.