ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4774/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4774/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Deliberând asupra cauzei civile de

față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 12 iunie 2008

pe rolul Tribunalului Giurgiu, reclamantul S.G. a chemat în judecată Statul

Român - reprezentat de Ministerul Economiei și Finanțelor Publice și a

solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâtul

la plata sumei de 15.000 Euro reprezentând daune morale pentru eroarea

judiciară comisă prin luarea măsurii arestării sale preventive în perioada 31

iulie 2001 – 05 octombrie 2001.

La termenul de judecată din data de 27

noiembrie 2008, reclamantul și-a majorat câtimea obiectului cererii la suma de 20.000

Euro și a susținut că, în interpretarea regimului juridic al răspunderii

Statului pentru erori judiciare, trebuie avută în vedere și decizia nr. 45 din 10

martie 1998 prin care Curtea Constituțională a admis excepția de

neconstituționalitate a prevederilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Prin sentința civilă nr. 12 din 26

ianuarie 2009, Tribunalul Giurgiu a declinat competența de soluționare a cauzei

în favoarea Tribunalului Dâmbovița, față de domiciliul procesual al

reclamantului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

acestui tribunal la data de 10 martie 2009, iar prin sentința civilă nr. 1370

din 18 iunie 2009, Tribunalul Dâmbovița a admis în parte cererea formulată de

reclamantul S.G. și a obligat pârâtul Statul Român – prin Ministerul Economiei

și Finanțelor Publice la plata sumei de 5.000 Euro, echivalent în lei - la

cursul B.N.R - la data plății, cu titlu de daune morale.

A fost respinsă solicitarea de

acordare a despăgubirilor materiale.

Tribunalul a apreciat cererea ca

fiind fondată în parte, pentru următoarele considerente :

Prin rechizitoriul 3372/P/2001 al

Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea, a fost trimis în judecată

inculpatul S.G., pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239

alin. (1) și (2) C. pen. și a infracțiunii de ultraj prevăzută de art. 239 alin.

(1), (2) și (3) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

La judecata în primă instanță, prin

sentința penală nr. 1719 din 18 decembrie 2006, Judecătoria Cluj-Napoca a

schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin.

(1) și (2) C. pen. având ca parte vătămată pe C.I.D. în infracțiunea de ultraj

prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. și infracțiunea de insultă prevăzută de

art. 205 C. pen. Pentru infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1),

(2) și (3) C. pen. având ca parte vătămată pe A.V., instanța a schimbat

încadrarea juridică în infracțiunile de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1)

și (2) C. pen. și insultă prevăzută de art. 205 C. pen.

Pentru fiecare din cele două

infracțiuni de ultraj, inculpatului i s-au aplicat amenzi de 3.000 lei și

respectiv 5.000 lei amendă penală, fiind achitat pentru infracțiunile de

insultă, în conformitate cu dispozițiile art. 10 lit. b) și art. 11 pct. 2 lit.

a) C. proc. pen., ca urmare a dezincriminării faptelor.

S-au contopit pedepsele aplicate în

rezultanta de 5.000 lei amendă și, întrucât inculpatul a fost arestat preventiv

în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, s-a înlăturat în totalitate

executarea pedepsei amenzii penale.

Prin decizia penală nr. 329 din 15

octombrie 2007, Tribunalul Cluj a admis apelul inculpatului și a schimbat

încadrarea juridică pentru fapta comisă de inculpat în dauna părții vătămate C.I.D.

din infracțiunea de ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) C. pen. în infracțiunea

de amenințare prevăzută de art. 193 C. pen. Pentru fapta comisă în dauna părții

vătămate A.V., tribunalul a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea de

ultraj prevăzută de art. 239 alin. (1) și (2) în infracțiunile de lovire prevăzută

de art. 180 alin. (1) C. pen. și amenințare prevăzută de art. 193 C. pen.

Pentru fapta îndreptată împotriva

părții vătămate C.I.D., s-a dispus încetarea procesului penal, în temeiul art.

11 pct. 2 lit. b) raportat la art. lit. f.) C. proc. pen. pentru lipsa

plângerii prealabile a părții vătămate, iar pentru fapta îndreptată împotriva

părții vătămate A.V., s-a dispus încetarea procesului penal, în conformitate cu

dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C. proc. pen.

pentru intervenirea prescripției răspunderii penale.

Curtea de Apel Cluj a respins

recursul inculpatului, prin decizia penală nr. 90 din 05 februarie 2008.

În condițiile în care procesul penal

s-a finalizat prin încetarea lui, potrivit dispozițiilor menționate, iar în

cursul urmăririi penale reclamantul a fost arestat preventiv, tribunalul a

apreciat că măsura privării de libertate reprezintă o eroare judiciară în

sensul dispozițiilor art. 504 alin. (3) și (4) C. proc. pen.

S-a considerat că nu poate fi primit

punctul de vedere al pârâtului potrivit căruia eroarea judiciară se rezumă

numai la ipoteza încetării procesului penal în cazul prevăzut de art. 10 lit. j)

C. proc. pen., întrucât prin decizia nr. 45 din 10 martie 1998, Curtea

Constituțională a statuat că răspunderea statului pentru repararea pagubei în

cazul luării unei măsuri preventive pe nedrept funcționează în cazul încetării

procesului penal pentru oricare dintre situațiile prevăzute de art.11 lit. b) C.

proc. pen. cu referire la art. 10 C. proc. pen.

S-a mai avut în vedere că martorii

audiați au relatat consecințele în plan material și moral pe care întreaga

familie a reclamantului le-a suportat ca urmare a arestării sale.

Față de împrejurările relevate de

martori, s-a apreciat că valorile ce definesc personalitatea umană, respectiv

existența fizică, sănătatea, cinstea, demnitatea și onoarea reclamantului au

fost afectate ca urmare a arestării sale preventive, așa încât tribunalul a

obligat pârâtul la plata sumei de 5.000 Euro, la cursul BNR din data plății,

considerând că această sumă reprezintă o despăgubire echitabilă pentru

prejudiciul real și efectiv produs reclamantului prin arestarea preventivă, în

raport cu durata arestării, importanța valorilor lezate și intensitatea cu care

s-au perceput consecințele vătămării.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantul S.G., pârâtul Statul Român - Ministerul Finanțelor

Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și intimatul Ministerul Public - Parchetul de

pe lângă Tribunalul Dâmbovița.

Prin decizia nr. 196 din 12

noiembrie 2009, Curtea de Apel Ploiești Secția civilă și pentru cauze cu minori

și de familie a respins ca neîntemeiat apelul declarat de reclamant, a admis apelurile

formulate de Ministerul Public și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice

și a schimbat în tot sentința apelată în sensul că a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Reclamantul a fost arestat preventiv

în perioada 31 iulie 2001 – 05 octombrie 2001, dar conform art. 88 C. pen.,

Judecătoria Cluj-Napoca a înlăturat total executarea pedepsei amenzii penale

aplicată inculpatului tocmai datorită reținerii stării de arest preventiv.

La data luării măsurii arestării

preventive, inculpatul era cercetat pentru săvârșirea unor infracțiuni de o

gravitate deosebită, respectiv cele de ultraj prevăzute de art. 239 alin. (1), (2)

și (3) C. pen. care, raportat la pericolul social concret pentru societate a

faptelor săvârșite, impuneau luarea acestei măsuri.

Faptul că, ulterior, inculpatul a

beneficiat de clemența legislativului, care prin modificări consecutive ori a

dezincriminat fapta, cum este cazul infracțiunii de insultă prevăzută de art. 205

C. pen. pentru care inculpatul a fost achitat în baza dispozițiilor art. 10 lit.

b), raportat la art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., ori a introdus prevederi

mai blânde, cum este cazul infracțiunilor de ultraj prevăzute de art. 239 alin.

(1), (2) și (3) C. pen. pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice

cu reținerea art. 13 C. pen., respectiv intervenirea unei legi penale

nefavorabile, nu poate fi considerat o eroare judiciară în înțelesul art. 504 C.

proc. pen.

Ca atare, a apreciat instanța de

apel, în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 504 pct. 3 C. proc. pen.

potrivit cărora privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie

stabilită prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza

prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C. proc. pen., câtă vreme soluțiile de

încetare a procesului penal prevăzute de art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc. pen.

au fost raportate la lit. f) și g) ale art. 10 C. proc. pen., respectiv lipsa

plângerii prealabile a părți vătămate și intervenția prescripției răspunderii

penale.

S-a mai reținut că prin decizia nr. 45/1998

a Curții Constituționale s-a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C.

proc. pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la

ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial

pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Or, la data când s-a luat măsura

arestării preventive, când inculpatul a fost trimis în judecată, textele legale

îndrituiau organele judiciare a proceda la luarea acestei măsuri, iar faptul că

ulterior legislativul a dezincriminat unele fapte sau a introdus prevederi

legale mai blânde, nu poate constitui o eroare judiciară în înțelesul

Constituției României și dispozițiilor speciale prevăzute de art. 504 și

următoarele C. proc. pen.

Reclamantul a beneficiat de clemența

legii în condițiile în care, constatându-se cu putere de lucru judecat că a

săvârșit faptele reținute în sarcina sa, măsura arestării preventive a fost considerată

ca o reparație suficientă prin scutirea inculpatului de la plata amenzii penale

aplicată, în conformitate cu dispozițiile art. 88 C. pen.

Prin urmare, Curtea de Apel a

concluzionat că nu poate fi angajată răspunderea statului în acest caz, câtă

vreme în speță nu a fost comisă o eroare judiciară, ci doar a intervenit,

ulterior trimiterii în judecată, o lege penală mai favorabilă, astfel încât

acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Având în vedere aceste considerente,

instanța de apel nu a mai analizat criticile referitoare la modalitatea de

stabilire a cuantumului daunelor morale invocate de către apelantul Statul

Român prin Ministerul Finanțelor și a respins apelul reclamantului, reținând că

acesta nu poate beneficia de daune morale sau materiale, astfel încât

solicitarea sa de majorare a cuantumului stabilit de către prima instanță nu

poate fi primită.

Împotriva acestei decizii, în termen

legal a declarat și motivat recurs reclamantul S.G.

Prin motivele de recurs se

formulează următoarele critici de nelegalitate:

prevederile art. 504 C. proc. pen. coroborat cu prevederile Convenției Europene

a Drepturilor Omului care, prin art. 5, instituie obligativitatea răspunderii

statului pentru toate erorile judiciare.

Recurentul a fost arestat abuziv,

instanța de judecată schimbând încadrarea juridică din infracțiunea de ultraj în

infracțiunile de amenințare și lovire, iar pentru aceste infracțiuni, măsura

arestării preventive era total disproporționată fără de gravitatea lor.

Inclusiv în cazul încetării

procesului penal pentru motivele reținute de instanța penală, respectiv

prescripția răspunderii penale, dezincriminarea și lipsa plângerii prealabile,

Statul este chemat la repararea pagubei ce are temei eroarea judiciară

săvârșită, în temeiul art. 504 coroborat cu prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Curtea Europeana a Drepturilor

Omului a reținut în mod constant că în cazurile de violare a art. 5 paragraful

I al Convenției, respectiv privarea nelegală de libertate, sunt întemeiate

cererile de acordare a unor despăgubiri bănești pentru prejudiciul suferit pe

perioada detenției nelegale.

solicitate, în cuantum de 20.000 Euro, echivalent în lei la data plații, recurentul

arată că acestea constau în atingerea adusă valorilor fundamentale care

definesc personalitatea umană, valori care se referă la sănătatea și

integritatea corporală, la cinste în raporturile cu sine și societatea, la

demnitate, onoare, prestigiu profesional și, nu în ultimul rând, la libertate.

Din această perspectivă, privarea de

libertate a recurentului în arest preventiv a adus atingere drepturilor și

libertăților fundamentale, iar traumele psihice și suferințele fizice provocate

trebuie reparate prin acordarea despăgubirilor solicitate.

Se mai arată că reclamantul nu a

solicitat acordarea de daune materiale, singurul petit ai acțiunii fiind acela de

obligare a pârâtului de a plăti suma de 20.000 Euro daune morale și că suma

acordată de instanță cu titlu de despăgubiri morale, respectiv 5000 Euro nu reprezintă

o reparație echitabilă a prejudiciului adus recurentului prin eroare judiciară

comisă.

Se invocă declarațiile martorilor,

care au detaliat împrejurările din acea perioadă, afectarea directă a familiei,

precum și atingerea adusă tuturor atributelor ce țin de demnitatea ființei

umane, de libertatea acesteia, de respectul construit de-a lungul vieții în

societate și, nu în ultimul rând, de efortul depus pentru revenirea recurentului

și a familiei sale la normalitate.

Analizând decizia recurată în limita

criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul

este fondat sub următoarele aspecte:

sa preventivă pe parcursul urmării penale pentru săvârșirea unor infracțiuni

pentru care, ulterior, în urma cercetării judecătorești, s-a dispus schimbarea

încadrării juridice a faptelor comise și încetarea procesului penal pentru

aceste fapte în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.

proc. pen., respectiv art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.

proc. pen., constituie o eroare judiciară care atrage răspunderea statului în

temeiul art. 504 C. proc. pen.

Această critică nu este fondată.

Potrivit art. 504 alin. (3) C. proc.

pen., astfel cum acesta a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 adoptată

ulterior pronunțării deciziei nr. 45/1998 a Curții Constituționale, privarea

sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită prin hotărâre a

instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin

hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a

procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Or, în cauză, deși a existat o

hotărâre definită de încetare a procesului penal, aceasta a fost pronunțată în

baza unui alt temei juridic decât cel reglementat de art. 10 alin. (1) lit. j) C.

proc. pen. În cazul reclamantului, instanța penală nu a avut în vedere

autoritatea de lucru judecat ca o cauză care atrage încetarea procesului penal

în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen., ci

lipsa plângerii prealabile a persoanei vătămate, respectiv prescripția

răspunderii penale, cazuri de încetare a procesului penal reglementate de art. 11

pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) și g) C. proc. pen.

Prin urmare, în cauză, încetarea

procesului penal fiind pronunțată în baza unui alt temei juridic decât cel

prevăzut de art. 504 alin. (3) C. proc. pen., nu poate fi angajată răspunderii

statului în baza acestor prevederi legale.

Însă, reclamantul a susținut și că măsura

arestării preventive dispuse împotriva sa pentru perioada 31 iulie 2001-05

octombrie 2001 a fost ilegală, în condițiile în care nu existau motive

temeinice pentru luarea acestei măsuri și a invocat în acest sens art. 5 alin.

(1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Aceste susțineri sunt fondate.

Articolul 5 alin. (1) din Convenție

prevede că:

„(1) Orice persoană are dreptul la

libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu

excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (..)

c) dacă a fost arestat sau reținut

în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când

există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune



sau când există motive temeinice de

a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să

fugă după săvârșirea acesteia."

Învestită cu soluționarea unor

plângeri întemeiate pe prevederile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, instanța Europeană, în jurisprudența sa, afirmă că scopul esențial al

art. 5 este protejarea individului împotriva arbitrariului autorităților

statale și că, în realizarea acestui scop, orice privare de libertate trebuie

să aibă o bază legală.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că, prin ordonanțele emise în data de 28 iulie 2001 și 31 iulie 2001,

s-a dispus arestarea preventivă a recurentului, invocându-se împrejurarea că

„lăsarea sa în libertate prezintă pericol pentru ordinea publică”.

În cauzele soluționate în temeiul

art. 5 Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană s-a pronunțat

în sensul că interpretarea termenului „potrivit căilor legale”, prevăzut de art.

5 alin. (1) din Convenție are în vedere obligația de respectare a normelor

interne procedurale și de drept substanțial.

Or, la adoptarea măsurii arestării

preventive în cazul reclamantului, dispozițiile art. 146 C. proc. pen. nu au

fost respectate cât timp în ordonanța prin care s-a dispus această măsură nu

sunt consemnate motivele pentru care lăsarea în libertate a recurentului ar

prezenta pericol pentru ordinea publică.

În aceste condiții, nerespectarea

dispozițiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării preventive,

atrage încălcarea art. (5) alin. (1) lit. c) din Convenție și dreptul

reclamantului de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs.

Și din perspectiva alin. (3) al art.

5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținerile recurentului sunt

fondate.

Norma Europeană prevede că: „Orice

persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. c)

din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a

unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare

(. .. )”.

În cauză, ordonanțele prin care s-a

dispus arestarea preventivă a recurentului au fost emise de un procuror, iar

din actele dosarului nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea

arestării au fost examinate de un judecător.

Curtea Europeană s-a pronunțat în

mod constant în jurisprudența sa în sensul că pentru a se considera că un

„magistrat” exercită „funcții judiciare”, în sensul alin. (3) al art. 5 din

Convenție, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții ce reprezintă,

pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării

nejustificate de libertate. Astfel, „magistratul” trebuie



să fie independent în raport de puterea

executivă și de părțile atrase în litigiu.

Instanța Europeană a statuat deja

(cauza Vasilescu c. României, cauza Pantea c. României) că, în România,

procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public,

subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu

îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă și nu oferă

garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de

„magistrat”, în sensul art. 5 alin. (3) din Convenție.

Prin urmare, în lipsa unui control

judecătoresc asupra măsura arestării preventive dispusă în privința

reclamantului, în cauză a existat o încălcare a dispozițiilor alin. (3) art. 5

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ce naște în favoarea

reclamantului dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciul astfel produs.

Constatând, pentru considerentele

expuse, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta

Curte va admite recursul declarat și va modifica în parte decizia recurată în

sensul că va respinge și apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și Ministerul Public -

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1370 din 18

iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița.

formulate de reclamant a vizat doar acoperirea prejudiciului moral produs prin

eroarea judiciară invocată.

În cauză, prin privarea de libertate

dispusă în condițiile evidențiate anterior, au fost lezate drepturi fundamentale

ale omului, a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea

umană, dreptul reclamantului la repararea prejudiciului produs fiind

incontestabil.

În cazul daunelor morale, dată fiind

natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru

determinarea lor. Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se

reduce la cuantificarea economică a unor drepturi și valori nepatrimoniale cum

ar fi demnitatea, onoarea, ori suferința psihică încercată de cel ce le pretinde.

Ea presupune o apreciere și evaluare complexă a aspectelor în care vătămările

produse se exteriorizează și care sunt supuse puterii de apreciere a

instanțelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile

morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme

concrete de manifestare, iar instanța are astfel posibilitatea să aprecieze

intensitatea și gravitatea lor și să dispună repararea prejudiciului moral

produs.

Înalta Curte apreciază că, în cauză,

s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale și a principiilor de drept

aplicabile în această materie, atunci când s-a constatat îndreptățirea

reclamantului la repararea prejudiciului moral produs prin arestarea sa în

cursul urmăririi penale.

În ceea ce privește cuantumul despăgubirilor

acordate, recurentul susține că dovezile administrate probează o întindere mai

mare a prejudiciului moral produs.

Modul de interpretare a dovezilor

administrate nu poate fi, însă, cenzurat pe calea recursului, în condițiile în

care prevederile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau exercitarea

controlului judiciar sub acest aspect au fost în mod expres abrogate prin art.

I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate în acest

sens nu pot fi analizate de instanța de recurs.

În consecință, admițând recursul

declarat de reclamantul S.G. și modificând în parte hotărârea atacată în sensul

celor arătate anterior, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale

deciziei vizând respingerea apelului declarat de reclamant împotriva sentinței

nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul S.G.

împotriva deciziei nr. 196 din 12 noiembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia atacată în

sensul că respinge și apelurile declarate de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Dâmbovița și Ministerul Public - Parchetul

de pe lângă Tribunalul Dâmbovița împotriva sentinței nr. 1370 din 18 iunie 2009 a Tribunalului Dâmbovița, secția civilă.

Menține celelalte dispoziții ale

deciziei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 29 septembrie 2010.