ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția civilă, la 30 mai 2000, reclamantul P.A. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri și cheltuieli de judecată. În motivarea cererii de chemare în judecată s-a arătat că prin decizia penală nr. 54/1993 a fost respins recursul declarat împotriva sentinței prin care reclamantul fusese achitat potrivit art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. În faza urmăririi penale reclamantul a fost arestat preventiv, cauzându-i-se o pagubă de 4.000.000.000 lei ce reprezintă salariul de care a fost lipsit 1 an și 3 luni cât a durat arestarea, precum și daune morale.

Prin sentința civilă nr. 12 din 25 ianuarie 2001, Tribunalului Dolj, secția civilă, a respins acțiunea, reținând că reclamantul s-a adresat instanței după mai mult de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat, însă instanța de recurs a casat hotărârea dată în apel și a trimis cauza spre rejudecare deoarece s-a considerat că instanța de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a Convenției Europene a Drepturilor Omului, în ce privește art. 5. După casare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 587 din 5 iulie 2006 prin care a respins apelul ca nefondat.

În considerentele hotărârii sale instanța de apel a arătat, cât privește natura termenului de un an prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., că acesta este un termen de prescripție, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 107 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la 27 iulie 1999. În cauză se impune a se stabili justificarea rezonabilă și obiectivă a termenului de prescripție de un an, prevăzut de art. 505 C. proc. pen., raportat la termenul general de prescripție a dreptului la promovarea acțiunii, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, în raport de reglementările internaționale. Conform art. 5 par. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are dreptul la reparații.

Conform dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată … pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv. În cauza de față nu-și găsesc aplicare prevederile art. 3 din Protocol, care vizează exclusiv dreptul la indemnizare al persoanei condamnată penal printr-o hotărâre rămasă definitivă și urmare a acestei condamnări să fi executat o pedeapsă cu închisoare.

În cazul în care eroarea privește „detenția preventivă”, dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 5. Aceste dispoziții nu garantează decât dreptul la reparații, pentru condițiile de acordare urmând a fi aplicate normele dreptului intern, art. 5 par. 5 fiind respectat atunci când normele interne permit celui în cauză să ceară o reparație urmare a unei privări de libertate care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor par. 1-4. Normele dreptului intern român permit acordarea de despăgubiri în caz de eroare referitoare la detenția preventivă în condițiile art. 505 C. proc. pen. Acțiunea pentru repararea pagubelor prevăzute de art. 504-507 C. proc. pen. este o acțiune civilă, prin care se urmărește realizarea unui drept patrimonial, iar regula instituită în acest caz este aceea a prescriptibilității dreptului la acțiune.

Nici art. 48 alin. (3) din Constituție și nici tratatele internaționale nu prevăd termene pentru exercitarea acțiunii în reparație, făcând trimitere la legea internă, care are menirea de a reglementa modalitățile procedurale de exercitare a acestui drept (idee regăsită prin analogie și în art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție). Termenul de prescripție a dreptului la acțiune trebuie în așa fel stabilit încât să nu aducă atingere substanței dreptului la despăgubiri. În condițiile în care termenul general de prescripție aplicabil raporturilor civile obligaționale este instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, fiind de 3 ani, se pune problema interzicerii discriminării conform art. 14 din CEDO prin raportarea celor două termene de prescripție, de un an respectiv 3 ani prevăzute de art. 505 alin. (2) C. proc.

pen. și respectiv art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Prin lege sunt stabilite două termene: unul special prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în baza căruia, promovând acțiunea reclamantul beneficiază printre altele și de scutire la plata taxei de timbru, și termenul general de 3 ani în baza căruia reclamantul poate promova o acțiune în despăgubiri, conform dreptului comun. În speță, reclamantul nu a exercitat acțiunea în termen nici potrivit dreptului comun, nici potrivit reglementării speciale. Împotriva acestei hotărâri reclamantul a declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Cu multă eleganță și diplomație Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre rejudecare, cerându-i instanței de apel să facă aplicarea prioritară a normelor CEDO.

S-a evitat astfel, ca Statul Român să fie acționat la Strasbourg. Prin decizia dată, Curtea de Apel Craiova a demonstrat că nu are aceeași opinie cu decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție urmând ca în eventualitatea în care recurentul va ajunge în situația de a acționa Statul Român la Strasbourg să-și asume responsabilitatea profesională pentru această decizie. Soluția instanței de apel este nelegală deoarece nu respectă recomandările obligatorii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care a arătat că nu pot fi aduse limitări ale drepturilor consacrate de normele CEDO. Soluția este cu atât mai nelegală cu cât într-o cauză similară Tribunalul Dolj a admis acțiunea, în condițiile în care petentul a formulat-o la 30 de ani după ce a fost condamnat.

Astfel, ocaua cu care se împarte dreptatea devine o chestiune de noroc și nu una de aplicare corectă și unitară a legii. Prin hotărârea instanței de apel au fost nesocotite dispozițiile art. 5, art. 14, art. 17 și art. 18 din CEDO care arată că nu se pot limita drepturile prevăzute în Convenție. La termenul de astăzi s-a invocat, în condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea hotărârii decurgând din nelegala constituire a completului întrucât la judecată nu a participat procurorul. Această critică nu poate fi primită. Conform art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. Nu există niciun text care să impună participarea obligatorie a procurorului la soluționarea litigiilor având ca obiect repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale.

Procurorul participă și pune concluzii în acest gen de litigii în condițiile art. 45 alin. (3) C. proc. civ., dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor și libertăților cetățenilor. Câtă vreme din desfășurarea procesului civil declanșat de reclamant nu se prefigura vreo încălcare a valorilor susmenționate, participarea procurorului nu se impunea, astfel încât completul a fost legal constituit fără procuror. Drept urmare, critica formulată nu întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ. Cât privește motivele de recurs dezvoltate în scris, Înalta Curte a apreciat că, deși recurentul și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc.

civ., dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost analizat recursul, fiind reținute următoarele: Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Prin decizia nr. 638/2006 Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare întrucât instanța de apel a omis să examineze motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a normelor CEDO. S-a impus, totodată, să se verifice în ce măsură se impune o diferență de tratament în privința prescripției dreptului la acțiune în materia reparațiilor.

Instanța de recurs nu a impus instanței de trimitere decât să analizeze aspectul privitor la incidența în cauză a normelor CEDO, nu și soluția pe care să o dea acestei probleme. Or, instanța de apel a răspuns pe larg tuturor aspectelor menționate, mai sumar, în decizia de casare. Recurentul a invocat direct în această etapă procesuală încălcarea prevederilor art. 14, art. 17 și art. 18 din CEDO, dar nu a dezvoltat în ce ar consta încălcarea invocată. Pe de altă parte, față de necesitatea respectării principiului dublului grad de jurisdicție, nesocotirea prevederilor menționate nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs. Instanța de apel a pronunțat o soluție legală și sub aspectul aplicării și interpretării normelor de drept substanțial privitoare la prescripția dreptului la acțiune.

Art. 5 par. 5 din CEDO dispune doar că orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Aceasta înseamnă că pentru exercitarea dreptului la acțiune în scopul obținerii despăgubirilor trebuie să se țină cont de reglementările interne. Or, așa cum corect a reținut instanța de apel, indiferent dacă reclamantului i-ar fi aplicabile prevederile art. 505 C. proc. pen. sau ale Decretului nr. 167/1958, dreptul său la acțiune era prescris în mai 2000, când a sesizat instanța. Aceasta deoarece reglementarea europeană invocată nu prevede că acțiunea prin care se urmărește repararea pagubei cauzate prin deținerea sau arestarea nelegală este imprescriptibilă extinctiv.

Pentru stabilitatea raporturilor juridice, chiar a celor generate de săvârșirea unor erori judiciare penale, legiuitorii statelor care aplică Convenția au dreptul de a stabili un termen limită până la care persoanele vătămate să fie obligate să exercite acțiunea având ca obiect despăgubirile menționate. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanța de apel a pronunțat o soluție legală, cu interpretarea corespunzătoare a textelor incidente în cauză, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.A. împotriva deciziei civile nr. 587 din 5 iulie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2007.