ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 274/2007

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc.

civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Dolj, secția civilă, la 30 mai 2000, reclamantul P.A. a chemat în

judecată Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice pentru ca

instanța, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună

obligarea pârâtului la plata sumei de 4.000.000.000 lei cu titlu de

despăgubiri și cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii de chemare în judecată s-a

arătat că prin decizia penală nr. 54/1993 a fost respins

recursul declarat împotriva sentinței prin care reclamantul fusese achitat

potrivit art. 11 pct. 2 raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În faza urmăririi penale reclamantul a fost

arestat preventiv, cauzându-i-se o pagubă de 4.000.000.000 lei ce

reprezintă salariul de care a fost lipsit 1 an și 3 luni cât a durat

arestarea, precum și daune morale.

Prin sentința civilă nr. 12 din 25 ianuarie

2001, Tribunalului Dolj, secția civilă, a respins acțiunea,

reținând că reclamantul s-a adresat instanței după mai mult

de 1 an de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei

sentințe a fost respins ca nefondat, însă instanța de recurs a

casat hotărârea dată în apel și a trimis cauza spre rejudecare

deoarece s-a considerat că instanța de apel a omis să examineze

motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a Convenției Europene

a Drepturilor Omului, în ce privește art. 5.

După casare, Curtea de Apel Craiova, secția

civilă, a pronunțat decizia nr. 587 din 5 iulie 2006 prin care a

respins apelul ca nefondat.

În considerentele hotărârii sale instanța

de apel a arătat, cât privește natura termenului de un an

prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., că acesta este un

termen de prescripție, așa cum s-a stabilit prin decizia nr. 107 a

Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial la 27

iulie 1999.

În cauză se impune a se stabili justificarea

rezonabilă și obiectivă a termenului de prescripție de un

an, prevăzut de art. 505 C. proc. pen., raportat la termenul general de

prescripție a dreptului la promovarea acțiunii, prevăzut de

Decretul nr. 167/1958, în raport de reglementările internaționale.

Conform art. 5 par. 5 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

orice persoană care este victima unei arestări sau a unei

dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol, are

dreptul la reparații. Conform dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr.

7 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, atunci când o condamnare penală

definitivă este ulterior anulată … pentru că un fapt nou sau

recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară,

persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este

despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în Statul respectiv.

În cauza de față nu-și găsesc

aplicare prevederile art. 3 din Protocol, care vizează exclusiv dreptul la

indemnizare al persoanei condamnată penal printr-o hotărâre

rămasă definitivă și urmare a acestei condamnări

să fi executat o pedeapsă cu închisoare.

În cazul în care eroarea privește „detenția

preventivă”, dispozițiile aplicabile sunt cele ale art. 5. Aceste

dispoziții nu garantează decât dreptul la reparații, pentru

condițiile de acordare urmând a fi aplicate normele dreptului intern, art.

5 par. 5 fiind respectat atunci când normele interne permit celui în cauză

să ceară o reparație urmare a unei privări de libertate

care a fost dispusă în condiții contrare dispozițiilor par. 1-4.

Normele dreptului intern român permit acordarea de

despăgubiri în caz de eroare referitoare la detenția preventivă

în condițiile art. 505 C. proc. pen.

Acțiunea pentru repararea pagubelor

prevăzute de art. 504-507 C. proc. pen. este o acțiune civilă,

prin care se urmărește realizarea unui drept patrimonial, iar regula

instituită în acest caz este aceea a prescriptibilității

dreptului la acțiune.

Nici art. 48 alin. (3) din Constituție și

nici tratatele internaționale nu prevăd termene pentru exercitarea

acțiunii în reparație, făcând trimitere la legea internă,

care are menirea de a reglementa modalitățile procedurale de

exercitare a acestui drept (idee regăsită prin analogie și în

art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție).

Termenul de prescripție a dreptului la

acțiune trebuie în așa fel stabilit încât să nu aducă atingere

substanței dreptului la despăgubiri.

În condițiile în care termenul general de

prescripție aplicabil raporturilor civile obligaționale este

instituit de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, fiind de 3 ani, se

pune problema interzicerii discriminării conform art. 14 din CEDO prin

raportarea celor două termene de prescripție, de un an respectiv 3

ani prevăzute de art. 505 alin. (2) C. proc. pen. și respectiv art. 3

alin. (1) din Decretul nr. 167/1958.

Prin lege sunt stabilite două termene: unul special

prevăzut de art. 505 alin. (2) C. proc. pen., în baza căruia,

promovând acțiunea reclamantul beneficiază printre altele și de

scutire la plata taxei de timbru, și termenul general de 3 ani în baza

căruia reclamantul poate promova o acțiune în despăgubiri,

conform dreptului comun.

În speță, reclamantul nu a exercitat

acțiunea în termen nici potrivit dreptului comun, nici potrivit

reglementării speciale.

Împotriva acestei hotărâri reclamantul a

declarat recurs critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304

pct. 6, 7, 8 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte:

Cu multă eleganță și

diplomație Înalta Curte de Casație și Justiție a trimis

cauza spre rejudecare, cerându-i instanței de apel să facă

aplicarea prioritară a normelor CEDO. S-a evitat astfel, ca Statul Român

să fie acționat la Strasbourg. Prin decizia dată, Curtea de Apel

Craiova a demonstrat că nu are aceeași opinie cu decizia Înaltei

Curți de Casație și Justiție urmând ca în eventualitatea în

care recurentul va ajunge în situația de a acționa Statul Român la

Strasbourg să-și asume responsabilitatea profesională pentru

această decizie.

Soluția instanței de apel este

nelegală deoarece nu respectă recomandările obligatorii ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție care a arătat

că nu pot fi aduse limitări ale drepturilor consacrate de normele

CEDO. Soluția este cu atât mai nelegală cu cât într-o cauză

similară Tribunalul Dolj a admis acțiunea, în condițiile în care

petentul a formulat-o la 30 de ani după ce a fost condamnat. Astfel, ocaua

cu care se împarte dreptatea devine o chestiune de noroc și nu una de

aplicare corectă și unitară a legii.

Prin hotărârea instanței de apel au fost

nesocotite dispozițiile art. 5, art. 14, art. 17 și art. 18 din CEDO

care arată că nu se pot limita drepturile prevăzute în

Convenție.

La termenul de astăzi s-a invocat, în

condițiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., nulitatea hotărârii

decurgând din nelegala constituire a completului întrucât la judecată nu a

participat procurorul.

Această critică nu poate fi primită.

Conform art. 45 alin. (4) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de

lege, participarea și punerea concluziilor de către procuror sunt

obligatorii. Nu există niciun text care să impună participarea

obligatorie a procurorului la soluționarea litigiilor având ca obiect

repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în

procesele penale. Procurorul participă și pune concluzii în acest gen

de litigii în condițiile art. 45 alin. (3) C. proc. civ., dacă

apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a

drepturilor și libertăților cetățenilor. Câtă

vreme din desfășurarea procesului civil declanșat de reclamant

nu se prefigura vreo încălcare a valorilor susmenționate, participarea

procurorului nu se impunea, astfel încât completul a fost legal constituit

fără procuror. Drept urmare, critica formulată nu

întrunește cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cât privește motivele de recurs dezvoltate în

scris, Înalta Curte a apreciat că, deși recurentul și-a

întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 6-9 C. proc.

civ., dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora

în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în

raport de care a fost analizat recursul, fiind reținute următoarele:

Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de

casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor

probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

Prin decizia nr. 638/2006 Înalta Curte de

Casație și Justiție a admis recursul și a dispus casarea cu

trimitere spre rejudecare întrucât instanța de apel a omis să

examineze motivul de apel referitor la aplicarea în cauză a normelor CEDO.

S-a impus, totodată, să se verifice în ce măsură se impune

o diferență de tratament în privința prescripției dreptului

la acțiune în materia reparațiilor.

Instanța de recurs nu a impus instanței de

trimitere decât să analizeze aspectul privitor la incidența în

cauză a normelor CEDO, nu și soluția pe care să o dea

acestei probleme. Or, instanța de apel a răspuns pe larg tuturor

aspectelor menționate, mai sumar, în decizia de casare.

Recurentul a invocat direct în această

etapă procesuală încălcarea prevederilor art. 14, art. 17

și art. 18 din CEDO, dar nu a dezvoltat în ce ar consta încălcarea

invocată. Pe de altă parte, față de necesitatea

respectării principiului dublului grad de jurisdicție, nesocotirea

prevederilor menționate nu poate fi analizată pentru prima dată

în recurs.

Instanța de apel a pronunțat o soluție

legală și sub aspectul aplicării și interpretării

normelor de drept substanțial privitoare la prescripția dreptului la

acțiune.

Art. 5 par. 5 din CEDO dispune doar că orice

persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în

condiții contrare acestui articol are dreptul la despăgubiri. Aceasta

înseamnă că pentru exercitarea dreptului la acțiune în scopul

obținerii despăgubirilor trebuie să se țină cont de

reglementările interne.

Or, așa cum corect a reținut instanța

de apel, indiferent dacă reclamantului i-ar fi aplicabile prevederile art.

505 C. proc. pen. sau ale Decretului nr. 167/1958, dreptul său la

acțiune era prescris în mai 2000, când a sesizat instanța. Aceasta deoarece

reglementarea europeană invocată nu prevede că acțiunea

prin care se urmărește repararea pagubei cauzate prin deținerea

sau arestarea nelegală este imprescriptibilă extinctiv. Pentru

stabilitatea raporturilor juridice, chiar a celor generate de săvârșirea

unor erori judiciare penale, legiuitorii statelor care aplică

Convenția au dreptul de a stabili un termen limită până la care

persoanele vătămate să fie obligate să exercite

acțiunea având ca obiect despăgubirile menționate.

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta

Curte a apreciat că instanța de apel a pronunțat o soluție

legală, cu interpretarea corespunzătoare a textelor incidente în

cauză, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerințele art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Drept urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins cu consecința rămânerii irevocabile a

hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul

P.A. împotriva deciziei civile nr. 587 din 5 iulie 2006 pronunțată de

Curtea de Apel Craiova, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 ianuarie 2007.