ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 312/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București, secția civilă, în data de 26 iunie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat obligarea pârâtei PFA A. la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. x/06.08.2009, emis de ANRP în favoarea lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., pe cele ale Legii nr. 247/2005, ale H.G. nr. 572/2013 și ale O.U.G. nr. 80/2013. Prin sentința civilă nr. 7440 din 12 noiembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 București, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 11 decembrie 2020, sub nr. x/2020.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1044 din 25 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), în contradictoriu cu pârâta PFA A..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 525A din 08 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1044 din 25 iunie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta PFA A.. A fost schimbată, în tot, sentința civilă apelată în sensul că a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și, în consecință, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca prescrisă.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 525A din 08 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data de 06.08.2021, fără a reține că, în cauză, a operat și întreruperea prescripției. Prin Decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control efectuat la reclamantă, că nu au fost respectate standardele internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina reclamantei o serie de măsuri, al căror termen de îndeplinire a fost stabilit inițial la data de 30.04.2013, iar ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, a fost modificat în mai multe etape, ultima dată fiind prelungit până la data de 28.06.2019, prin Decizia nr. 10/IV/2013/2018. În acest sens, recurenta a susținut că termenul de prescripție a început să curgă la data la care reclamanta a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată. Astfel, recurenta a opinat că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. A mai arătat recurenta că instanța de apel a apreciat, în mod eronat, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. De asemenea, în mod greșit s-a reținut că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. În speță, momentul descoperii viciilor lucrării efectuate de pârâtă este cel al constatării de către Curtea de Conturi a neconformității rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaționale de Evaluare, respectiv data întocmirii Deciziei nr. 10/10.10.2013, dată de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. A mai arătat recurenta că pentru a putea solicita evaluatorilor contravaloarea rapoartelor întocmite necorespunzător era obligatoriu ca aceste rapoarte să fie identificate și verificate. Or, acest lucru presupunea declanșarea procedurii de achiziție publică, în vederea contractării acestor servicii de verificare, procedură care a fost demarată de reclamantă din data de 20.03.2014. Prin urmare, recurenta a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a prevederilor legale privind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție. Concluzionând, recurenta a susținut că termenul de prescripție a început să curgă de la data constatării de către Curtea de conturi a neconformității rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaționale de evaluare, iar termenele acordate licitațiilor inițiate de reclamantă, precum și termenele necesare verificării rapoartelor, au constituit cauze de întrerupere a cursului prescripției.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă. Aceasta și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin Decizia nr. 10/10.10.2013 a avut termen inițial de îndeplinire la data de 30.04.2013, iar ulterior termenul a fost prelungit până la data de 28.06.2019. Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoștință despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019. Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe. În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 7 raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepțiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligației contractuale asumate prin art. 6.2 din contractul nr. x/2007. Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta. Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire. Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă. Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea. Nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul întocmirii raportului de verificare nr. x (02.02.2018), întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanța de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 25.06.2020 a nesocotit termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 06.08.2011 (când au fost plătite către beneficiar despăgubirile, potrivit titlului de plată nr. x/06.08.2009). Nefondată este și critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia întreruperii și suspendării cursului prescripției, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019. În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea." Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator care să verifice conformitatea rapoartelor de evaluare întocmite de pârâtă. Așadar, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției. Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate licitațiilor pe care le-a inițiat și cele necesare verificării rapoartelor nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripției. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.