ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1947/2023

Ședința publică din data de 02 noiembrie 2023

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București, la data de 23.02.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamanta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta PFA A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/11.08.2009 emis de ANRP în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 6539 din 10 iunie 2020, Judecătoria Sector 3 București a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă sub același nr. de dosar x/2021, la data de 06 iulie 2021.

Prin sentința civilă nr. 1494 din 02 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; a respins acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu pârâtul PFA A., ca fiind prescrisă; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu redus de avocat.

Prin decizia nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1494 din 02 noiembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, recurenta a considerat că decizia civilă nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă este nelegală, întrucât instanța de apel, în mod greșit, a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarei B..

A reiterat situația de fapt în sensul că prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării", iar pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus luarea măsurilor în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective, cu termen de aducere la îndeplinire 30 aprilie 2013, prelungit până la data de 28 iunie 2019.

În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, ANRP este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, rezultând, fără echivoc, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

În aprecierea recurentei, față de acest moment, dreptul ANRP de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârât prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

În acest sens, a făcut trimitere la sentința civilă nr. 138/2020, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, prin care a fost respinsă excepția prescripției și reținându-se că termenul de prescripție curge de la data luării la cunoștință a raportului de verificare întocmit de C. S.R.L., precum și la decizia civilă nr. 513 din 07 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin cea de a doua critică a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciind nejustificat cuantumul onorariului de avocat acordat de instanță cu titlu de cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă PFA A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând următoarele argumente:

În aprecierea sa, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă în mod corect, raportat la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, întrucât termenul de prescripție a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare, dată la care reclamanta avea obligația de a analiza și verifica raportul de evaluare.

De asemenea, a arătat că în ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, acesta nu se circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., raportat la statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunțată în recurs în interesul legii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Deși nu indică în concret, care norme materiale au fost încălcate sau aplicate greșit, Înalta Curte constată că recurenta are în vedere aplicarea greșită a normelor în materia prescripției extinctive, aplicabile în cauză, respectiv a Decretului nr. 167/1958, în privința momentului de la care curge prescripția în cauză, prin raportare la data deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, prin care s-au dispus măsurile de recuperare a prejudiciului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte de Casație și Justiție reține situația de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanțele anterioare.

Între reclamantă și pârâtă a intervenit contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, pârâta a întocmit și a înregistrat la ANRP, în 25 ianuarie 2008, raportul de evaluare a imobilului, ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. 5304/CC, privind imobilul situat în București, str. x, drept consecință fiind emis în favoarea beneficiarei B. titlul de plată-decizia nr. 369 din 10 august 2009, în cuantum de 500.000 RON, precum și titlul de conversie nr. 873 din 10 august 2009 în cuantum de 870.430,76 RON.

Cererea dedusă judecății vizează obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, susținându-se că, în urma unei acțiuni de control a Curții de Conturi, concretizată prin Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 (definitivă prin respingerea contestației formulată împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767 din 17 octombrie 2014), a rezultat că imobilul ce a format obiectul dosarului de despăgubire nr. 5304/CC a fost supraevaluat.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea reclamantei ca prescrisă, reținând că aceasta avea posibilitatea să cunoască producerea prejudiciului încă de la momentul rămânerii definitive a aspectelor constatate de Curtea de Conturi prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013.

Instanța de apel, analizând cauza în limitele criticilor formulate prin apelul declarat de reclamantă, a menținut soluția primei instanțe, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarei.

Recurenta critică însă concluzia instanței de apel sub acest aspect, susținând că instanța de apel a înlăturat, în mod greșit, criticile acesteia în sensul că termenul de prescripție pentru recuperarea prejudiciului ar începe să curgă de la data când aceasta a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta PFA A., reținând că nașterea dreptului la acțiune nu este legată de efectuarea vreunui demers prejudicial pentru constatarea pagubei sau de constatarea prin raportul Curții de Conturi a încălcării obligațiilor contractuale asumate de pârât.

Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție, atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019.

Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate.

Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată.

S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64).

Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ.

În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, dată la care reclamanta pretinde că a luat cunoștință despre neregulile din cuprinsul rapoartelor întocmite de pârâtă, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 28.06.2019.

Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe.

În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că fapta ilicită avută în vedere în accepțiunea art. 8 vizează afirmata executare necorespunzătoare a obligației contractuale asumate prin contractul nr. x/2007.

Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958.

Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă, de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire.

Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă.

Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al emiterii titlului de plată, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea.

Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanța de apel că, în aplicarea art. 3 din Decretul nr. 167/1958, cererea de chemare în judecată introdusă la data de 22.02.2021 a nesocotit termenul de prescripție de 3 ani, calculat de la data de 10.08.2009 (când au fost plătite către beneficiar despăgubirile, potrivit titlului de plată nr. x/10.08.2009).

Trebuie menționat, totodată, față de invocarea din cuprinsul memoriului de recurs, a sentinței civile nr. 138/2020, pronunțată de Judecătoria Odorheiu Secuiesc, precum și a deciziei civile nr. 513 din 07 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, că, în prezenta cauză, Înalta Curte nu poate fi ținută de hotărârile invocate de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar, pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ.

În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, referitor la cheltuielile de judecată, reprezentând onorarii avocațiale, acordate de instanțele de fond, Înalta Curte constată că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata acestor cheltuieli, motiv pentru care afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie.

Drept urmare, instanța supremă reține că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii, pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, așadar, de o evaluare, care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-reclamante sunt lovite de nulitate date fiind dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d), alin. (3), art. 488 alin. (1) pct. 1-8 și art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste motive, nefiind încălcate sau aplicate greșit normele de drept material, care reglementează materia prescripției extinctive, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul art. 496 din același Cod, urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat, menținând ca legală decizia atacată.

Față de soluția pronunțată, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă PFA A., reprezentând onorariu de avocat, acestea fiind dovedite cu chitanța Seria x nr. x din data de 31 octombrie 2023, aflată la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 1604A/2022 din 04 noiembrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 02 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.