Decizia nr. 185/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4747/2021 a Judecătoriei Sectorului 6

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 23 februarie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta PFA A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 17 septembrie 2009 emis de reclamantă în favoarea numitei B., actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., ale Legii nr. 247/2005 și H.G. nr. 572/2013. Prin sentința civilă nr. 4747 din 9 iunie 2021, Judecătoria Sectorului 6 București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 9 iulie 2021, sub nr. x/2021.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 270 din 24 februarie 2022, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în contradictoriu cu pârâta PFA A., ca prescrisă.

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 692A din 3 mai 2023, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței nr. 270 din 24 februarie 2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în contradictoriu cu intimata-pârâtă PFA A..

Recursul Împotriva deciziei nr. 692A din 3 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, arătând că în mod greșit a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, întrucât la acel moment exista posibilitatea de a se verifica dacă acesta a fost întocmit în mod corespunzător. Recurenta a susținut că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că nu au fost respectate cerințele standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării. Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a stabilit în sarcina președintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților adoptarea unor măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare. Astfel, la măsura I. - 3.3 din decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a menționat că plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu standardele internaționale de evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care urmează a se lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și a clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective. Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30 aprilie 2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Ultima oară, termenul a fost modificat prin decizia nr. 101/1V/2013/2018, fiind prelungit până la 28 iunie 2019. Potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă." În condițiile date, recurenta a arătat că a fost obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi, cu respectarea prevederilor legale în materie și a autorității deciziilor sale. Față de aceste aspecte prezentate, recurenta a menționat că termenul de prescripție a început să curgă de la data când a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată în dosarul de despăgubire, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului fiind actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit. Recurenta a afirmat că în mod greșit nu s-a reținut că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau de suspendare a cursului prescripției. A invocat regula potrivit căreia prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze (contra non valentem agere non currit praescriptio) și a arătat că, în sistemul C. civ., când forța majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudență s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, aceasta poate constitui un caz de suspendare. În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare, conform art. 13 lit. a), regula enunțată a fost menționată în scopul soluționării unor excepții de la regula începutului prescripției. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 și art. 488 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata nu a depus întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs formulate, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de apel a normelor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripție, în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaționale de evaluare. Deși prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanța de apel, ci a invocat generic, în susținerea recursului, dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greșita aplicare a normelor de drept material în materia prescripției - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate", "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În cauză, se constată că părțile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A., în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, intimata a întocmit și înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. x/CC (teren, de 367 mp, și clădiri în suprafață totală de 136 mp), situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarei B., titlul de conversie nr. 1005/17.09.2009 în valoare de 410.242,79 RON, precum și titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON. Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților numitei B., a fost inițiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalității de evaluare a proprietăților imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestației formulate împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VII-a contencios administrativ și fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. x/CC nu a fost determinată conform standardelor internaționale de evaluare. Instanța de apel a reținut că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că a operat o cauză întreruptivă de prescripție, rezultată din dificultatea procesului de achiziție publică pentru desemnarea unui alt evaluator, în vederea verificării corectitudinii întocmirii primului raport în acord cu standardele internaționale de evaluare. Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) și a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripția a început să curgă (art. 201 din Legea nr. 71/2011), care este situat în anul 2014, sub imperiul C. civ. adoptat în anul 2009. Evocând dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", curtea a arătat că, referitor la momentul de la care prescripția începe să curgă, aceste norme stabilesc două momente alternative, respectiv unul subiectiv, al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, precum și un moment obiectiv, al datei la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Cu privire la momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție, a apreciat că acesta este reprezentat de cel în care partea trebuia și putea să cunoască paguba și persoana care răspunde de ea, determinarea sa întemeindu-se pe ideea culpei prezumate a părții de a nu fi depus toate diligentele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă. În privința momentului subiectiv, instanța de apel a reținut că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a învederat că acesta coincide cu data la care a achiziționat serviciile de reevaluare, 21.10.2020, când a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de producerea ei. Instanța de apel nu a primit această susținere, pe motiv că elementul subiectiv menționat se situează după trecerea unei perioade de șapte ani de la data la care în mod legal s-a raportat tribunalul, respectiv cea a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Curtea a înlăturat și critica privind incidența în cauză a momentului subiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, respectiv data emiterii adresei nr. x, apreciind că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților putea și avea posibilitatea să cunoască existența faptei și a prejudiciului cel mai târziu în anul 2014, față de dispozițiile art. 2528 C. civ., reținând că dreptul material la acțiune, de 3 ani, este prescris prin raportare la anul 2014, când a început să curgă, și la data introducerii acțiunii de față. În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat concluzia instanței de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripție, susținând că în mod greșit aceasta a considerat că termenul de prescripție a pretențiilor deduse judecății a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de către intimată, când reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită. Dimpotrivă, recurenta a afirmat că termenul de prescripție a debutat la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului efectuat de intimată în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de debut al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă întocmirii acestui raport și încunoștințării sale prin adresa din 21.10.2020, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi. Dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista și putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi și dobândind caracter cert ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestația recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea și reevaluarea unor imobile conform standardelor internaționale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat și recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților). În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de verificările efectuate asupra raportului întocmit de intimată. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoașterii întinderii și existenței pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 2528 alin. (1) C. civ., atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune, recurenta intenționează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripție pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia. Or, aplicând norma legală anterior menționată, curtea de apel a constatat că momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal marchează nașterea dreptului material la acțiune al recurentei, întrucât prin această hotărâre au rămas definitive constatările Curții de Conturi cu privire la deficiențele raportului de evaluare întocmit de intimată, referitor la paguba rezultată din modalitatea de evaluare și la persoana care răspunde de producerea acesteia. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimată, prin care a fost încunoștințat despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite și cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaționale de evaluare, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți să îi dea posibilitatea să repună în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept. Așadar, se impune în acest cadru procesual menținerea statuării instanței de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă de reparație a intimatei. În raport de această împrejurare, precum și de dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ., la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (23.02.2021) se constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al recurentei era împlinit. Pe cale de consecință, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripției prin raportare la acțiunea de control a Curții de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs și nu unora împlinite, cum este cazul în speță. De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă, precum și executorie, potrivit Legii nr. 554/204. De altfel, acțiunea de control a Curții de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 2537 C. civ.), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menționat. Chiar dacă momentul de început al cursului prescripției s-ar raporta la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituție, acțiunea ar fi prescrisă, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești (23.02.2021). Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. C. S.R.L. la 21.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică față de cea menționată în raportul de evaluare al intimatei, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripție sau modificarea momentului la care obligația asumată de către intimată trebuia îndeplinită în mod corespunzător. Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripția extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greșit, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 692A din 3 mai 2023 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.