ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2358/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Din examinarea actelor din dosar, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la 2 iunie 2021 sub nr. x/2021, reclamanta AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR (A.N.R.P.) a chemat în judecată pârâta PFA A., solicitând instanței să dispună obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/10.08.2009, emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin încheierea din 12 ianuarie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosar nr. x/2021, a fost admisă excepția necompetenței funcționale a instanței și a fost declinată competența în favoarea secției a VI-a Civilă a Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 2195 din 6 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință invocată de pârâta PFA A.. A anulat cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - A.N.R.P., în contradictoriu cu pârâta PFA A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A., ca nefondată. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâta A.. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A., ca urmare a prescripției dreptului material la acțiune. A obligat reclamanta la plata către pârâta A. a sumei de 7.500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 156/A din 6 februarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 2195 din 6 octombrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. și PFA A., ca nefondat; a fost obligată apelanta la plata către intimata A. a sumei de 3.750 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

În susținerea recursului, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății, a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată de la care reclamanta avea posibilitatea să verifice dacă lucrarea este corespunzător întocmită.

Recurenta-reclamantă arată că înțelege să revină asupra aspectelor prezentate deja, cu fiecare ocazie, în apărările formulate.

În acest sens, precizează că prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat cu ocazia unui control că "Nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării".

Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Conturi a dispus în sarcina conducătorului A.N.R.P. o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului în baza unor evaluări necorespunzătoare.

Astfel, la măsura I. - 3.3 din decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea a dispus că "Plățile aferente rapoartelor de evaluare neîntocmite în conformitate cu Standardele Internaționale de Evaluare, a căror refacere a necesitat noi cheltuieli, reprezintă prejudiciu în bugetul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, pentru care se vor lua măsuri în vederea recuperării, conform prevederilor legale și clauzelor contractuale, de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților respective".

Termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost, inițial, 30.04.2013, pentru ca ulterior, din cauza dificultăților întâmpinate, să fie modificat în mai multe etape. Astfel, ultima oară termenul a fost modificat prin decizia nr. 10/IV/2013/2018 (depusă la dosar), fiind prelungit până la data de 28.06.2019.

Reiterează recurenta-reclamantă că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, "Nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda".

În condițiile date, A.N.R.P. este obligată să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor Curții.

Având în vedere aspectele prezentate rezultă, în opinia recurentei-reclamante, că termenul de prescripție începe să curgă de la data la care A.N.R.P. a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de pârâta A. și PFA A. în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Astfel, dreptul A.N.R.P. de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție extinctivă nefiind împlinit.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanța în mod greșit a considerat că acțiunea de control desfășurată de Curtea de Conturi nu poate constitui o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.

Recurenta-reclamantă susține că în cauză este incident principiul contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze") și că în sistemul C. civ., când forța majoră nu constituia o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestei reguli, jurisprudența a considerat că, fiind vorba de o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, ea poate fi un caz de suspendare. În prezent, chiar dacă Decretul nr. 167/1958 prevede că forța majoră este o cauză de suspendare [art. 13 lit. a)], regula mai sus menționată este invocată pentru a soluționa unele excepții de la dispozițiile referitoare la începutul prescripției.

O altă critică vizează soluția pronunțată de instanța de apel cu privire la cuantumul onorariului de avocat stabilit în sarcina sa.

În acest sens, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel, în mod netemeinic și nelegal, a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.500 RON pentru fond și 3.750 RON pentru apel, reprezentând onorariu de avocat.

Recurenta-reclamantă arată că, potrivit dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanța are prerogativa de a cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul onorariului convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse.

Astfel, consideră că instanța de fond, cât și cea de apel, la momentul stabilirii cuantumului onorariului de avocat s-au raportat la suma solicitată de A. și PFA A. și nu la dificultatea, amploarea și durata cazului, conform art. 147 din Statutul Avocatului.

Mai mult decât atât, având în vedere obiectul dosarului, respectiv lipsa noutății și motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca prescrisă, consideră că onorariul de avocat poate fi redus considerabil.

Totodată, precizează că trebuie să existe o echivalență între munca prestată și onorariu, sens în care înțelege să invoce dispozițiile deciziei Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 583/05.07.2006, unde se precizează: "Curtea Constituțională a reținut că prerogativele instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, dacă a căzut în pretenții, ceea ce presupune în mod necesar ca aceasta să-i fie opozabil. Or, opozabilitatea sa față de partea potrivnică, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească prin al cărei efect creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil".

Recurenta-reclamantă precizează că, în sensul celor arătate, este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care, învestită fiind cu soluționarea pretențiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse și onorariile avocațiale, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.

În ceea ce o privește, recurenta-reclamantă susține că aceste cheltuieli de judecată s-ar constitui într-o sarcină mult prea oneroasă, care ar greva asupra bugetului A.N.R.P., buget care este parte integrantă a bugetului de stat și care asigură și resursele financiare necesare funcționării instanțelor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 și art. 488 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 13 iunie 2023.

Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, întrucât criticile invocate nu se circumscriu motivelor de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat; cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând recursul declarat în cauză, arată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru a conduce la casarea hotărârii atacate, recursul nu se poate limita doar la indicarea uneia sau mai multor ipoteze dintre cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., condiția legală a dezvoltării motivelor presupunând ca ele să poată fi încadrate într-unul dintre acestea.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă, fără a indica incidența motivelor de casare, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., expune critici ce vizează hotărârea primei instanțe, care au făcut obiectul analizei instanței de apel.

Astfel, susținerile recurentei-reclamante referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, prezentate de aceasta drept motive de recurs, nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Înalta Curte reține că recurenta-reclamantă nu a expus critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și nu a arătat în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica referitoare la incidența în cauză a principiului contra non valentem agere non currit praescriptio ("prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze"), Înalta Curte reține că această critică a fost invocată omisso medio, nefiind invocată în apel, cale devolutivă de atac prin care instanța a examinat cauza sub toate aspectele, printr-o nouă judecată asupra fondului, statuând asupra cauzei atât în fapt, cât și în drept în limita criticilor formulate de apelanta-reclamantă.

Această critică, fiind invocată omisso medio, nefăcând obiectul susținerilor părților sau ale verificărilor realizate de instanțele de fond, atrage incidența dispozițiile 488 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte de Casație și Justiție nu o poate analiza.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată, respectiv a onorariului avocațial.

Înalta Curte arată că argumentele expuse de recurenta-reclamantă în susținerea acestei critici reprezintă o chestiune de temeinicie și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în acest sens fiind și decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul de recurs în interesul legii.

Așa fiind, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurenta-reclamantă nu a formulat nicio critică aptă să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de considerentele expuse, întrucât sancțiunea nulității căii de atac intervine nu doar atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, iar o astfel de situație intervine și în cauza de față, așa cum s-a arătat, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) din același Cod, să anuleze recursul declarat în cauză. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 3.750 RON către intimata-pârâtă A., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva deciziei civile nr. 156/A din 6 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR la plata sumei de 3.750 RON către intimata-pârâtă A., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2023.