Decizia nr. 2009/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 4204/2021 a Judecătoriei Sectorului 6

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 București la 23 februarie 2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP) a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Persoana Fizică Autorizată A., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 17 septembrie 2009 emis în favoarea beneficiarilor B. și C., actualizată cu indicele de inflație, până la data plății efective. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1350 C. civ., ale Legii nr. 247/2005 și ale H.G. nr. 572/2013. Prin sentința nr. 4204 din 24 mai 2021, Judecătoria Sectorului 6 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la 3 iulie 2021, sub același număr. Prin încheierea din 9 decembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale, a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției a VI-a civile a aceleiași instanțe. La rândul său, Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin încheierea din 18 februarie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2021, a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a V-a civile a aceleiași instanțe. Constatând ivit conflictul negativ de competență, a suspendat din oficiu judecata și a înaintat cauza Curții de Apel București pentru soluționarea acestuia.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1271 din 8 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta Persoana Fizică Autorizată A..

Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 1485 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Persoana Fizică Autorizată A..

Recursul Împotriva deciziei nr. 1485 din 14 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, susținând că în mod greșit a apreciat instanța de apel că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă, cel mai târziu, de la data de 10 octombrie 2013 sau de la 17 octombrie 2014. În dezvoltarea criticilor de recurs, a învederat că între părți a fost încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către prestator a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005, contractul fiind aprobat prin H.G. nr. 527/2006. Ca urmare a unei acțiuni de control întreprinse de Curtea de Conturi în scopul verificării modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților, recurenta a arătat că prin decizia nr. 10/VI/2013/2022 a fost prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la 31 decembrie 2022, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților urmând să întreprindă măsuri pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în raportul nr. x din 26 aprilie 2013. Recurenta a făcut referire la dispozițiile art. 2537 C. proc. civ., susținând că termenul de prescripție a fost întrerupt prin raportare la decizia nr. 10/VI/2013/2022 a Curții de Conturi, respectiv prin acțiunea de control desfășurată de această autoritate. A invocat regula potrivit căreia prescripția nu curge în contra celui care nu poate să acționeze (contra non valentem agere non currit praescriptio) și a arătat că, în sistemul C. civ., atunci când forța majoră nu constituie o cauză de suspendare (prevăzută de lege), în temeiul acestui principiu, în jurisprudență s-a considerat că, fiind vorba despre o imposibilitate obiectivă a titularului dreptului de a acționa, aceasta poate constitui un caz de suspendare. A enunțat dispoziții din Titlul VII din Legea nr. 247/205 cu privire la standardele internaționale de evaluare (art. 10 alin. (6) și (7), art. 11 alin. (5) și (6), respectiv at. 19 alin. (2), menționând că verificările efectuate de Curtea de Conturi în anul 2013 au vizat perioada cuprinsă între 1 iulie 2007 și 31 decembrie 2011, inclusiv perioada verificată la controlul anterior, din anul 2009. Ținând cont de deciziile Curții de Conturi, precum și de sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația sa și menținute măsurile dispuse, recurenta a menționat că, în anul 2014, a transmis solicitări către diverse instituții (D., E. ș.a.) pentru a stabili valoarea informativă a serviciilor de consultanță, constând în verificarea unui raport de evaluare. Recurenta a precizat că, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. x/2007 în dosarul de despăgubire nr. 7943/CC, pârâta a evaluat imobilul situat în Pitești, str. x, jud. Argeș, stabilind valoarea de piață a acestuia la suma de 1.320.485,58 RON. Referitor la această sumă, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia nr. 5170 din 23 aprilie 2009 în favoarea persoanelor îndreptățite la despăgubiri, B. și C., iar recurenta a eliberat titlul de plată nr. x din 17 septembrie 2009, precum și titlul de conversie aferent. Ca urmare a reevaluării imobilului de către S.C. F. S.R.L., valoarea bunului a fost stabilită la suma de 164.520 RON. Afirmând că titlurile de conversie sunt definite prin lege ca fiind certificate emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în numele și pe seama Statului Român, și că acestea încorporează drepturile de creanță ale deținătorilor, recurenta a apreciat că Ministerul Finanțelor Publice este cel care justifică interes în recuperarea prejudiciului derivat din titlurile de conversie. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimata nu a depus întâmpinare.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Prin motivele de recurs, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva greșitei aplicări de către instanța de apel a normelor legale referitoare la prescripția dreptului material la acțiune, criticând modalitatea de stabilire a momentului de debut al termenului de prescripție în sensul că acesta ar coincide cu data depunerii raportului de evaluare întocmit de intimată, când exista posibilitatea reală de a se verifica întocmirea acestuia conform standardelor internaționale de evaluare. Deși prin criticile formulate recurenta nu a indicat expres prevederile legale pretins încălcate de instanța de apel, ci a invocat generic, în susținerea recursului, dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, urmează a le examina din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează greșita aplicare a normelor de drept material în materia prescripției - "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate", "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material". În cauză, se constată că părțile au încheiat contractul-cadru de prestări servicii nr. x/2007, având ca obiect asigurarea de către intimata PFA A., în calitate de prestator, a serviciilor de evaluare solicitate de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în aplicarea Titlului VII din Legea nr. 247/2005. În temeiul acestui contract, intimata a întocmit și înregistrat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților raportul de evaluare a imobilului ce a făcut obiectul dosarului de despăgubire nr. 7943/CC (teren, de 367 mp, și clădiri în suprafață totală de 136 mp), situat în municipiul Pitești, str. x, jud. Argeș, pe baza căruia au fost emise, în favoarea beneficiarilor B. și C., titlul de conversie nr. 1018/17.09.2009 în valoare de 410.242,79 RON, precum și titlul de plată nr. x/17.09.2009, în cuantum de 250.000 RON. Prezentul demers judiciar, prin care s-a solicitat obligarea intimatei la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/17.09.2009 emis de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților numitei B., a fost inițiat ca urmare a efectuării controlului de către Curtea de Conturi asupra modalității de evaluare a proprietăților imobiliare vizate de acordarea despăgubirilor în condițiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, prin decizia nr. 10/10.10.2013 (definitivă prin respingerea contestației formulate împotriva acesteia, conform sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VII-a contencios administrativ și fiscal), stabilindu-se că valoarea imobilului care a format obiectul dosarului de despăgubire nr. 7943/CC nu a fost determinată conform standardelor internaționale de evaluare. Instanța de apel a reținut că apelanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat, în etapa procesuală anterioară, soluția pronunțată de instanța de fond cu privire la modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că a operat o cauză întreruptivă de prescripție, fără a indica expres când anume s-a întrerupt termenul de prescripție, ci făcând referire, exclusiv, la faptul că prin decizia nr. 10/VI/2013, neanexată cererii de apel, Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii stabilite prin raportul nr. x/26.04.2013, cuprins în decizia nr. 10/10.10.2022, până la 31.12.2022. În aceste condiții, curtea a constatat că apelanta-reclamantă nu a contestat faptul că termenul de prescripție a început să curgă la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009, a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, prin s-a emis titlul de despăgubire în favoarea beneficiarilor, în cuantum de 1.320.485.58 RON, sumă stabilită prin raportul de evaluare din 21.10.2008, întocmit în dosarul administrativ nr. x/CC, întocmit de către intimata-pârâtă în temeiul contractului nr. x/2007. Curtea de apel a statuat asupra temeiului de drept aplicabil în cauză, respectiv a legii în vigoare la data producerii faptei ilicite reclamate (aspect necontestat de către recurentă în prezenta cale de atac) și a arătat că, relevant, sub acest aspect, este momentul de la care prescripția a început să curgă (data întocmirii și predării raportului de expertiză din 21.10.2008), care se situează în anul 2008, când era în vigoare Decretul nr. 167/1958. Evocând dispozițiile art. 3 alin. (1) și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, instanța de apel a reținut că nu există vreun termen special incident în speță, prescripția începând să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune, în privința acestui moment arătând, față de obiectul cauzei - acțiune în răspundere civilă contractuală - că sunt aplicabile prevederile art. 8 din decret, conform cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia sa cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Cu privire la momentul de la care prescripția a început să curgă, curtea a menționat că dispozițiile legale menționate stabilesc două momente alternative de la care aceasta debutează, anume unul subiectiv, care coincide cu cel al cunoașterii pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, reprezentând data la care păgubitul putea ori trebuia să cunoască aceste elemente. Dacă termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 23.04.2009 (aspect reținut ca nefiind criticat prin cererea de apel), curtea a remarcat că acesta s-a împlinit la 23.04.2012, cauza întreruptivă a termenului de prescripție invocată de către apelanta-reclamantă (data emiterii deciziei Curții de Conturi nr. 10/VI/2013/2022), situându-se, din punct de vedere temporal, după împlinirea termenului de prescripție. Instanța de apel a reținut că apelanta-reclamantă putea și trebuia să cunoască existența faptei și a prejudiciului la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu la data emiterii titlului de plată nr. x/17.09.2009, pentru suma a cărei restituire a inițiat demersul judiciar. Curtea a constatat că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție coincide cu cel al emiterii deciziei de despăgubire, ca urmare a validării concluziilor raportului de expertiză pe care apelanta-reclamantă nu le-a cenzurat, stabilind că de la acea dată se putea cunoaște paguba și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Instanța de apel a considerat că este lipsită de relevanță juridică stabilirea sau cunoașterea exactă a cuantumului/întinderii prejudiciului, întrucât prevederile legale sunt în sensul cunoașterii pagubei și a celui ce a cauzat-o, fiind necesar ca în interiorul termenului de prescripție păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. De asemenea, a apreciat că nu prezintă importanță faptul că la data de 27.10.2020 s-a întocmit un nou raport de expertiză, din care a rezultat diferența de valoare a imobilului față de raportul de expertiză întocmit de către intimata-pârâtă, de vreme ce apelanta-reclamantă dispunea de suficiente elemente pentru a constata producerea unei pagube prin supraevaluarea imobilului la data emiterii deciziei nr. 5170/23.04.2009 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv cel mai târziu de la data emiterii titlului de plată nr. x/17.09.2009. În calea de atac a recursului, recurenta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a criticat concluzia instanței de apel referitoare la momentul debutului termenului de prescripție și a învederat că acesta a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului de evaluare întocmit de către intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, considerând că dreptul de a solicita recuperarea prejudiciului pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor contractuale este actual, termenul de prescripție nefiind împlinit. Contrar susținerilor recurentei, nu ar putea fi reținut ca punct de început al cursului prescripției momentul când aceasta a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de către intimată, întrucât paguba constatată este preexistentă acestuia, precum și deciziei nr. 10/VI/2022, ca urmare a controlului efectuat de Curtea de Conturi. Dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Or, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a intimatei exista și putea fi cunoscut încă de la data întocmirii raportului de evaluare, în anul 2009, fiind constatat prin controlul efectuat de Curtea de Conturi și dobândind caracter cert ca urmare a pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 de către Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare, prin care a fost respinsă contestația recurentei cu privire la măsurile dispuse de Curtea de Conturi în sarcina sa (expertizarea și reevaluarea unor imobile conform standardelor internaționale de evaluare, stabilirea întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat și recuperarea acestuia de la partenerii contractuali sau de la persoanele responsabile pentru efectuarea plăților). În aceste condiții, nu poate fi reținută critica potrivit căreia termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de verificările efectuate asupra raportului întocmit de către intimata-pârâtă. Prevalându-se de aceste aspecte, ce vizează imposibilitatea cunoașterii întinderii și existenței pagubei, care nu se circumscriu scopului instituit de legiuitor prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune, recurenta intenționează să deplaseze data începerii curgerii termenului de prescripție pentru a situa demersul său înăuntrul acestuia. Aplicând norma legală anterior menționată, curtea de apel a constatat că momentul pronunțării sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal marchează nașterea dreptului material la acțiune al recurentei, întrucât prin această hotărâre au rămas definitive constatările Curții de Conturi cu privire la deficiențele raportului de evaluare întocmit de intimată, referitor la paguba rezultată din modalitatea de evaluare și la persoana care răspunde de producerea acesteia. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de către recurentă, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă, prin care a fost încunoștințată despre existența unor diferențe majore între valoarea despăgubirilor stabilite și cea determinată ulterior, prin cel de-al doilea raport de evaluare, conform standardelor internaționale de evaluare, ar însemna să se admită că, deși a pierdut dreptul la acțiune, deoarece nu a acționat în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului la data la care trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți să îi dea posibilitatea să repună în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării în termenul prevăzut de lege. Validarea opiniei recurentei presupune să se admită că propria culpă pe care aceasta o invocă (faptul că nu a cunoscut prejudiciul înainte ca un terț să facă constatări asupra acestuia) este exoneratoare, respectiv că termenul de prescripție al dreptului material la acțiune nu era împlinit la data introducerii cererii de chemare în judecată. Această ipoteză ar înfrânge principiul de drept conform căruia nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea unui drept. Așadar, se impune în acest cadru procesual menținerea statuării instanței de apel în sensul că fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, existența prejudiciului și a persoanei care răspunde de producerea acestuia puteau fi cunoscute de recurentă cel mai târziu la data emiterii deciziei de despăgubire și a titlului de plată aferent, acesta fiind reperul obiectiv al nașterii raportului juridic obligațional, ce presupunea dreptul recurentei prejudiciate la repararea prejudiciului și îndatorirea corelativă de reparație a intimatei-pârâte. În raport de această împrejurare, precum și de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, la data introducerii cererii de chemare în judecată în prezenta cauză (23.02.2021) se constată că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune al recurentei era împlinit. Pe cale de consecință, recurenta nu poate invoca beneficiul suspendării/întreruperii prescripției prin raportare la acțiunea de control a Curții de Conturi, câtă vreme aceste două cauze de prorogare a împlinirii termenului în care poate fi exercitat dreptul la acțiune sunt aplicabile unor prescripții aflate în curs și nu unora împlinite, cum este cazul în speță. De asemenea, aceasta nu se poate prevala nici de principiul contra non valentem agere non currit praescriptio, de vreme ce a cunoscut atât paguba, cât și pe cel răspunzător de producerea acesteia cel mai târziu la 17.10.2014, când sentința civilă nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a rămas definitivă, precum și executorie, potrivit Legii nr. 554/204. Acțiunea de control a Curții de Conturi, finalizată prin decizia nr. 10/10.10.2013, nu poate fi valorificată ca un caz de întrerupere al cursului prescripției extinctive, întrucât situațiile care au o asemenea valență juridică sunt expres și limitativ prevăzute de lege (art. 8 din Decretul nr. 167/1958), iar actul de control efectuat nu poate fi încadrat în niciuna din ipotezele textului legal menționat. Chiar dacă momentul de început al cursului prescripției s-ar raporta la acțiunea de control a Curții de Conturi, mai exact la data rămânerii definitive a sentinței civile nr. 2767/17.10.2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respinsă contestația recurentei formulată împotriva deciziei nr. 10/10.10.2013 emise de această instituție, acțiunea ar fi prescrisă, față de data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești (23.02.2021). Întocmirea raportului de evaluare de către S.C. F. S.R.L. la 21.10.2020, prin care s-a procedat la reevaluarea imobilul în discuție, stabilindu-se o valoare mai mică față de cea menționată în lucrarea de specialitate a intimatei-pârâte, nu poate determina curgerea unui alt termen de prescripție sau modificarea momentului la care obligația asumată de către partea pârâtă trebuia îndeplinită în mod corespunzător. Pentru aceste motive, constatându-se că normele de drept material ce reglementează prescripția extinctivă nu au fost interpretate sau aplicate greșit, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând ca, în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 1485A din 14 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.