Decizia nr. 2457/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București- Secția a III-a civilă, la data de 18 mai 2021, sub nr. x/3/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta A S.A. București, obligarea pârâtei la restituirea sumei de 500.000 lei reprezentând contravaloarea Titlului de plată nr. 388/14.08.2009, emis de ANRP în favoarea Fundației B, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație până la data plății efective. În drept, reclamanta a invocat art. 1350 C. civ., Legea nr. 247/2005, H.G. 572/2013. Pârâta A S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției autorității de lucru judecat, admiterea excepției puterii de lucru judecat, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, iar în măsura în care se va trece peste excepțiile invocate, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată, în aplicarea Codului civil de la 1865, având în vedere neîndeplinirea condițiilor pentru atragerea răspunderii sale civile contractuale, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. A mai solicitat introducerea în cauză, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) și art. 79 C. proc. civ., a evaluatorilor C S.R.L. și D S.R.L.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1177 din 15 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a civilă, a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca neîntemeiată, instanța a calificat puterea de lucru judecat, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, ca fiind o apărare pe fondul cauzei; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâtă prin întâmpinare; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta A S.A. București, ca fiind prescrisă; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 lei reprezentând onorariu de avocat.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1425A/2023 din 03 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 1177 din 15 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul București- Secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâta A S.A. A fost obligată reclamanta să plătească intimatei pârâte cheltuieli de judecată de 2380 lei, reprezentând onorariu avocat.

Cererea de recurs Împotriva deciziei civile nr. 1425A/23 din 03 noiembrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, dată la care reclamanta ar fi avut posibilitatea să verifice dacă lucrarea era corespunzător întocmită. În anul 2013, Curtea de Conturi a României a desfășurat la reclamantă o acțiune de control cu tema „Verificarea modului de formare și utilizare a fondurilor publice în procesul de restituire a proprietăților”, perioada vizată fiind 01.01.2007-31.12.2011, iar ca urmare a acțiunii de control privind modul de îndeplinire a măsurilor dispuse, prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022, Curtea de Conturi a prelungit termenul pentru implementarea măsurii până la data de 31.12.2022. Raportat la prevederile art. 2537 C. proc. civ. și la Decizia nr. 10/VI/2013/2022, recurenta a susținut că prescripția a fost întreruptă, arătând, totodată, că acțiunea de control a Curții de Conturi poate fi considerată o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției. În continuare, recurenta a prezentat conținutul unor texte legale (art. 10, art. 11 și art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 cu privire la Standardele Internaționale de Evaluare) și aspecte de fapt ale litigiului, arătând că pârâta, în baza contractului-cadru de prestări servicii nr. 123/2007 în dosarul de despăgubire nr. x/CC, a evaluat imobilul situat în București str. (...) sector 3 la valoarea de piață de 3.046.000 lei, fiind astfel emisă Decizia nr. 5102/30.06.2009 ce reprezenta titlul de despăgubire pentru același cuantum fiind emis titlul de plată și titlul de conversie. Cu privire la capătul de cerere prin care pârâta a solicitat plata cheltuielilor de judecată, recurenta a solicitat respingerea, ca neîntemeiat sau diminuarea cuantumului cheltuielilor în valoare de 2380 lei având în vedere că potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. instanța poate cenzura cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată cuantumul convenit între părțile contractului de asistență juridică, prin prisma proporționalității cu amplitudinea și complexitatea activității depuse; recurenta a făcut referire la decizia Curții Constituționale nr. 583/05.07.2006 și la jurisprudența CEDO în susținerea criticii privind cenzurarea onorariului de avocat.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă a depus, în 22 aprilie 2024, întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității și nulității recursului pentru lipsa criticilor de nelegalitate, iar pe fond, a solicitat respingerea, ca nefondat, arătând că termenul de prescripție a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare de către A S.A., raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Acțiunea de control a Curții de Conturi nu reprezintă o cauză de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției, având în vedere dispozițiile art. 13-17 din Decretul-lege nr. 167/1958, cum de altfel, nu constituie o astfel de cauză nici termenele acordate licitațiilor inițiate de către recurentă și nici termenele necesare verificării rapoartelor de evaluare. În ceea ce privește critica privind cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei la prima instanță și în apel, intimata a arătat că este inadmisibilă o astfel de critică. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Principala critică invocată de recurenta-reclamantă vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor de drept material care reglementează prescripția extinctivă. Aceasta și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune nu a început să curgă de la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator, pentru că prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022 termenul pentru implementarea măsurii a fost prelungit până la data de 31.12.2022, dată până la care prescripția dreptului material la acțiune a fost întreruptă potrivit art. 2537 C. civ. Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată. Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, prin raportare la Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, potrivit cu care prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite sau neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Totodată, instanța de apel, în soluționarea excepției prescripției, s-a raportat la considerentele Deciziei nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, s-a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările instanței supreme fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 noul C. civ. În raport cu considerentele din cuprinsul Deciziei nr. 19/2019, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, nici data întocmirii ori comunicării Deciziei Curții de Conturi nr. 10/10.10.2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la data de 31.12.2022. Astfel, prin raportul de control întocmit de Curtea de Conturi s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a recupera un prejudiciu, însă aceasta nu poate pretinde că nu a cunoscut paguba până la data întocmirii acelui raport, care a statuat condițiile și împrejurările producerii prejudiciului în patrimoniul său, această susținere echivalând cu invocarea propriei culpe. În speță, instanța de apel a apreciat corect că regimul prescripției extinctive este guvernat de dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, cu mențiunea că reclamanta trebuia, căci putea și avea posibilitatea, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data Deciziei Titlu de Despăgubire nr. 5102/30.06.2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în favoarea numitei Fundația B, respectiv cel mai târziu de la data emiterii Titlului de Plată nr. 388/14.08.2009. Înalta Curte reține că în privința prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită, astfel cum corect a reținut instanța de apel, legiuitorul stabilește regula specială potrivit căreia acesta începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, astfel cum rezultă din prevederile art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958. Acest text de lege instituie două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție, în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat de pârâtă cu reclamanta. Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente, acesta fiind momentul obiectiv. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Recurenta-reclamantă își fundamentează motivul de recurs pe concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la data la care a luat cunoștință despre rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de pârâtă în dosarul de despăgubire, susținând că prin Decizia nr. 10/VI/2013/2022 termenul pentru implementarea măsurii a fost prelungit până la 31.12.2022. Ca atare, recurenta se raportează numai la momentul subiectiv, făcând însă abstracție că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958 reglementează și un moment obiectiv, în funcție de care se calculează termenul de prescripție extinctivă. Așadar, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și că prestatorul este răspunzător de ea. Nu se poate aprecia că dreptul la acțiune a luat naștere la momentul întocmirii raportului de control nr. 25394/RG/26.04.2013, întrucât paguba constatată era preexistentă acestui raport care a fost generat de chiar controlul efectuat de Curtea de Conturi și trebuia să fie cunoscută independent de efectuarea unui nou raport de evaluare. Prin urmare, judicios s-a apreciat de către instanța de apel că este lipsit de relevanță faptul că în anul 2020 reclamanta a cunoscut întinderea exactă a prejudiciului (diferența dintre valoarea imobilului stabilită prin raportul de evaluare din 2008 și noul raport de evaluare din 28.10.2020), din moment ce reclamanta trebuia și putea încă de la momentul emiterii deciziei de despăgubire să identifice elementele apte a conduce la concluzia unei posibile pagube aduse intereselor bugetului de stat (prin supraevaluarea imobilului). Nefondată este și critica cu privire la aplicarea greșită a dispozițiilor legale în materia întreruperii cursului prescripției, raportat la considerentele Deciziei RIL nr. 19/2019. În acest sens, la paragraful 62 din decizie, s-a reținut că actul de control al Curții de Conturi nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, câtă vreme dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că: „Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.” Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, cu atât mai mult nu pot avea un astfel de efect demersurile ulterioare care au fost efectuate de reclamantă pentru înlăturarea deficiențelor constatate și consemnate în Raportul de control nr. 25394/RG/26.04.2013. Așadar, actul de control al Curții de Conturi și demersurile întreprinse de reclamantă ulterior întocmirii raportului Curții de Conturi nu se încadrează în cazurile expres reglementate la art. 13-art. 16 din Decretul nr. 167/1958, pentru întreruperea sau suspendarea cursului prescripției extinctive, acestea neputând marca începutul unui (nou) termen de prescripție. Din această perspectivă, a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este acela al finalizării demersurilor de verificare a raportului de evaluare întocmit de către pârâtă ar însemna a lipsi de eficiență însăși instituția prescripției. Prin urmare, contrar criticilor recurentei, termenele acordate pentru implementarea măsurii și pentru înlăturarea deficiențelor constate prin raportul de control nu constituie cauze de natură a întrerupe sau suspenda cursul prescripției. În ceea ce privește critica privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată de către instanța de apel, se constată că recurenta nu a criticat soluția instanței sub aspectul temeiurilor juridice aplicate și care au dus la obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată constând în onorariu avocat, motiv pentru care afirmațiile recurentei relative la cuantumul cheltuielilor de judecată nu constituie critici concrete de nelegalitate cu privire la maniera în care instanța de apel a interpretat ori a aplicat prevederile legale în materie. Înalta Curte apreciază că aspectele decelate prin cererea de recurs reprezintă chestiuni de temeinicie, și nu de legalitate, astfel că nu se încadrează în motivele de recurs expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. În același sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.” În considerente, s-a reținut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Prin urmare, fiind vorba de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunțate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentei-pârâte privind cuantumul sumei de 2380 lei la care a fost obligată de către instanța de apel cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat nu reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în recurs. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză. În raport cu soluția pronunțată și cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite cererea intimatei pârâte A S.A. și va obliga recurenta să îi plătească suma de 2380 lei, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat, sumă pe care o apreciază proporțională în raport cu activitatea desfășurată de avocat și cu complexitatea cauzei.