ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 579/2024

Pretențiile dedusă judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la data de 20.08.2021, pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, reclamanții Ministerul Finanțelor Publice și Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților au solicitat ca, prin hotărârea care se va pronunța în cauză, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 352.809 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 287,22 mp și 3 apartamente în vila în A. totală de 275 mp situat în Ploiești, județul Prahova, și valoarea de 1.067.020 RON reprezentând prețul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 291.666,65 RON, iar în ceea ce privește diferența de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 291.666,65 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. Prin cererea de chemare în garanție înregistrată la 28.02.2022, pârâta ANRP a solicitat introducerea în cauză, în calitate de chemați în garanție a numiților S.C. B. S.R.L., C., D., E., F., G., H.. Prin încheierea din 9.09.2022, Tribunalul a admis excepția tardivității cererii de chemare în garanție, pe care a respins-o, pe cale de consecință, ca fiind tardiv formulată, pentru motivele expuse în considerentele încheierii.

Hotărârile pronunțate de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1281 din 23 septembrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, a respins cererea de chemare în judecată privind pe reclamanții Ministerul Finanțelor și Statul Roman Prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca prescrisă. A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanție S.C. B. S.R.L., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 1500 RON cu acest titlu. A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanție I., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu. A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanție D., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu. A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanție J., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu. A admis, în parte, cererea formulată de persoana chemată în garanție E., de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată și obligă pârâta la plata sumei de 500 RON cu acest titlu.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1016 A din 7 septembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelurile declarate de reclamant și de pârâtă, ca nefondate. A admis apelul formulat de apelanta B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1281 din 23 septembrie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă; a schimbat, în parte, sentința civilă, în sensul că: A admis cererea formulată de chemata în garanție B. S.R.L. de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și obligă pârâta la plata sumei de 2.800 RON. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței. A obligat apelanta - pârâtă la plata către apelanta B. S.R.L. a sumei de 2.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Recursurile exercitate în cauză 4.1. Recursul principal declarat de reclamantul Ministerul Finanțelor, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român În susținerea recursului principal, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., precizând că decizia civilă recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul 167/1958, referitoare la momentul de la care începe să curgă în cauză termenul prescripției extinctive. Recurentul-reclamant a argumentat că instanța de apel a apreciat nelegal că momentul de la care ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cel responsabil de producerea ei este data emiterii deciziei de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în realitate aflându-se în imposibilitate de a cunoaște paguba mai devreme de data când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18.01.2021, prin care i s-a adus la cunoștință existența unei diferențe dintre valoarea imobilului ce a făcut obiectul procedurii administrative și valoarea sa realizată cu respectarea Standardelor Internaționale de Evaluare. Recurentul a făcut referire la considerente din decizia nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, după care a arătat că, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că momentul obiectiv de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba (stabilită cu certitudine), cât și pe cei responsabili de producerea acesteia, este acela al emiterii deciziei de despăgubire în favoarea beneficiarului. A susținut că începutul prescripției extinctive este marcat de data la care titularul dreptului la acțiune are posibilitatea materială, dar și juridică, de a face acte de întrerupere a prescripției, respectiv de a acționa în justiție. Sub un prim aspect, recurentul învederează că simpla încălcare a dreptului subiectiv, deși implică nașterea dreptului la acțiune, nu atrage și începutul prescripției extinctive, dacă titularul dreptului la acțiune nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască. Astfel, acesta învederează că, deși pârâta din prezenta cauză s-a aflat, la momentul derulării procedurii administrative, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor, aceasta nu înseamnă că existau pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se tinde a fi recuperat prin prezenta acțiune, având în vedere, pe de o parte, că ne aflăm în prezența unor persoane juridice de sine stătătoare, cu atribuții diferite, iar pe de altă parte, că nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior nu a existat niciun indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare, astfel încât să justifice exercitare unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Referitor la răspunderea statului, recurentul a arătat că sunt aplicabile normele dreptului public, în concepția cărora are răspundere directă, dar numai pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârșite în procesele penale. Statul nu poate fi ținut responsabil pentru delictele sau cvasidelictele comise de agenții săi, deoarece aceștia, cât privește modul de a le îndeplini, nu se află într-un raport de dependență față de autoritatea statului. Pe cale de consecință, recurentul-reclamant a susținut că era în imposibilitatea de a cunoaște "paguba" la momentul indicat de Curtea de Apel București. Din analiza circumstanțelor cauzei se disting următoarele raporturi de prepușenie: raportul de prepușenie născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii de expertiză și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia din urmă având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. 4.2. Recursul incident declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților Prin recursul declarat, pârâta a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul exonerării de plata cheltuielilor de judecată sau diminuării cuantumului acestora. În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că instanțele de fond în mod eronat au apreciat că este în culpă și au obligat-o la plata de cheltuieli de judecată, în realitate reclamantul fiind în culpă, prin introducerea unei cereri prescrise, fără de care nu ar fi existat cererea de chemare în garanție. Instanța de apel nu a avut în vedere că între cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție trebuie să existe o legătură de dependență și subordonare, în sensul că soluția cererii principale influențează soluția cererii de chemare în garanție. Întrucât cererea principală a fost respinsă ca prescrisă, cererea de chemare în garanție, indiferent dacă a fost formulată tardiv sau nu, tot ar fi fost respinsă. A mai arătat recurenta-pârâtă că atât instanța de apel, cât și prima instanță a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, fără a se raporta la dificultatea, amploarea și durata procesului, conform art. 147 din Statutul profesiei de avocat, împrejurări care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor de judecată, prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel cum se reține și în decizia nr. 492 din 8 iunie 2006 a Curții Constituționale, precum și în jurisprudența C.E.D.O.

Apărările formulate în cauză Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului față de considerentele unei hotărâri pronunțate într-o cauză similară. Intimații-chemați în garanție E., K., I., C. și D. au formulat întâmpinare la recursul principal, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-chemata în garanție S.C. B. S.R.L., a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului principal pentru lipsa motivelor de nelegalitate. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul declarat de reclamant, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia instanței de apel din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Critica este nefondată. Prezenta acțiune are ca obiect obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 352.809 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului format din teren intravilan în suprafață de 287,22 mp și 3 apartamente în vila în A. totală de 275 mp situat în Ploiești, județul Prahova, și valoarea de 1.067.020 RON reprezentând prețul imobilului, stabilit prin raportul de evaluare nr. x/15.12.2008, actualizată cu indicele de inflație de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 291.666,65 RON, iar în ceea ce privește diferența de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, au solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data achitării titlurilor de plată în ceea ce privește suma de 291.666,65 RON și până la data plății efective, iar în ceea ce privește diferența de 61.142,35 RON de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății. În justificarea demersului, reclamantul a invocat decizia nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României, care, în urma raportului de control nr. x/26.04.2013 efectuat la Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în perioada 01.01.2007-31.12.2011, a constatat o serie de nereguli relativ la nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a stabilit în sarcina președintelui pârâtei verificarea tuturor rapoartelor de evaluare care au stat la baza deciziilor emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în perioada 2009-2011, luarea măsurilor de expertizare și reevaluare a imobilelor ce fac obiectul rapoartelor de evaluare care nu respectă cerințele impuse și care au o valoare mai mare de 500.000 RON. Totodată, s-a stabilit în sarcina entității auditate obligația de determinare a întinderii prejudiciului cauzat bugetului de stat prin plata unor despăgubiri supraevaluate și întreprinderea de măsuri legale în vederea recuperării acestuia. Se reține că legalitatea și temeinicia deciziei nr. 10/10.10.2013 emisă de Curtea de Conturi a României au fost verificate în justiție, cu consecința menținerii ei prin sentința civilă nr. 2767/17.10.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, definitivă prin nerecurare. Temeiul juridic invocat de reclamant a fost reprezentat de prevederile art. 998-999 și art. 1000 alin. (3) din C. civ. de la 1864, precum și cele ale art. 103 din Legea nr. 71/2011, în speță, răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii fiind guvernată de legea în vigoare la momentul săvârșirii ei. Fapta ilicită a fost indicată ca fiind întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x/15.12.2008, aspect ce a condus la emiterea deciziei nr. 7661/29.01.2010. Prejudiciul a fost argumentat din perspectiva diferenței semnificative între evaluarea întocmită de către S.C. B. S.R.L. și valoarea stabilită de către expert evaluator S.C. L. S.R.L.. Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 ("prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit"), pe care le-a coroborat cu cele ale art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că reclamantul trebuia să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlurile de conversie emise în baza acesteia au fost comunicate și Fondului Proprietatea unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic. Astfel, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Cu privire la momentul obiectiv de început al curgerii termenului de prescripție, instanța de apel a constatat că acesta este momentul emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, iar titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea, unde statul deținea la acel moment calitatea de acționar unic, astfel că de la data emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce urma a fi produsă în mod cert bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. În privința momentului subiectiv, curtea de apel a reținut că este invocat de reclamant ca fiind data emiterii adresei nr. x/18.01.2021. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Critica este nefondată, în condițiile în care, cu privire la momentul de la care prescripția extinctivă începe să curgă, dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 stabilesc două momente alternative, de la care prescripția poate începe să curgă, și anume, pe de o parte, un moment subiectiv, cel al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, iar pe de altă parte, un moment obiectiv, cel al datei la care păgubitul trebuia (putea și trebuia) să cunoască aceleași elemente. Nu poate fi primită susținerea recurentului cu privire la incidența în cauză a momentului subiectiv ca punct de început al prescripției dreptului material la acțiune, și anume data înregistrării adresei nr. x/18.01.2021, având în vedere că acesta trebuia, având posibilitatea efectivă, să cunoască existența faptei și a prejudiciului de la data emiterii deciziei de despăgubire pe numele beneficiarilor, întrucât titlul de conversie emis în baza acesteia a fost comunicat și Fondului Proprietatea unde statul deținea, la acel moment, calitatea de acționar unic, conform art. 7 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. Astfel, instanța de apel a apreciat judicios că, de la momentul emiterii deciziei de despăgubire, reclamantul putea să cunoască paguba ce va urma a fi produsă bugetului de stat și persoana răspunzătoare de producerea acesteia. Prin urmare, susținerea recurentului că nu a avut posibilitatea să cunoască prejudiciul înainte de comunicarea adresei nr. x/18.01.2021 nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. În ce privește întinderea pagubei, aceasta este o chestiune de probațiune și de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive. De asemenea, nu poate fi primită critica recurentului că nu putea ști că există o pagubă înainte de verificarea rapoartelor de evaluare. În această privință, instanța de apel în mod corect a soluționat excepția prescripției extinctive, cu referire la considerentele Deciziei nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, incidentă în cauza dedusă judecății, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia. Astfel, prin această decizie, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Așadar, s-a statuat că, în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție, se aplică dreptul comun, fie că este vorba de prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, fie că este vorba de dispozițiile art. 2528 din noul C. civ. Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2021, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îi încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. În ceea ce privește referirea recurentului la considerentele deciziei nr. 513/07.03.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în privința căreia nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, pentru a aprecia asupra efectului pozitiv al lucrului judecat, Înalta Curte constată că invocarea acesteia nu este suficientă pentru admiterea căii de atac deduse judecății, cu atât mai mult cu cât jurisprudența de speță nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant. Examinând recursul incident declarat de pârâtă, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a aplicat eronat dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., atunci când a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.600 RON către chemații în garanție, argumentând că nu este în culpă procesuală, reclamantul fiind partea care a căzut în pretenții și care trebuie să suporte cheltuielile de judecată, prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca prescrisă. Se constată că aceste critici se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din moment ce aduc în discuție modalitatea în care instanța de apel a interpretat și aplicat anumite norme de drept procesual. Înalta Curte constată că acest motiv de casare este nefondat. Potrivit prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată". Contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de apel a aplicat în mod corect aceste dispoziții legale procesuale, întrucât între reclamantul din cererea principală și părțile chemate în garanție de către pârâtă nu există un raport juridic direct, care să fundamenteze obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către chematul în garanție. Deși cererea de chemare în garanție nu are un caracter autonom, depinzând de existența și de modul în care se soluționează cererea de chemare în judecată, totuși nu își pierde celelalte caracteristici specifice unei cereri de chemare în judecată, printre care se numără și aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri și persoana chemată în garanție. Pe de altă parte, la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că, din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanție a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situația de a face cheltuieli de judecată, așa încât respingerea cererii de chemare în garanție ca tardivă determină culpa procesuală a titularului cererii de chemare în garanție, care trebuie să suporte cheltuielile de judecată efectuate de persoana pe care a înțeles să o cheme în garanție, cu nerespectarea termenului legal e formulare a unei astfel de cereri incidentale. Recurenta-pârâtă a mai învederat critici ce privesc cuantumul cheltuielilor de judecată, învederând că atât instanța de apel, cât și prima instanță a obligat-o la plata unor cheltuieli de judecată pentru fiecare fază procesuală, fără a se raporta la criteriile prevăzute la art. 147 din Statutul profesiei de avocat, care ar fi impus reducerea considerabilă a cuantumului cheltuielilor, conform prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.. În acord cu susținerile intimatului-chemat în garanție din întâmpinare, aceste critici nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei recurate. În această ordine de idei, se reține că, prin decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, publicată în Monitorul Oficial nr. 181 din 5 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul competent a soluționa recursul în interesul legii a stabilit că "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..". În considerente acestei decizii cu valoare obligatorie, conform art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., s-au reținut următoarele aspecte: "29. O primă problemă care s-a pus în practică se referă la calificarea prevederilor art. 451-455 din C. proc. civ. ca fiind norme de procedură sau norme de drept material. 30. Instanțele care au considerat acest motiv de recurs admisibil l-au încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind, explicit sau implicit, că normele de la art. 451-455 din C. proc. civ. sunt norme de drept material întrucât, deși sunt cuprinse în C. proc. civ., ele reglementează modalitatea de reparare a prejudiciului produs din culpa părții care se face vinovată de declanșarea demersului judiciar (partea care pierde procesul), reprezentând, de fapt, o transpunere în plan procesual a normelor de drept material referitoare la răspunderea civilă delictuală. 31. Pe de altă parte, a fost exprimată și opinia potrivit căreia aceste prevederi legale reprezintă o normă de procedură, ceea ce ar ridica problema încadrării motivului de recurs analizat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. 32. Față de cele ce se vor arăta în continuare, pentru soluționarea prezentului recurs în interesul legii nu este necesară tranșarea acestei dispute teoretice care, de altfel, este insuficient ilustrată în jurisprudența atașată sesizării. 33. Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, respectiv de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluționată de instanța de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia. 34. Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii și o evaluare a ponderii pe care instanța trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiză. 35. În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său." 36. Este vorba, așadar, despre o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice. 37. În aceste condiții, proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ..". Întrucât recurenta-pârâtă critică decizia instanței de apel din perspectiva faptului că nu s-ar fi aplicat prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., finalitatea urmărită fiind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un cuantum redus, se constată că este aplicabilă decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, astfel că respectivele critici de recurs nu pot fi analizate. Constatând că motivul invocat de recurenta-pârâtă este neîntemeiat, iar criticile privind cuantumul cheltuielilor de judecată nu pot fi analizate în recurs, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, și recursul declarat de către această parte. Față de aceste considerente, având în vedere că decizia civilă recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamant și de pârâtă. Constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților să plătească intimatei-chemată în garanție B. S.R.L. suma de 2.300 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, sub forma onorariului de avocat, conform documentelor justificative depuse la filele x.