ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1629/2023

Ședința publică din data de 17 octombrie 2023

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 23 septembrie 2021 cu nr. x/2021, reclamantul Ministerul Finanțelor a solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților la plata sumei de 338.397 RON reprezentând diferența dintre valoarea stabilită, cu respectarea standardelor internaționale de evaluare, a imobilului compus din teren intravilan în suprafață de 247 mp situat în x, București, și prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x/16.12.2008 realizat în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective.

Prin sentința nr. 341/04.03.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Ministerul Finanțelor, având ca obiect pretenții, ca lipsită de interes.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Ministerul Finanțelor, solicitând anularea hotărârii apelate și judecarea cauzei cu evocarea fondului.

Prin decizia nr. 1399A/17.10.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul reclamant Ministerul Finanțelor împotriva sentinței civile nr. 341/04.03.2022 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Curtea a anulat sentința civilă apelată și, rejudecând, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea, ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei nr. 1399A/17.10.2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul Ministerul Finanțelor.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul reclamant a arătat că instanța de apel a modificat concluziile și considerentele primei instanțe și a admis apelul, însă, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Recurentul reclamant a arătat că instanța de apel a reținut că ar fi vorba de nelegalitatea unor cheltuieli bugetare efectuate în anul 2009, raportându-se la data deciziei de acordare a despăgubirilor, fără a analiza înscrisurile din dosar, respectiv titlurile de plată emise de pârâtă, care atestă că prima plată a fost efectuată în 2014.

Recurentul reclamant a susținut că instanța de apel nu și-a motivat soluția adoptată atât în drept, cât și în fapt, în raport de succesiunea actelor și faptelor juridice derulate între părți, motivarea fiind insuficientă. În această ipoteză, solicitarea este de casare a hotărârii pronunțate în apel și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Recurentul reclamant a expus aprecieri generale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, care constituie o condiție a procesului echitabil prevăzut de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin al doilea motiv de recurs, recurentul reclamant a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că hotărârea, în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune și respingerea acțiunii ca fiind prescrisă, a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material cuprinse în art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și în art. 2528 din C. civ.

Recurentul reclamant a invocat că instanța de apel, în mod greșit și de o manieră echivocă, a reținut că "data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba în cauză este data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativității reclamantului în cadrul Comisiei [...] ". Ministerul Finanțelor nu avea cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Pârâta este o persoană juridică distinctă de reclamant, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Recurentul reclamant a susținut că instanța de control judiciar nu a ținut cont de prevederile Hotărârilor de Guvern nr. 361/2005 și nr. 387/2007, respectiv de Hotărârea de Guvern nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se urmărește a fi recuperat prin acțiunea introductivă.

Recurentul reclamant a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii și ilicite, "statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și organizațiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispozițiilor alin. (2) din norma antemenționată, persoana juridică subordonată unui organ al administrației de stat răspunde pentru propriile obligații. Organele administrației de stat nu răspund pentru obligațiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Recurentul reclamant a arătat că motivarea instanței de control judiciar susține ideea unui stat omniprezent, omnipotent și omniscient care tutelează toate instituțiile și autoritățile prin care se realizează funcțiile constituționale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) a Decretului nr. 34/1954 la care s-a făcut referire anterior.

Recurentul reclamant a considerat că, dacă Ministerul Finanțelor ar fi avut atribuția de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile Legii nr. 247/2005, atunci raționamentul instanței de apel ar fi fost valid. Astfel, momentul la care reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligația legală de verificare și/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanțelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conținute în decizia validată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înaintată pentru plată. Altfel spus, aspectele legale de evaluare și eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfășurau exclusiv în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, neputând fi influențate, verificate sau contestate de Ministerul Finanțelor.

Din acest motiv, Ministerul Finanțelor a chemat în judecată pârâta atunci când a cunoscut efectiv că există diferențe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curții de Conturi.

Chiar dacă, în speță, momentul la care curge termenul de prescripție din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp față de momentul la care se susține că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii și s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanță relațiile de bună colaborare dintre instituțiile statului.

Recurentul reclamant a reiterat că nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica și pentru a stabili existența prejudiciului. Plata propriu zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu presupune că plătitorul cunoștea sau că ar fi trebuit să cunoască existența supraevaluării, cum greșit a reținut instanța de apel.

Recurentul reclamant a concluzionat că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emise de autoritatea pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 din C. proc. civ. iar instanța de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, la Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 19/2019, la art. 8, 12 și 16 din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2526 din C. civ.

Intimata pârâtă a arătat că în mod corect instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente, reținând că termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat, în esență, că motivarea instanței de apel nu corespunde exigențelor art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., fiind insuficientă, întrucât instanța de apel nu a analizat înscrisurile din dosar, respectiv titlurile de plată emise de pârâtă, care atestă că prima plată a fost efectuată în 2014.

Potrivit art. 425 alin. (2) lit. b) din C. proc. civ., considerentele hotărârii cuprind expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Examinând decizia recurată, se poate observa că instanța de apel a respectat aceste exigențe, considerentele hotărârii cuprinzând motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, raționamentul logico-juridic expus fiind complet și susținând concluzia la care a ajuns instanța, neputându-se astfel invoca în mod întemeiat o insuficiență a motivării.

Astfel, Înalta Curte observă că instanța de apel a expus pe larg argumentele în temeiul cărora a stabilit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, prin raportare la dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și la Decizia nr. 19/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, expunând elementele de fapt și de drept pe care le-a considerat relevante raționamentului-logico juridic.

Faptul că instanța de apel nu a acordat valența probatorie dorită de recurentul reclamant unora din înscrisurile aflate la dosar, recurentul invocând în acest sens titlurile de plată emise de pârâtă, care ar fi atestat că prima plată a fost efectuată în 2014, nu presupune o insuficiență a motivării. În realitate, criticile recurentului reclamant nu susțin ipoteza caracterului insuficient al motivării, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că nu se poate reține caracterul întemeiat al respectivelor critici prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Al doilea motiv de recurs, încadrat în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel ar fi interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă. Domeniul prescripției extinctive, cu regimul juridic aferent, este determinat de natura dreptului subiectiv pretins, în speță, aceea de drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în aceea că, la nivelul anului 2008, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale, raport care a fost apoi omologat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ajungându-se astfel la supraevaluarea imobilului pentru care urma a se plăti despăgubirea. În baza acestui raport a fost emisă, de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Decizia nr. 5079/30.06.2009 privind emiterea titlului de despăgubire, în temeiul căreia au fost apoi eliberat titlul de conversie nr. 1354/09.12.2009, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, precum și titluri de plată.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins, corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2008 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate, instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, în aplicarea dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 conform cărora prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958:

"prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

În aplicarea prevederilor legale menționate, instanța de apel a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției, respectiv data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba este data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativității reclamantului în cadrul Comisiei, presupusa conduită reclamată dobândind caracter ilicit la acel moment, iar prejudiciul solicitat devenind cert și exigibil.

Art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției: unul subiectiv, al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea, și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative care pot marca începutul prescripției corespunde necesității de a armoniza dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite, căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, și pe cel al asigurării finalității reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv reprezentat de data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2008, recurentul reclamant a considerat că nu a putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului, despre care ar fi luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/10.10.2013.

Această susținere a recurentului reclamant nu își are temei în dispoziția legală care stabilește momentul de început al termenului de prescripție, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive nefiind incidentă ipoteza care să aibă un astfel de efect, și anume, imposibilitatea de a acționa a titularului dreptului.

De asemenea, se constată că instanța de apel a reținut în mod corect incidența dezlegărilor cu valoare de principiu conținute în Decizia pronunțată în recursul în interesul legii nr. 19/2019, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61, 62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55).

Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme, aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză, demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi, fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare.

În realitate, prevalându-se de aceste aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei, pentru argumentele arătate anterior - care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune pentru ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa, recurentul-reclamant tinde să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul său înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurentul reclamant a considerat că poate fi identificat un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul său l-a înștiințat că ar avea un drept de creanță, prin transmiterea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18.01.2021, decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite în 2008.

Formulând o astfel de susținere, recurentul reclamant a ignorat faptul că scopul legiuitorului, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă, a fost tocmai acela ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, identificat cu data săvârșirii faptei ilicite pretinse - respectiv, supraevaluarea și omologarea acestei supraevaluări prin raportul Autorității Naționale pentu Restituirea Proprităților de verificare nr. x, i se opune recurentului, date fiind prerogativele acestuia în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, astfel încât, contrar susținerilor acestuia în sensul că procedurile de acordare a despăgubirilor se desfășurau în fața altor entități cu personalitate juridică pentru care statul nu este ținut să răspundă față de prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, el trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea încă de la data întocmirii defectuoase a evaluărilor.

Aceasta întrucât stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la acel moment - Titlul VII din Legea nr. 247/2005 - se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1) din actul normativ menționat).

De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea, conform art. 3 lit. a) din actul normativ menționat. Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din actul normativ menționat).

În ce privește Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005, ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii, și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, având în vedere atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurentului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate constând în întocmirea raportului de evaluare și respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2009, recurentul-reclamant avea toate pârghiile necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat.

Astfel fiind, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive, înăuntrul unui termen de trei ani.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv reprezentat de data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul reclamant că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurentului reclamant este unul care, pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar, pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

În ceea ce privește susținerea recurentului reclamant potrivit căreia instanța de apel ar fi ignorat dispozițiile art. 37 din Decretul nr. 31/1954, care statuează că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia, și nu lui însuși, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut reprezentativitatea reclamantului în cadrul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor. Astfel cum s-a arătat mai sus, în procedura administrativă a aplicării legilor reparatorii, Statul își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor statului, iar nu lui însuși, cum greșit afirmă recurentul reclamant, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde.

Pentru aceste considerente, reținând că nu sunt incidente cazurile de casare invocate de recurentul reclamant, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul reclamant Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1399A din 17 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1399A din 17 octombrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 octombrie 2023.