ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1820/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 29 iulie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 3.352.193 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 3.977.500 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare întocmit în dosarul nr. x, și valoarea de 625.307 RON reprezentând prețul stabilit cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren intravilan în suprafață de 2.343,25 mp. situat în Șos. x, București, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății efective. Totodată, solicităm obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlurilor de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 605 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare, a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1714A din 21 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 605 din 21 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, ca nefondat.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1714A din 21 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., reclamantul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. Prin prisma motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de prim control judiciar, deși a modificat concluziile și considerentele primei instanțe, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Prezentând în mod comparativ considerentele primei instanțe și considerentele instanței de apel cu privire la momentul de la care curge prescripția, recurentul a apreciat că există contradicție vădită între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului declarat de reclamant. Astfel, a arătat că, în opinia instanței de apel, răspunderea civilă delictuală putea fi angajată într-un interval de 3 ani de la data la care a fost omologat raportul de expertiză cu nerespectarea cerințelor standardelor internaționale de evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și emis titlul de despăgubire de către Comisia centrală pentru stabilirea despăgubirilor. În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a criticat greșita aplicare a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la aprecierea momentului de început al curgerii termenului de prescripție, ca fiind data la care a fost omologat raportul de expertiză. A făcut referire la decizia nr. 513 din 7 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, arătând că prin raportare la această hotărâre, în mod eronat, instanța de apel a apreciat că data la care a fost omologat raportul de expertiză reprezintă momentul de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea să cunoască atât paguba, cât și pe cei responsabili de producerea acesteia. A apreciat că o condiție esențială pentru a putea fi angajată răspunderea civilă delictuală, o reprezintă existența unui prejudiciu, iar pentru ca acesta să poată fi reparat trebuie să îndeplinească următoarele condiții - să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim. Sub un prim aspect, a învederat că reclamantul din prezentul litigiu este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor, iar raportul de evaluare a fost validat de o altă entitate, astfel că transferul răspunderii pentru producerea prejudiciului nu se poate face în persoana statului pentru fapte care aparțin instituțiilor acestuia și nu lui însuși. În al doilea rând, a menționat că selectarea și contractarea experților evaluatori autorizați și acreditați ANEVAR s-a efectuat de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, iar nu de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În plus, cei doi reprezentanți ai Ministerului Economiei și Finanțelor în Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor nu puteau avea alte atribuții principale decât cele prevăzute de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005. A pretinde că cei doi reprezentanți aveau sau ar fi trebuit să aibă o competență profesională similară unui expert evaluator autorizat și acreditat de ANEVAR, pentru a face o analiză critică a raportului de expertiză în vederea identificării unui eventual prejudiciu prin supraevaluarea imobilelor expertizate, depășește cadrul legal stabilit de legiuitor. Astfel, a concluzionat că nu exista posibilitatea obiectivă ca Ministerul Economiei și Finanțelor, prin cei doi reprezentanți, să cunoască paguba sau să fi putut identifica existența acesteia la data omologării raportului de expertiză și emiterii titlului de despăgubire, așa cum în mod greșit reține instanța de apel. Recurentul a subliniat că nu a existat un indiciu care să vizeze nelegala întocmire a rapoartelor de evaluare nici la data întocmirii raportului inițial de evaluare și nici ulterior, astfel încât să justifice exercitarea unui eventual control ce ar fi avut temei în relația de subordonare dintre minister și pârâtă. Pe de altă parte, chiar dacă ministerul ar fi auditat activitatea autorității pârâte, control similar cu cel efectuat de Curtea de Conturi și finalizat prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, acesta nu ar fi dus la stabilirea cu certitudine a pagubei, deoarece întinderea prejudiciului nu putea fi cuantificată decât prin parcurgerea următoarelor operațiuni: verificarea prin intermediul unui expert evaluator autorizat ANEVAR a tuturor rapoartelor de evaluare și identificarea celor întocmite cu nerespectarea Standardelor Internaționale de Evaluare și reevaluarea de către un evaluator autorizat ANEVAR a rapoartelor de evaluare identificate în etapa anterioară, pentru stabilirea prejudiciului produs. Din aceste motive, recurentul a apreciat că se afla în imposibilitatea de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel. A mai arătat că, din analiza circumstanțelor cauzei, se disting următoarele raporturi de prepușenie: cel născut între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și experții evaluatori în temeiul contractelor de prestări servicii și raportul de prepușenie născut în temeiul raporturilor de muncă între Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și consilierii care au avizat rapoartele de expertiză pentru a intra în ședință, aceștia având studii de specialitate în evaluarea bunurilor imobiliare. În consecință, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamantul ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul mai devreme de 19 februarie 2020, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x din 18 februarie 2020 emise de pârâtă, prin care s-a învederat diferența dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale de evaluare.

Apărările formulate în cauză Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Printr-o primă critică, încadrată de recurentul-reclamant pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a fost invocată contradicția între considerentele deciziei recurate și soluția de respingere a apelului ca nefondat, ceea ce înseamnă că, în opinia părții, motivarea instanței nu justifică soluția pronunțată, respectiv de respingere a acțiunii ca fiind prescrisă. Critica este nefondată. Analizând considerentele deciziei recurate se poate observa că instanța de apel a expus raționamentul juridic care susține concluzia că dreptul material la acțiune pentru recuperarea prejudiciului cauzat de fapta ilicită constând în întocmirea raportului de evaluare de către experți autorizați în calitate de prepuși ai pârâtei, cât și omologarea de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare din 13 iulie 2007, în dosarul nr. x este prescris. Înalta Curte constată că, în acord cu cele statuate de tribunal, instanța de apel a reținut că data la care reclamantul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba este data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire, tocmai în considerarea reprezentativității reclamantului în cadrul comisiei responsabile cu omologarea rapoartelor de evaluare și emiterea titlurilor de despăgubire. Motivarea în drept a acestei concluzii a fost edificată, sub un prim aspect, prin stabilirea dispozițiilor legale a căror încălcare constituie conduita pretins ilicită a intimatei-pârâte, analiză în cadrul căreia instanța de apel a reținut că raportul juridic dedus judecății vizează nerespectarea procedurii reglementate de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și, prin urmare, prerogativa aplicării acestei proceduri revine Comisiei centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, instituție aflată în subordinea Cancelariei Primului Ministru, din care fac parte și doi reprezentanți ai Ministerului Finanțelor Publice. Curtea de apel a abordat analiza prescripției dreptului material la acțiune inclusiv prin raportare la considerentele Deciziei nr. 19/2019 pronunțate în recurs în interesul legii, reținând, pe de-o parte, că raportul de control întocmit de Curtea de Conturi nu constituie izvor al creanței și nu poate reprezenta momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, iar, pe de altă parte, nu poate avea nici valența unui act de întrerupere a cursului prescripției extinctive raportat la dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958. Analizând în continuare critica din perspectiva contradictorialității între considerente și dispozitiv, se observă că instanța de apel a examinat, în detaliu, criticile din apelul declarat de reclamant și a constatat că sunt neîntemeiate, motiv pentru care apelul a fost respins. Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea examina legalitatea hotărârii. Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta, astfel că nu se poate susține cu temei că motivarea ar avea carențe, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii. Criticile recurentului nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să argumenteze soluția dată excepției prescripției extinctive, astfel că nu poate fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Luând în examinare critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., din perspectiva încălcării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, prin determinarea eronată a momentului de început al curgerii termenului de prescripție, Înalta Curte reține că este, de asemenea, nefondată. Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Pentru a ocroti drepturile victimei, legiuitorul a diferențiat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, raportându-se astfel atât la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de repararea lui, cât și la data la care victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de producerea acesteia (momentul obiectiv). Prin instituirea momentului obiectiv de începere a termenului de prescripție, legiuitorul a asigurat armonizarea necesității ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu cea a asigurării finalității practice a prescripției extinctive. Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă prescripția a fost fondată și pe culpa prezumată a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. În acest fel, titularul dreptului la acțiune, căruia i s-a cauzat un prejudiciu, este îndemnat să stăruie în aflarea elementelor care să îi permită promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală - care presupune întrunirea cumulativă a condițiilor referitoare la existența prejudiciului, a faptei ilicite, a vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, precum și a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu - se constată că recurentul putea și trebuia să cunoască producerea pagubei și persoana care răspunde de cauzarea acesteia la un moment anterior celui invocat prin cererea de recurs (data de 18 februarie 2020, când adresa nr. x, emisă de pârâtă, a fost înregistrată în evidențele sale). Astfel, prejudiciul solicitat a fi reparat prin acțiunea civilă dedusă judecății, prin angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, este reprezentat de suma constând în diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului situat în București, șos. x, și valoarea reprezentând prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare din 13 iulie 2007 în dosarul de despăgubire nr. x, actualizată cu indicele de inflație și dobândă legală. În cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a arătat că fapta ilicită derivă din efectuarea deficitară a raportului de evaluare de către experții autorizați, prepuși ai pârâtei, cât și din omologarea de către aceasta a raportului de evaluare din 13 iulie 2007, în temeiul contractului de prestare servicii de expertiză imobiliară, bugetul de stat fiind prejudiciat prin plata contravalorii unor despăgubiri situate peste valoarea reală de piață a proprietăților imobiliare evaluate. Recurentul a susținut și faptul că, deși la stabilirea despăgubirilor în dosarul menționat nu s-au respectat Standardele internaționale de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis decizia de despăgubire nr. 7117 din 18 noiembrie 2009 și au fost eliberate titlurile de conversie, respectiv decizia nr. 13262 din 1 septembrie 2010, decizia nr. 1327 din 1 septembrie 2010 și decizia nr. 514 din 10 mai 2010. Învestit fiind cu soluționarea fondului acțiunii civile, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 605 din 21 aprilie 2022, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților prin întâmpinare, și a respins cererea, ca prescrisă. Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reținându-se că data la care a fost omologat raportul de expertiză și emis titlul de despăgubire marchează începutul curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune, întrucât, la acea dată, recurentul putea să cunoască existența unei eventuale fapte ilicite și a prejudiciului, acesta având, totodată, și obligația/atribuția legală să sesizeze existența anumitor neregularități în derularea procedurilor administrative de evaluare, având la dispoziție mecanismele legale și administrative reglementate de lege în acest sens. Recurentul-reclamant a criticat acest raționament, invocând că era în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul indicat de instanța de apel, arătând că nu putea cunoaște prejudiciul mai devreme de data înregistrării în evidențele sale a adresei nr. x din 18 februarie 2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestora, a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de Standardele Internaționale de Evaluare. Contrar argumentelor recurentului, textul legal pretins a fi aplicat eronat de către instanța de apel stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției - unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv, reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x din 18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2007, recurentul învederează că nu a putut acționa înaintea datei respective, întrucât nu cunoștea întinderea prejudiciului (despre care a luat cunoștință doar în urma definitivării verificărilor dispuse după controlul Curții de Conturi, conform deciziei nr. 10/2013). Susținerea recurentului nu își are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa). În același timp, nu poate fi reținută susținerea recurentului potrivit căreia, înainte de verificarea rapoartelor de evaluare, nici măcar nu se putea ști dacă există vreo pagubă. Pe acest aspect, relevante sunt considerentele din Decizia în interesul legii nr. 19/2019, aplicabilă mutatis mutandis în prezenta cauză, prin care instanța supremă a tranșat problema de drept referitoare la momentul de început al termenului de prescripție pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator, statuările din cuprinsul acestei decizii fiind obligatorii pentru instanțele de judecată, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., începând cu momentul publicării acesteia în Monitorul Oficial, respectiv 24 octombrie 2019. Prin decizia anterior menționată, ale cărei considerente sunt valabile și în prezenta cauză, s-a reținut că, sub aspectul curgerii prescripției extinctive, nu are relevanță constatarea făcută și comunicată de organul de control al Curții de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, deoarece controlul efectuat constată doar abaterile sau neregularitățile cu privire la aplicarea legii, ce au generat paguba, în baza datelor puse la dispoziție de către instituția supusă controlului, iar paguba constatată, preexistentă raportului Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, trebuia să fie cunoscută independent de constatările organului de control, cu atât mai mult cu cât raportul a fost efectuat în baza actelor aflate în posesia entității controlate. Instanța supremă a statuat, la paragraful 60 din considerentele deciziei, că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată. S-a mai reținut în considerentele deciziei, la paragrafele 61-62, că nu există nicio dispoziție legală care să dispună explicit că actul de control al Curții de Conturi reprezintă punctul de plecare al cursului prescripției extinctive, respectiv că acest act nu poate reprezenta nici măcar un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, iar a susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale (paragraful 64). Prin urmare, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanță, pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției, data comunicării adresei nr. x/2020, recurentul ignorând că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea. Nefondată este si critica recurentului prin care se susține că raportul de evaluare a fost validat de către o altă entitate, neputând avea loc transferul răspunderii pentru fapte care aparțin instituțiilor statului, și nu lui însuși. Sub acest aspect, se reține că statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, că își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale, iar în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale. Astfel, trebuie avut în vedere că stabilirea despăgubirilor în cadrul normativ existent la momentul emiterii titlurilor de despăgubire (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII) se realiza prin decizie a Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, din a cărei componență făceau parte președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice (art. 13 alin. (1). De asemenea, titlurile de despăgubiri astfel emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 Titlul VII). În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Prin urmare, nu este vorba de fapte aparținând instituțiilor, iar nu statului, cum greșit afirmă recurentul, ci de fapte săvârșite de către instituțiile statului, în exercitarea unor atribuții ce le revin prin delegare de la acesta și de ale căror consecințe statul răspunde. Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri), rezultă că recurentul-reclamant avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul producerii ilicitului afirmat. Astfel fiind, Statul, prin Ministerul Finanțelor, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de 3 ani. Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurent să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2020, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță), întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurentul că a cunoscut toate elementele care l-ar fi îndreptățit să acționeze. Totodată, recurentul invocă aspectele dezlegate prin Decizia nr. 513 din 7 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Or, în prezenta cauză, instanța nu poate fi ținută de hotărârea invocată de recurent cu titlu de practică judiciară, în care se dă prevalență momentului subiectiv al începutului cursului prescripției, de vreme ce considerentele sunt determinate de situația de fapt particulară a cauzei analizate, iar pe de altă parte, a da relevanță unei chestiuni de drept dezlegate de o altă instanță, într-o altă cauză ce nu privește părțile, ar echivala cu introducerea pe cale judiciară a sistemului precedentului judiciar, aspect inadmisibil de vreme ce acesta nu se regăsește în izvoarele dreptului civil, reglementate de art. 1 din C. civ. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor.