Decizia nr. 2134/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1756/2021 a Tribunalului București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 8 septembrie 2021, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a chemat-o în judecată pe pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând obligarea sa la plata sumei de 8.132.329 RON, reprezentând diferența dintre valoarea de 8.253.674 RON - prețul imobilului stabilit prin raportul de evaluare nr. x din 11 mai 2010 și valoarea de 121.345 RON, stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului teren extravilan pădure în suprafața de 133.600 mp, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie până la data plății efective. Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1756 din 15 decembrie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată prin întâmpinare; a respins, ca prescrisă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1044A din 29 iunie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 1756 din 15 decembrie 2021 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă. A anulat sentința civilă apelată și, evocând fondul, a admis în parte cererea și a obligat-o pe pârâtă să restituie reclamantului suma de 8.132.329 RON, ce va fi actualizată cu rata inflației începând cu 20 mai 2011 și până la data rectificării de buget a pârâtei.

Recursurile formulate în cauză Împotriva deciziei nr. 1044A din 29 iunie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, și pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților. Prin recursul formulat, reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a solicitat casarea în parte a deciziei recurate în ceea ce privește soluția instanței de apel de neacordare a dobânzii legale de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății, precum și în ceea ce privește măsura de a obliga pârâta să actualizeze debitul principal cu rata inflației până la data rectificării de buget, iar nu până la data plății efective, și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 1.082 și art. 1.088 din C. civ. de la 1864. În aplicarea acestor norme de drept material, prin decizia recurată s-a reținut că "dobânda legală reprezintă daune interese moratorii, respectiv echivalentul prejudiciului provocat creditorului prin întârzierea executării obligației de către debitor, și are temeiul juridic în art. 1088 C. civ. Deși reclamantul a solicitat și acordarea dobânzii legale de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății, Curtea nu va acorda această dobândă dat fiind faptul că în procedura rectificării de buget este implicat reclamantul, care la următoarea rectificare bugetară va avea în vedere suma pe care trebuie să o încaseze în baza prezentei hotărâri judecătorești potrivit dispozițiilor din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor (...)." În aprecierea recurentului-reclamant, prevederile art. 1082 și art. 1088 din C. civ. de la 1864 conferă creditorului unei obligații dreptul la acordarea daunelor interese moratorii nu numai pentru perioada ulterioară pronunțării hotărârii judecătorești, dar și pentru trecut, astfel încât calitatea Ministerului Finanțelor, de administrator al bugetului de stat, nu suprimă dreptul la daune interese moratorii de la data emiterii titlului de conversie până la data plății, reclamantul putând să își valorifice dreptul stabilit prin hotărârea judecătorească, ca și alți creditori, și prin alte modalități, inclusiv pe calea executării silite. De asemenea, pentru aceleași argumente, a criticat soluția de obligare a pârâtei să actualizeze debitul principal cu rata inflației până la data rectificării de buget, și nu până la data plății efective. În drept, recurentul-reclamant a indicat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin recursul declarat, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a solicitat admiterea căii de atac, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de tribunal, formulând următoarele critici: Prima critică dedusă analizei instanței de recurs privește soluția instanței de apel sub aspectul cuantumului sumei de 8.132.329 RON, actualizată cu rata inflației, stabilită în sarcina sa, susținând că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru a fi antrenată răspunderea civilă contractuală a chematului în garanție PFA A.. Următoarele critici privesc modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenta-pârâtă învederând că această excepție este întemeiată, întrucât momentul de început al termenului de prescripție extinctivă este reprezentat de data întocmirii raportului de evaluare de către experții autorizați în calitate de prepuși ai Autorității, cât și în omologarea de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a raportului de evaluare nr. x din 11 mai 2010, care a condus la emiterea deciziei de despăgubire nr. x din 24 februarie 2011. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a arătat că, în ceea ce privește legea aplicabilă cauzei, în temeiul art. 201 din Legea nr. 71/2011, față de momentul începerii curgerii termenului de prescripție în cauză, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă, care stabilesc atât un moment subiectiv, cât și un moment obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 din același act normativ, respectiv data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea. Având în vedere aceste prevederile legale, recurenta-pârâtă a apreciat că termenul de prescripție s-a împlinit în anul 2014, iar cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 8 septembrie 2021. A menționat că acțiunea este prescrisă inclusiv prin raportare la data emiterii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013 a Curții de Conturi sau a rămânerii definitive a acesteia, în considerarea sentinței nr. 2767 din 17 octombrie 2014. De asemenea, recurenta-pârâtă a precizat că în cauză nu au fost invocate cauze de suspendare sau de întrerupere a termenului de prescripție. În opinia sa, deciziile succesive ale Curții de Conturi nu echivalează cu o cauză de suspendare sau întrerupere a termenul de prescripție a dreptului material la acțiune. A mai învederat, raportat la prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează prezumția legală de lucru judecat, că prin deciziile definitive pronunțate în dosarele nr. x/2021, nr. y/2021 și nr. z/2021, instanța a statuat că termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii, indiferent de momentul la care ne raportăm, respectiv momentul subiectiv sau momentul obiectiv. Recurenta-pârâtă nu a indicat motivul de casare pe care se încadrează criticile expuse.

Apărările formulare în cauză Recurenta-pârâtă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, motivat de faptul că s-ar folosi de un argument deja statuat în mod definitiv într-o cauză similară (decizia nr. 501 din 15 martie 2023 a Înaltei Curți, pronunțată în dosarul nr. x/2021) iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: Susținerile recurentului-reclamant antamează chestiuni care pun în discuție fondul raportului juridic litigios, sub aspectul reparării integrale a prejudiciului (acordării dobânzii legale și actualizării creanței cu indicele inflației). Având în vedere soluția de admitere a recursului declarat de pârâta Autoritatea pentru Restituirea Proprietăților, fiind întemeiate criticile prin care s-a invocat greșita soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune, Înalta Curte reține că "hotărârea casată nu are nicio putere", în conformitate cu prevederile art. 500 C. proc. civ. Astfel, cum hotărârea instanței de apel prin care a fost admisă acțiunea, este desființată ca urmare a casării, iar cauza va fi trimisă spre rejudecarea apelului declarat de reclamant, pentru a fi reevaluată cu prioritate soluția dată excepției prescripției extinctive, înseamnă că soluția de obligare a pârâtei la plata despăgubirilor nu mai subzistă, prin urmare este de prisos analiza criticilor recurentului-reclamant care privesc soluția de respingere a cererii de acordare a dobânzii legale până la data plății și de actualizare a creanței cu rata inflației până la data plății efective. Din perspectiva celor expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. Analizând recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, Înalta Curte constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente: Criticile recurentei-pârâte privesc aplicarea dispozițiilor legale în materia prescripției extinctive și se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept substanțial, încălcare ce poate îmbrăca mai multe aspecte: aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor acesteia, textului de lege corespunzător situației de fapt i s-a dat o interpretare greșită. De asemenea, instanța încalcă dreptul material atunci când nu identifică regula de drept material aplicabilă în cauză, fie pentru că nu indică nicio regulă de drept, caz în care hotărârea este și nemotivată sub acest aspect, fie pentru că identifică în mod eronat o normă străină de natura raportului juridic corect calificat. Înalta Curte reține că sunt fondate susținerile recurentei-pârâte. Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța de apel a constatat că reclamantul a avut posibilitatea de a cunoaște existența certă a prejudiciului cel mai devreme la 19 februarie 2020, când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa din 18 februarie 2020 emisă de pârâtă, prin care a fost încunoștințat asupra existenței unor diferențe de valoare a imobilelor evaluate și, implicit asupra existenței unui prejudiciului reprezentat de această diferență de evaluare. Pornind de la această premisă, raportat la prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ. și art. 201 din Legea nr. 71/2011, curtea de apel a reținut că sunt incidente prevederile art. 2.528 alin. (1) și art. 2517 din C. civ.. Aplicând aceste dispoziții legale, cum acțiunea a fost formulată de reclamant la 8 septembrie 2021, a constatat că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă la 19 februarie 2020 și s-a împlinit la 19 februarie 2023, motiv pentru care a reținut că acțiunea reclamantului nu este prescrisă. În acord cu susținerile recurentei-pârâte, Înalta Curte constată că instanța de apel a soluționat în mod eronat excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând că "apelantul-reclamant a avut posibilitatea de a cunoaște existența certă a prejudiciului cel mai devreme în data de 19 februarie 2020 când a fost înregistrată în evidențele Ministerului Finanțelor adresa nr. x/18 februarie 2020 emisă de ANRP prin care a fost încunoștințat asupra existenței unor diferențe de valoare a imobilelor evaluate, și implicit asupra existenței unui prejudiciului reprezentat de această diferență de evaluare." Sub un prim aspect, se constată că dreptul subiectiv ce se solicită a fi valorificat pe cale judiciară reprezintă un drept de creanță izvorât din săvârșirea pretinsei fapte ilicite de către pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, constând în întocmirea raportului de evaluare nr. x din 11 mai 2010 a imobilului teren situat în comuna Budeasa, județul Argeș, cu nerespectarea standardelor internaționale, în procesul de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001, raport care a fost apoi avizat de către consilierii intimatei-pârâte. În baza acestui raport a fost emisă decizia nr. x din 24 februarie 2011 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarei B., în temeiul căreia, apoi, a fost eliberat titlul de conversie - decizia nr. 1075 din 20 mai 2011, conform procedurii instituite de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente și opțiunii exprimate de către beneficiară. Fiind vorba de un drept de creanță circumscris unui prejudiciu generat de o supraevaluare a imobilului, prin emiterea deciziei de despăgubire nr. x din 24 februarie 2011, Înalta Curte constată că sunt incidente prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, raportat la art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stipulează că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. Soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției și finalitatea prescripției extinctive, aceea de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil. Conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958: "Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea". Față de aceste prevederi, regula generală privind începutul prescripției extinctive are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care prescripția începe să curgă, și anume un moment subiectiv, constând în data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, deci nu doar pe cel care a cauzat-o, și un moment obiectiv, constând în data când păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea. Textul de lege se referă doar la momentul cunoașterii pagubei nu și al celui al cunoașterii întinderii pagubei, rămânând ca în interiorul termenului stabilit de lege - 3 ani -, aplicabil în cauză, păgubitul să efectueze verificări pentru stabilirea întinderii prejudiciului și să acționeze pentru recuperarea acestuia. Totodată, se observă că legiuitorul a detașat momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la repararea prejudiciului cauzat print-o faptă ilicită și, implicit, al nașterii dreptului la acțiune, luând în considerare momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și a celui răspunzător de ea, stabilind că prescripția începe să curgă numai de la data când victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, adică momentul subiectiv, împrejurare ce îi permite acesteia să acționeze. Pe de altă parte, prin stabilirea celui de-al doilea moment, cel obiectiv, de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune pentru repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită (data când victima trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea), legiuitorul a urmărit să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite cu necesitatea asigurării finalității prescripției extinctive, adică scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil. De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a victimei de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea. Or, instanța de apel a avut în vedere data comunicării de către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a adresei nr. x/18 februarie 2020, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existența diferențelor dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor impuse de standardele internaționale. Raționamentul instanței de apel nu are temei în dispoziția legală, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea. Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune, respectiv de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive, pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa. Prin urmare, nu poate fi acceptat ca partea să-și poată amâna prin propria faptă momentul declanșării curgerii termenului de prescripție, prin modul în care administrează verificarea întinderii prejudiciului - angajarea unui expert sau altul, întocmirea unui raport de expertiză cu o desfășurare prelungită în timp etc. Din momentul conștientizării existenței pagubei, partea trebuie să acționeze în interiorul termenului de prescripție, chiar dacă valoarea pagubei nu este cunoscută în mod exact, întinderea putând face inclusiv obiectul probatoriului în procesul pornit. Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis decizia nr. x din 24 februarie 2011, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice. De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a). Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII). Referitor la pârâta ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572 din 30 iulie 2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului. Având în vedere acest ansamblu normativ, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă reclamantului și pârâtei în procedura de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate (întocmirea raportului de evaluare și, respectiv, omologarea acestuia prin emiterea deciziei de despăgubiri din 2011), rezultă că reclamantul avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, astfel că putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data săvârșirii faptei ilicite reclamate. Altfel spus, dacă este greu de admis ca în practică să se cunoască existența pagubei și a celui care răspunde de ea chiar la data săvârșirii faptei ilicite reclamate, recurentul-reclamant putea și trebuia să facă verificări cu privire la acuratețea și legalitatea evaluărilor care au stat la baza despăgubirilor stabilite, într-un interval de timp rezonabil de la data pretinsei fapte ilicite, care nu ar putea fi, în tot cazul, mai mare de 2-3 ani de la data comiterii faptei, timp în care printr-o diligență necesară în gestionarea resurselor publice, paguba putea și trebuia să fie identificată. Așadar, atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-l îndreptățește pe recurentul-reclamant să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv în locul celui obiectiv al începutului cursului prescripției, aplicabil în cauză, ce se plasează în timp cu mult anterior datei la care afirmă că a cunoscut toate acele elemente care l-ar fi îndreptățit să acționeze (data la care debitorul împotriva căruia și-a îndreptat acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță - 2020). De asemenea, aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză sunt dezlegările cu valoare de principiu conținute în Decizia nr. 19/2019, pronunțată în interesul legii, conform căreia intervenția Curții de Conturi, prin intermediul controalelor exercitate, nu poate influența cursul prescripției extinctive întrucât izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (par. 60), neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că actul de control are valoarea întreruptivă a cursului prescripției, astfel încât invocarea acestuia este irelevantă (par. 61,62). S-a statuat, de asemenea, că paguba constatată, urmare a unor astfel de controale, este preexistentă raportului Curții de Conturi (par. 57) și prin intermediul actului de control doar se constată abateri de la aplicarea legii, în baza unor documente care ar fi trebuit să fie la îndemâna și spre verificarea prealabilă a celui care a încuviințat o cerere în afara cadrului legal (par. 55). Aceste statuări cu valoare de principiu ale instanței supreme demonstrează că existența pagubei, ca element în funcție de care să se aprecieze asupra începutului cursului prescripției înăuntrul căreia să se ceară repararea ei, nu poate avea ca premisă actul de control al Curții de Conturi (fiind preexistentă acestuia și posibil de determinat, prin recurgerea la mecanisme de control interne și prin exercitarea adecvată a prerogativelor legale, ce revin instituțiilor statului care, în speță, a presupus folosirea adecvată a resurselor financiare). Înalta Curte reține că instanța de apel a nesocotit aplicabilitatea în cauza dedusă judecății a regulii speciale conținute de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, regulă caracterizată prin stabilirea alternativă a celor două momente de început al cursului prescripției (subiectiv, respectiv obiectiv). Procedând astfel, curtea de apel s-a plasat într-o evidentă rezolvare greșită a chestiunii litigioase referitoare la începutul prescripției dreptului la acțiune, pronunțând o hotărâre nelegală, sancționată cu casarea. Urmează ca instanța de trimitere să se pronunțe asupra excepției prescripției extinctive ținând seama de norma legală stabilită ca fiind incidentă începutului prescripției și de reperele de analiză fixate de instanța de recurs în ceea ce privește determinarea momentului de început al termenului de prescripție. Din perspectiva argumentelor expuse, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamant.