ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1294/2023

Ședința publică din data de 20 septembrie 2023

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă la data de 11.08.2021, reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, obligarea acesteia la plata sumei de 349.806 RON, reprezentând diferența dintre valoarea stabilită cu respectarea standardelor internaționale de evaluare a imobilului și valoarea stabilită prin raportul de evaluare nr. x/15.07.2009, actualizată cu indicele de inflație de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății efective, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data emiterii titlului de conversie și până la data plății.

Prin întâmpinare, pârâta ANRP a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 482/06.04.2022, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtă și a respins acțiunea, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1679 A/17.11.2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței nr. 482/06.04.2022.

Împotriva deciziei nr. 1679 A/17.11.2022 au declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor. Recurenții au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă și art. 2528 C. civ.

În opinia recurenților, instanța de apel a reținut în mod greșit că momentul la care reclamanții ar fi putut cunoaște atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea este cel al emiterii titlului de despăgubire.

Recurenții nu aveau cum să cunoască despre existența unei eventuale fapte ilicite și a unui eventual prejudiciu, cât timp procedura administrativă de evaluare s-a desfășurat exclusiv în fața Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despaăgubirilor.

Pârâta este o persoană juridică distinctă de reclamanți, chiar dacă la un moment dat au existat raporturi de subordonare administrativă (nu decizională) între Ministerul Finanțelor și Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților.

Instanța de control judiciar nu a ținut cont de prevederile H.G. nr. 361/2005 și nr. 387/2007, respectiv la H.G. nr. 572/2013, acte normative ce demonstrează că Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare identificării și cuantificării prejudiciului ce se urmărește a fi recuperat prin acțiunea introductivă.

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 37 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, aplicabil la data emiterii actelor administrative considerate ca fiind cauzatoare de prejudicii și ilicite, "statul nu răspunde pentru obligațiile organelor și organizațiilor economice de stat (...) dacă ele sunt persoane juridice". Mai mult, potrivit dispozițiilor alin. (2) din norma antemenționată, persoana juridică subordonată unui organ al administrației de stat răspunde pentru propriile obligații. Organele administrației de stat nu răspund pentru obligațiile persoanelor juridice subordonate decât atunci când legea prevede expres aceasta.

Motivarea instanței de control judiciar susține ideea unui stat omniprezent, omnipotent și omniscient care tutelează toate instituțiile și autoritățile prin care se realizează funcțiile constituționale, ceea ce contravine reglementării din art. 37 alin. (1) a Decretului nr. 34/1954.

Dacă Ministerul Finanțelor ar fi avut atribuția de a cenzura decizia de plată emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților în condițiile Legii nr. 247/2005, atunci raționamentul instanței de apel ar fi fost valid. Astfel, momentul la care reclamanții trebuiau să cunoască prejudiciul și persoana vinovată ar fi fost tocmai momentul la care trebuia îndeplinită obligația legală de verificare și/sau validare, ceea ce nu a fost cazul în speță.

Relevant este faptul că Legea nr. 247/2005 nu dădea posibilitatea Ministerului Finanțelor să verifice legalitatea cuantumului despăgubirii conținute în decizia validată de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și înaintată pentru plată. Altfel spus, aspectele legale de evaluare și eventual reevaluare, făceau obiectul unor proceduri care se desfășurau exclusiv în fața ANRP, neputând fi influențate, verificate sau contestate de Ministerul Finanțelor.

Cererea de chemare în judecată a fost formulată atunci când reclamanții au cunoscut efectiv că există diferențe între valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile, a căror reevaluare s-a efectuat pe cale administrativă în urma controlului Curții de Conturi.

Chiar dacă, în speță, momentul la care curge termenul de prescripție din perspectiva art. 8 al Decretului nr. 167/1958 este îndepărtat în timp față de momentul la care se susține că ar fi avut loc fapta cauzatoare de prejudicii și s-ar fi produs paguba, aceasta nu înseamnă că norma legală trebuie interpretată extensiv sau că la interpretare trebuie să prezinte relevanță relațiile de bună colaborare dintre instituțiile statului.

Ministerul Finanțelor nu avea pârghiile legale necesare pentru a verifica și pentru a stabili existența prejudiciului. Plata propriu zisă a sumelor din deciziile emise de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, nu presupune că plătitorul cunoștea sau că ar fi trebuit să cunoască existența supraevaluării, cum greșit a reținut instanța de apel.

În consecință, prin prisma considerentelor dezvoltate inclusiv în cuprinsul memoriului de recurs, rezultă că instanța de apel în mod eronat a apreciat că reclamanții ar fi avut posibilitatea de a cunoaște prejudiciul, mai devreme de data de 19.01.2021, data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021, emisă de autoritatea pârâtă, prin care recurenții au fost încunoștiințați despre diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, arătând că hotărârea recurată a fost motivată în conformitate cu dispozițiile art. 425 C. proc. civ., iar instanța de apel în mod corect s-a raportat, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție, la Decizia Înaltei Curți nr. 19/2019.

În mod corect instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile legale incidente, reținând că termenul de prescripție era împlinit la momentul introducerii acțiunii.

Mai arată intimata că reclamantul înțelege să se folosească de un argument deja statuat în mod definitiv într-o speță similară (decizia nr. 862/A/31.05.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV a civilă în dosar nr. x/2021), respectiv potrivit considerentelor acelei decizii s-a reținut că "...chiar dacă ne raportăm la momentul obiectiv, or la cel subiectiv, termenul de prescripție era împlinit la data introducerii acțiunii...".

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Critica de nelegalitate dedusă judecății prin intermediul căii extraordinare de atac este aceea că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit normele de drept material privind prescripția extinctivă, argumentele recurenților fiind subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții și-au fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă la data de 19.01.2021, reprezentând data înregistrării în evidențele Ministerului Finanțelor a adresei nr. x/18.01.2021 emisă de ANRP prin care li s-au adus la cunoștință diferențele dintre valoarea imobilelor ce au făcut obiectul procedurii administrative de acordare a măsurilor reparatorii și valoarea de piață a acestor imobile a căror reevaluare s-a realizat cu respectarea criteriilor de rigoare impuse de Standardele Internaționale de Evaluare.

Prin recursul formulat, recurenții arată că s-au aflat în imposibilitate de a cunoaște paguba la momentul obiectiv reținut de către instanța de apel, formulând în acest sens considerații ce țin de inexistența unor pârghii prin care ar fi putut reclamanții să cunoască paguba anterior primirii adresei din partea pârâtei.

Critica este nefondată.

Dreptul subiectiv dedus judecății este un drept de creanță născut din pretinsa săvârșire a unei fapte ilicite de către pârâta ANRP, constând în aceea că la nivelul anului 2009, în procesul de acordare a despăgubirilor pe temeiul Legii nr. 10/2001, a întocmit, prin evaluatori autorizați, un raport de evaluare cu nerespectarea standardelor internaționale (supraevaluat), raport care a fost apoi avizat de către consilierii pârâtei.

În baza acestui raport a fost emisă, de către ANRP, Decizia de despăgubiri nr. 6776/18.11.2009 (conținând titluri de despăgubiri) în temeiul căreia au fost apoi eliberate titluri de conversie în acțiuni, conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005 și opțiunii exprimate de către beneficiari.

Astfel, având în vedere dreptul de creanță pretins (corespunzător unei pagube provenite dintr-un raport supraevaluat, întocmit la nivelul anului 2009 și pe baza căruia s-ar fi plătit despăgubiri mai mari decât cele datorate), instanța de apel a reținut în mod corect incidența dispozițiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, referitoare la prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită.

În aplicarea prevederilor legale menționate, s-a apreciat că momentul de la care trebuie considerat că începe cursul prescripției este reprezentat de data emiterii Deciziei nr. 6776/18.11.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor în favoarea beneficiarului A., potrivit raportului de evaluare întocmit inițial de către expert evaluator B., sau, cel mai târziu, la data emiterii titlului de conversie nr. 260/22.03.2010.

Potrivit dispozițiilor art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Textul legal stabilește două momente, alternative, care pot marca începutul prescripției – unul subiectiv (al cunoașterii efective a pagubei și a celui care răspunde de ea) și unul obiectiv, legat de data la care păgubitul trebuie să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instituirea celor două momente alternative urmărește să armonizeze dezideratul ocrotirii efective a victimei faptei ilicite (căreia nu i s-ar putea opune prescripția înainte de a avea posibilitatea de a acționa întrucât nu a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea) și pe cel al asigurării finalității, scopului reglementării acestei instituții, aceea de lămurire a situațiilor juridice neclare în termene scurte, de natură să garanteze securitatea și stabilitatea circuitului civil.

De aceea, în legătură cu acest din urmă deziderat, stabilirea de către legiuitor a unui moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă se bazează și pe ideea culpei prezumate a victimei, de a nu fi depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

În cauză, prevalându-se de momentul subiectiv (reprezentat de data comunicării de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021, prin care Ministerul Finanțelor era informat despre existenta unei diferențe de valoare în privința raportului întocmit în 2009), recurenții învederează că nu au putut acționa înaintea datei respective întrucât nu cunoșteau întinderea prejudiciului.

Susținerea recurenților nu își are temei în dispoziția legală -art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958-, care nu condiționează exercițiul dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită de cunoașterea întinderii acesteia, ci doar de cunoașterea existenței pagubei și a celui care răspunde de ea.

Întinderea pagubei reprezintă o chestiune de probațiune și respectiv, de verificare jurisdicțională în procesul în care se tinde la valorificarea dreptului, fără să reprezinte un element care să influențeze sau să determine începutul cursului prescripției extinctive (pentru că în absența lui titularul dreptului nu ar putea acționa).

În realitate, prevalându-se de aspecte vizând imposibilitatea cunoașterii întinderii și respectiv, a existenței pagubei – care nu se subsumează scopului avut în vedere de legiuitor, atunci când a detașat momentul începerii cursului prescripției de cel al nașterii dreptului la acțiune (ca titularul dreptului să nu fie sancționat pentru că nu a putut acționa)- recurenții-reclamanți tind să deplaseze data începerii cursului prescripției pentru a situa demersul lor înăuntrul termenului de prescripție.

În acest sens, recurenții identifică un singur moment de început al curgerii prescripției, respectiv cel subiectiv, reprezentat de data la care debitorul i-a înștiințat că ar avea un drept de creanță (prin transmiterea de către ANRP a adresei nr. x/18.01.2021), decurgând din diferențele de valoare constatate în privința rapoartelor de evaluare întocmite.

Recurenții ignoră faptul că scopul reglementării, atunci când a instituit și un moment obiectiv de la care începe să curgă prescripția extinctivă, a fost tocmai ca titularul dreptului să depună diligențe pentru aflarea tuturor elementelor care să-i permită intentarea acțiunii și valorificarea dreptului, altminteri opunându-i-se culpa prezumată a victimei care nu a efectuat toate demersurile pentru descoperirea pagubei și a celui care răspunde de ea.

Acest moment obiectiv, constând în chiar data emiterii Deciziei nr. 6776/18.11.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor pentru emiterea titlului de despăgubire în favoarea beneficiarului A., se opune recurenților, date fiind prerogativele acestora în procesul de stabilire și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat.

Recurenții trebuiau să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea la data emiterii Deciziei nr. 6776/18.11.2009, din moment ce acest act juridic a fost emis, conform dispozițiilor art. 16 alin. (7) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 (forma în vigoare la acea dată), în baza raportului de evaluare nr. x/15.07.2009, întocmit în dosarul de despăgubire nr. x de către expert evaluator B..

Recurenții nu pot opune cu succes lipsa unor proceduri administrative apte să determine în timp real existența unui prejudiciu, de vreme ce aceștia aveau cadrul legal și totodată posibilitatea organizării unui sistem adecvat, care să permită un control eficient, real și în timp util.

Or, pasivitatea recurenților a fost sancționată prin opunerea prescripției extinctive, astfel că nu se verifică nici afirmația reclamanților potrivit căreia ar avea loc un transfer al răspunderii în persoana Statului Român pentru faptele ce aparțin instituțiilor acestuia. Statul, în raport cu proprii săi agenți trebuie să manifeste același nivel de vigilență care se cere oricărui alt subiect de drept, iar în măsura în care are un comportament lipsit de diligență, trebuie să se supună aceluiași regim sancționator ca orice alt participant la circuitul civil.

Totodată, se impune a se menționa că din componența Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor, care a emis Decizia nr. 6776/18.11.2009, făceau parte, conform cadrul normativ existent la acel moment (art. 13 alin. (1) din Titlul VII a Legii nr. 247/2005), președintele ANRP și un reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice.

De asemenea, titlurile de despăgubiri emise, în numele și pe seama Statului Român, încorporau drepturile de creanță împotriva statului și erau valorificate prin conversia lor în acțiuni la Fondul Proprietatea (art. 3 lit. a).

Acest Fond a funcționat sub forma unei societăți de investiții, deținută inițial în întregime de Statul Român, în calitate de acționar unic, până la transmiterea acțiunilor din proprietatea statului către persoanele fizice despăgubite (art. 7 din Titlul VII).

În ce privește ANRP, aceasta este tot o instituție a statului, înființată prin H.G. nr. 361/2005 ca organ de specialitate cu atribuții în legătură cu aplicarea legilor reparatorii și trecută, în baza art. 6 din O.U.G. nr. 25/2007, în subordinea Ministerului Economiei și Finanțelor (finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor), situație confirmată prin H.G. nr. 34/2009 (art. 13 alin. (4) și menținută ca atare până la adoptarea H.G. nr. 572/30.07.2013, când a trecut în subordinea Guvernului și în coordonarea prim-ministrului.

Ca atare, față de atribuțiile ce reveneau deopotrivă recurenților și pârâtei în procesul de evaluare și acordare a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv de către stat, față de relația de subordonare a instituției pârâte față de reclamant, existentă la data săvârșirii faptei ilicite imputate, rezultă că recurenții-reclamanți avea toate elementele necesare pentru a cunoaște atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, încă din momentul emiterii Deciziei nr. 6776/18.11.2009 de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlu de despăgubire.

Pe cale de consecință, contrar aserțiunilor din memoriul de recurs, recurenții-reclamanți au beneficiat de pârghiile legale pentru a acționa în vederea evitării sancțiunii prescripției, având, prin intermediul structurii sale executive, posibilitatea exercitării la orice moment a unui control, prin care să verifice activitatea intimatei-pârâte și a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Astfel fiind, Ministerul Finanțelor, în reprezentarea Statului Român, putea și trebuia să acționeze pentru recuperarea pagubei încă de la data emiterii Deciziei nr. 6776/18.11.2009, care marchează și momentul de început al curgerii prescripției extinctive înăuntrul unui termen de trei ani, din moment ce, prin acest titlu, a fost stabilită valoarea despăgubirilor cuvenite persoanelor îndreptățite, pe baza raportului de evaluare inițial, neregular întocmit, raport care, ca urmare a emiterii titlului de despăgubire, a fost validat, producând efecte juridice depline în contra statului, ca debitor al raportului juridic obligațional constituit astfel.

Atitudinea pasivă în recuperarea prejudiciului nu-i îndreptățește pe recurenți să se prevaleze de incidența unui moment subiectiv (data la care, în 2021, debitorul împotriva căruia își îndreaptă acțiunea îl încunoștințează că ar avea o creanță) întrucât, pentru argumentele arătate anterior, în speță este aplicabil momentul obiectiv al începutului cursului prescripției, plasat în timp cu mult anterior datei la care afirmă recurenții că au cunoscut toate elementele care i-ar fi îndreptățit să acționeze.

Demersul, în acești termeni, al recurenților este unul care pe de o parte, nesocotește reglementarea momentului de început al cursului prescripției (data la care titularul dreptului subiectiv a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea neputându-se situa ulterior celei la care trebuia să cunoască aceste elemente), iar pe de altă parte, înseși funcția și finalitatea prescripției extinctive, de a sancționa pasivitatea, lipsa de diligență, pentru lămurirea situațiilor juridice neclare, în vederea asigurării stabilității circuitului civil.

Statul este reprezentat în procedura administrativă de restituire de ANRP, își exercită drepturile și obligațiile prin instituții și autorități publice cărora le deleagă o parte din atribuțiile sale și, în temeiul acestui raport, instituția sau autoritatea publică respectivă are obligația de a acționa în reprezentarea statului pentru îndeplinirea atribuțiilor conferite de acesta, iar statul, la rândul lui, trebuie să exercite supravegherea și controlul modului în care aceste atribuții sunt îndeplinite de instituțiile sale.

Astfel, față de considerentele anterior redate, Înalta Curte constată că acțiunea recurenților-reclamanți din anul 2021 (formulată la aproximativ 12 ani de la data săvârșirii faptei ilicite pretinse- din anul 2009) a fost inițiată după împlinirea termenului de prescripție de 3 ani, reglementat de art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, astfel că, instanța de apel a menținut în mod legal soluția tribunalului de respingere a acțiunii, ca fiind prescrisă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1679/A din 17 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții Ministerul Finanțelor, în nume propriu și Statul Român prin Ministerul Finanțelor împotriva deciziei nr. 1679/A din 17 noiembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 septembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.