Decizia nr. 1884/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 5 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 15.11.2023, sub nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Primarul General al Municipiului București la reconstituirea dreptului de proprietate pentru imobilele ce fac obiectul cererilor x/18.07.1996 și y/24.07.1996 înregistrate la Primăria Sectorului 4 pentru imobilele din str. x și nr. 28; nr. 2092/26.07.1996 înregistrată la Primăria Sectorului 2 pentru imobilul situat în str. x; nr. 2475/25.07.1996 înregistrată la Primăria Sectorului 1 pentru imobilele situate în str. x, Calea x și Calea x; nr. 1368/S/19.06.1997 înregistrată la Primăria Municipiului București pentru imobilele din str. x și B. nr. 16. În subsidiar a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilele nerestituite în natură. La data de 09.02.2024 a decedat reclamantul A., dispunându-se introducerea în cauză a moștenitoarelor acestuia - C. și D..

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1014/10.07.2024, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția de inadmisibilitate invocată din oficiu și a respins ca inadmisibilă cererea.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 5A din 13 ianuarie 2025 Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantele-reclamante C. și D., pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Primarul General al Municipiului București.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 5A din 13 ianuarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie au formulat recurs C. și D. în calitatea de moștenitoare ale defunctului reclamant A., prin care au solicitat casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. Criticile de recurs au fost subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea motivului de recurs, s-a arătat că cererea de reconstituire a dreptului de proprietate a fost formulată conform prevederilor Legii nr. 112/1995, act normativ care este în vigoare și în raport de care instanțele ar fi trebuit să procedeze la analizarea cererii formulate de autorii recurentelor în măsura în care nu aceștia nu au formulat notificare potrivit Legii nr. 10/2001. De altfel, instanța de apel a reținut necesitatea realizării analizei și din perspectiva acestui act normativ, pentru a nu fi în situația unei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, însă, deși s-a reținut la nivel teoretic această necesitate, în hotărârea recurată nu se transpune această statuare. Recurentele arată că există un conflict între două legi în vigoare - Legea 112/1995 și Legea 10/2001, deoarece acestea conțin reglementări neclare ce conduc la interpretări arbitrare în defavoarea reclamanților. Întrucât Legea 112/1995 este în vigoare, iar în cadrul acesteia nu există un articol care să constate fără echivoc că cererile de reconstituire în baza acestei legi sunt nule, cererea formulată de autorii recurentelor trebuie soluționată în baza legislației în vigoare și a tratatelor internaționale, invocându-se în acest sens și dispozițiile art. 20 din Constituție. Prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă a fost încălcat dreptul de acces la justiție reglementat de art. 21 din Constituția României și art. 6 par. 1 din Convenția EDO, aducându-se în continuare ample aprecieri cu privire la conținutul și efectele pe care trebuie să le producă liberul acces la justiție, precum și în ce privește reglementarea acestuia la nivelul convențional și constituțional. În continuare se arată că instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) și ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc limitele în care se va soluționa calea de atac și efectul devolutiv al apelului, întrucât a ignorat temeiul de drept constituit de Legea nr. 112/1995 pe care a fost întemeiată cererea de chemare în judecată. Recurentele susțin că nici instanța de fond, și nici cea de apel, nu au luat în considerare, în soluționarea acțiunii și respectiv a căii de atac temeiul reprezentat de Legea nr. 112/1995, deși reclamantul și-a întemeiat acțiunea și pe acest act normativ, iar prin apelul exercitat s-a criticat faptul că instanța de apel a ignorat complet temeiul legal reprezentat de Legea nr. 112/1995 pe care era fundamentată cererea de chemare în judecată, încălcându-se astfel art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Hotărârea instanței de apel cuprinde câteva paragrafe cu o descriere succinta a Legii nr. 112/1995, precum și aspecte ce vizează conservarea dosarelor, iar nu dreptul de retrocedare, fără a analiza din perspectiva acestui act normativ cererea dedusă judecății. Se mai arată în continuare că instanța de apel a reținut în mod eronat că cererea autorului recurentelor ar fi fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, de vreme ce aceasta a fost întemeiată inclusiv pe Legea nr. 112/1995. Or, instanța de apel era chemată să analizeze că cererea formulată de autorii recurentelor era întemeiată și validă din punct de vedere legal, că Legea nr. 112/1995 nu a fost abrogată și că cererea constituită în prezentul dosar a fost întemeiată pe Legea nr. 112/1995 - chiar dacă au fost indicate și celelalte acte normative (Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013), precum și împrejurarea că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile legale din 1996 până în 2001 și nici după aceea până în prezent. Refuzul instanței de apel de a aplica în cauză Legea nr. 112/1995 cu motivarea că Legea nr. 10/2001 este mai favorabilă din perspectiva domeniului de aplicare și al nivelului despăgubirilor, încalcă atribuțiile ce îi revin potrivit legii, ignorând, astfel, temeiul de drept al acțiunii. În plus, există și o contradicție în hotărârea instanței de apel care consemnează că după prelungirea succesivă a termenului de formulare a notificării în condițiile Legii nr. 10/2001, în lipsa unei astfel de notificări, cererea formulată în condițiile Legii 112/1995 urma a fi soluționată în acord cu dispozițiile acestei legi, care nu a fost abrogată, reținând că "nesoluționarea sa ulterior acestui moment poate fi, într-adevăr, de natură a încălca drepturile protejate de art. 1 din protocolul nr. 1 al CEDO". Instanța de apel a luat în considerare doar Legea nr. 10/2001 și a sancționat lipsa notificării, dar nu a luat în considerare temeiul legal reprezentat de Legea nr. 112/1995 - în vigoare, instanța însăși recunoscând că "atât Legea nr. 112/1995, cât și Legea nr. 10/2001 sunt legi de reparație, ce presupun respectarea procedurilor înscrise în cele două legi". O judecată corectă în prezenta cauză, de natură a respecta dreptul la un proces echitabil, ar fi implicat analizarea ambelor legi, atâta timp cât sunt temeiuri legale invocate și cât timp însăși instanța de apel a recunoscut că sunt legi separate, cu procese separate. Instanța de apel trebuia și putea să procedeze corect la calificarea cererii de chemare în judecată, constatând că instanța de fond nu a stabilit corect obiectul dosarului și nu a intrat în judecarea fondului dosarului din cauza faptului că nu a luat în considerare un temei legal invocat, aspect ce a făcut obiectul criticilor în apel. De asemenea, se invocă o neaplicare în cauză a prevederilor art. 5 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză nu s-a formulat întâmpinare, recursul fiind comunicat intimatului Primarul General al Municipiului București la data de 30 aprilie 2025. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Sub aspectul admisibilității recursului, în considerarea mențiunii din cuprinsul hotărârii recurate potrivit căreia aceasta este definitivă, Înalta Curte reține că prin calea de atac exercitată, recurentele invocă tocmai o greșită calificare a obiectului cererii dedus judecății, acesta nefiind limitat la aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013 - astfel cum s-a consemnat în citativ și de către instanțele fondului în hotărârile pe care le-au pronunțat, ci, prin cererea introductivă de instanță s-a cerut deopotrivă și aplicarea în cauză a Legii nr. 112/1995. În considerarea art. 18 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, ce cuprinde dispoziții speciale cu privire la exercitarea controlului judecătoresc asupra actelor emise în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ sunt de natură civilă, iar concluzia care se impune este aceea că hotărârile pronunțate în primă instanță în exercitarea controlului judecătoresc sunt supuse atât apelului, cât și recursului, neexistând o normă contrară de natură a limita numărul căilor de atac la una singură, astfel cum se întâmplă în cazul Legii nr. 10/2001 (art. II alin. (2) din Legea nr. 247/2005 care prevede că hotărârea pronunțată de prima instanță poate fi atacată cu recurs la curtea de apel) și respectiv, în cazul Legii 165/2013 (art. 35 alin. (4) potrivit căruia hotărârile judecătorești pronunțate sunt supuse numai apelului). Drept urmare, hotărârea recurată nu are caracterul unei hotărâri definitive, împotriva acesteia putând fi exercitată calea de atac a recursului, motiv pentru care Înalta Curte o reține spre analiză pe fondul criticilor formulate. Cu titlu prealabil, se impune observația potrivit căreia deși recurentele au invocat incidența în cauză a motivului de nelegalitate reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din dezvoltarea motivelor de recurs, prin care se invocă încălcarea art. 22, art. 477 și art. 479 C. proc. civ., reiese că acestea sunt susceptibile de încadrare în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5, de vreme ce criticile formulate sunt subsumate încălcării unor reguli de procedură. Parcursul procesual al dosarului relevă că prin cererea de chemare în judecată constituită în prezentul dosar, reclamantul A. a învederat instanței că autoarea acestuia, E., a inițiat, în termenul prevăzut de lege, demersurile prevăzute de Legea nr. 112/1995 pentru restituirea în natură a imobilelor individualizate prin cererea introductivă de instanță. Se arată, de asemenea, că aceste cereri deduse spre soluționare Direcției Juridice - Comisia Legii 112/1995 din cadrul Primăriei Municipiului București, nu au fost soluționate până la data introducerii acțiunii, în anul 2019 reclamantul fiind informat că, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Comisia Municipală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 și-a încetat activitatea, iar dosarele au intrat în conservare. De asemenea, motivarea în drept a cererii introductive de instanță debutează cu Legea nr. 112/1995, reclamantul arătând că cererile au fost formulate în temeiul acestui act normativ care este în vigoare, ulterior expunând dispoziții apreciate ca relevante din celelalte legi speciale de reparație - Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. Prima instanță, admițând excepția inadmisibilității acțiunii invocate din oficiu, a reținut pe de-o parte că în cererea de chemare în judecată se menționează expres că nu a fost formulată notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, iar pe de altă parte că cererile de restituire au fost întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 112/1995. Cu toate acestea, în soluționarea cererii, analiza instanței de fond s-a realizat exclusiv în considerarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, reținându-se că în absența notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001 partea este decăzută din dreptul de a solicita măsuri reparatorii. De asemenea, în continuarea argumentației instanței de fond s-a menționat - în mod corect de altfel - că împrejurarea lipsei soluționării cererilor de către Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 nu conduce la calificarea lor ca fiind cereri întemeiate pe Legea nr. 10/2001, cu consecința aplicării în privința acestora a dispozițiilor Legii nr. 165/2013, în condițiile în care niciuna dintre cele două legi de reparație ulterioare nu prevăd această posibilitate. Așa fiind, deși s-a afirmat caracterul independent al Legii nr. 112/1995 de celelalte două legi de reparație, precum și împrejurarea că demersurile au fost inițiate exclusiv în temeiul primei legi speciale de reparație, instanța de fond nu a procedat la analizarea cererii formulate de reclamant și din perspectiva Legii nr. 112/1995. Prin calea de atac a apelului, s-a invocat, între altele, neanalizarea de către instanța de fond a pretențiilor deduse judecății și din perspectiva Legii nr. 112/1995, arătându-se că cererile de reparație formulate în temeiul acestui act normativ nu își încetează efectele juridice - aspect care a fost ignorat de instanța de fond. Prin hotărârea recurată, prima instanță de control judiciar a respins apelul și a înlăturat criticile formulate de moștenitoarele reclamantului, analizând situația juridică a imobilelor exclusiv din perspectiva Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 165/2013, apreciind că în absența notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 soluția primei instanțe este corectă. În continuare, instanța de apel a realizat o succintă prezentare a evoluției cadrului normativ în materia restituirii, debutând cu Legea nr. 112/1995 și a celorlalte două acte normative în baza cărora a fost soluționată cererea introductivă de instanță, precum și a regimului juridic reglementat de acestea, reținând că art. 20 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia puteau accesa procedura reglementată de noua lege inclusiv persoanele care au formulat cereri în baza Legii nr. 112/1995 - respinse, ori nesoluționate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - nu instituie o obligație, ci o opțiune, iar soluția legislativă de conservare a dosarelor constituite în baza Legii nr. 112/1995 avea un rol temporar, pentru a determina ulterior împlinirii termenului de notificare prevăzut de Legea nr. 10/2001, care dosare urmează a fi soluționate potrivit Legii nr. 112/1995 și care potrivit legii noi. Astfel, în mod corect instanța de apel a reținut că ulterior împlinirii termenului de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001, în măsura în care persoana îndreptățită nu a înțeles să își exercite opțiunea de a formula notificarea prevăzută de aceasta, cererea înaintată în condițiile Legii nr. 112/1995 urma a fi soluționată în acord cu aceste dispoziții, de vreme ce actul normativ nu a fost abrogat, nesoluționarea sa ulterior acestui moment fiind susceptibilă să încalce art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Cu toate acestea, instanța de apel a soluționat calea de atac exercitată în cauză reținând că acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 165/2013 și ale Legii nr. 10/2001, acte normative care, într-adevăr, au fost și ele invocate în cererea introductivă de instanță alături de Legea nr. 112/2001, omițând să analizeze cererea reclamanților din perspectiva Legii nr. 112/2001, care a fost de asemenea invocată. Or, întrucât Legea nr. 112/2001 are un regim juridic propriu, distinct de al celorlalte legi ulterioare de reparație, instanțele fondului ar fi trebuit să procedeze la analiza pretențiilor reclamantului din perspectiva acestui act normativ. În consecință, sunt întemeiate criticile reclamantelor privind încălcarea principiului disponibilității și al regulii tantum devolutum quantum apellatum. Principiul disponibilității este consacrat de dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia: "Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel", text ce trebuie coroborat cu dispozițiile art. 9 alin. (2) din același act normativ, conform căruia "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Tot astfel, art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, care semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, dar și ale apărărilor formulate de intimat, reluând judecata asupra fondului, cu privire la problemele de fapt și de drept ce constituie obiect al dezbaterii în apel. De asemenea, potrivit art. 479 C. proc. civ., "instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță", motivele de ordine publică putând fi invocate și din oficiu de către instanță. Drept urmare, limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, fiind obligația instanței de a clarifica cererea de chemare în judecată, cuprinsul cererii de apel, respectiv al apărărilor formulate în cauză, pentru a se pronunța asupra aspectelor deduse judecății. Înalta Curte constată că nici instanța de fond, și nici cea de apel, nu au luat în considerare, în soluționarea acțiunii și respectiv a căii de atac, temeiul de drept reprezentat de Legea nr. 112/1995, act normativ ce a fost invocat prin cererea de chemare în judecată, neaplicarea lui în cauză făcând obiectul criticilor în calea de atac a apelului. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) și ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care stabilesc limitele în care se va soluționa calea de atac, precum și dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care instituie principiul disponibilității. Întemeiată este și critica potrivit căreia hotărârea recurată cuprinde și motive contradictorii, critică ce se subsumează art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., de vreme ce, neanalizând pretențiile din cauza dedusă judecății din perspectiva Legii nr. 112/1995, instanța de apel a reținut totuși, în considerente, că ar trebui analizate cererile formulate în temeiul acestui act normativ după împlinirea termenului de notificare potrivit Legii nr. 10/2001 fără ca partea să își fi exercitat opțiunea de a accesa acest al doilea mecanism de restituire pus la dispoziție de legiuitor persoanelor îndreptățite. Drept urmare, în rejudecare, instanța de apel urmează să analizeze cererea de chemare în judecată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 112/1995. Înalta Curte constată însă caracterul nefondat al criticilor vizând pretinsul refuz al instanței de apel de a aplica în cauză Legea nr. 112/1995 cu motivarea că Legea nr. 10/2001 ar fi mai favorabilă din perspectiva domeniului de aplicare și al nivelului despăgubirilor, astfel cum se susține printr-un motiv distinct de recurs, întrucât din parcurgerea hotărârii recurate reiese că instanța de apel a făcut o succintă prezentare a cadrului legal în materia restituirii, arătând că noul act normativ reprezentat de Legea nr. 10/2001 cuprinde dispoziții mai favorabile din perspectiva regimului juridic și al domeniului de reglementare, aprecieri care au un caracter de generalitate. Aceste considerente nu au constituit temeiul unui refuz al instanței de a proceda la analiza cererii din perspectiva Legii nr. 112/1995, niciunul dintre considerentele instanței neputând fi subsumat unui refuz explicit în acest sens, pe baza unui regim de preferință al cadrului normativ incident. În realitate, astfel s-a reținut în paragrafele anterioare, atât instanța de fond, cât și cea de apel au omis să analizeze cererea de chemare în judecată și din perspectiva Legii nr. 112/1995, aspect ce va fi remediat pe calea rejudecării căii de atac a apelului. Față de această situație, constatând în cauză încălcarea normelor de drept procedural, precum și existența unor motive contradictorii, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și art. 497 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat, va fi casată decizia instanței de apel și va fi trimisă acesteia cauza spre rejudecare.