ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1470/2024

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată la data de 25 iulie 2017 pe rolul Tribunalului București, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților, a solicitat anularea Deciziei nr. 5671/10.06.2010, emise de Autoritatea Naționala Pentru Restituirea Proprietăților, de invalidare a Hotărârii nr. 2134/29.06.2017, emise de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, cu solicitarea de emitere a unei noi decizii de validare integrală, cu privire la toate imobilele ce fac obiectul cererii de despăgubire, în favoarea reclamantului A., în condițiile Legii nr. 164/2014, cu stabilirea valorii bunurilor neevaluate inițial de către Comisie.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 888 din 10 iulie 2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a anulat, în parte, Decizia de invalidare nr. 5671/10.06.2019. A obligat pârâta să valideze Hotărârea nr. 2134/29.06.2017 a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, pentru imobilul casă de locuit situat în Cernăuți, str. x, în suprafață utilă de 480,72 mp, având valoarea de 164.056,52 RON.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1825A din 06 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 888 din 10.07.2020, pronunțată de către Tribunalul București, secția a III-a Civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat. A admis apelul formulat de apelanta-pârâtă Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților împotriva aceleiași sentințe. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 1825A din 06 decembrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel. În dezvoltarea motivelor de recurs, după redarea situației de fapt din dosar, recurentul a invocat greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014. Arată, în legătură cu imobilul, că prima instanță de fond a reținut în mod corect faptul că declarațiile autentificate ale martorilor și ale reclamantului se coroborează cu extrasul de carte funciară din registrul 2422, paginile 621, 624, 625, în cuprinsul căruia, sub nr. 2880/2, este înscrisă parcela de clădire cu casa zidită de 2 etaje, având ca proprietar pe autorul reclamantului, B.. Legea nu impune condiția depunerii actului de proprietate, fiind suficiente acte provenind de la autorități și, în completarea acestora, declarații de martori autentificate. Cu privire la neacordarea de compensații/despăgubiri pentru imobilul situat în Cernăuți, arată recurentul că dovada dreptului de proprietate a fost făcută cu declarații de martori, în lipsa cărții funciare care s-a pierdut din cauza războiului. Arată că a făcut dovada demersurilor pentru obținerea de înscrisuri doveditoare. În ceea ce privește neacordarea compensațiilor pentru fabrica de tricotaje si ciorapi "C.", spațiu cu altă destinație decât cea de locuință, având o suprafață utilă de 1580 mp și teren în suprafață de 1.555 mp., situată în orașul Cernăuți, str. x nr. 3b, actual strada x "B" nr. 30, susține că, potrivit procesului-verbal din 07.06.1934 întocmit cu prilejul adunării generale extraordinare a asociatiiilor firmei C., autentificată de notar public, B., autorul reclamantului, avea o participație de 32% (1.440/4.500.000) la capitalul social al societății, restul participațiilor revenind lui D. și E.. Se susține că, prin efectele Înaltului Decret Regal din noiembrie 1944, toate actele rasiale au fost desființate cu efect retroactiv. Aceasta are drept consecință faptul că patrimoniul a rămas al asociațiilor inițiali. Societatea generală cu răspundere limitată nu era reglementată de legea română, până în anul 1990, când a intrat în vigoare Legea nr. 31. Însă, în cauză este vorba despre o societate de persoane, sintagma F. arătând că era o întreprindere familială, căreia nu îi puteau fi atribuite caracterele unei societăți anonime. Când societatea a fost dizolvată de drept, tot patrimoniul acesteia a ajuns la asociați. Or, unicul asociat era B., tatăl reclamantului, acestuia revenindu-i toate drepturile decurgând din acest patrimoniu. Art. 25 din Tratatul de Pace de la Paris din 1947 prevede că România se obligă ca, în toate cazurile în care, cu începere de la 1 septembrie 1939, bunurile, drepturile sau interesele legale din România ale unor persoane de sub jurisdicție română au făcut obiectul unor măsuri de sechestru, de confiscare sau de control pe temeiul originei rasiale sau a religiei unor asemenea persoane, bunurile, drepturile sau interesele legale menționate să fie restituite împreună cu accesoriile lor sau, dacă restituirea este imposibilă, o despăgubire echitabilă să fie acordată. Art. 1 din Legea nr. 290/2003 prevede că cetățenii români, deposedați ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al II-lea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, au dreptul la despăgubiri sau compensații pentru bunurile imobile avute în proprietatea lor în aceste teritorii, precum și pentru recoltele neculese din anul 1940, în condițiile prezentei legi. Consideră recurentul că cerințele din textul normativ antemenționat sunt îndeplinite, motiv pentru care se impune admiterea acțiunii și cu privire la aceste imobile. Mai subliniază recurentul că, în ceea ce privește dovada refugiului, a calității de persoană îndreptățită și calitatea de unic moștenitor, au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, aceste aspecte intrând sub puterea lucrului judecat. Pentru toate aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea dosarului la instanța de apel pentru rejudecare, cu consecința acordării de compensații/despăgubiri pentru bunurile solicitate și care nu mai pot fi restituite.

Apărările formulate în cauză În data de 20 noiembrie 2023, intimata-pârâtă ANRP a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Arată că, prin Legea nr. 188/2023 nu au fost modificate rigorile art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu privire la forța probantă a înscrisurilor ce trebuie depuse în susținerea dreptului de proprietate pentru bunurile pentru care se solicită acordarea de despăgubiri. Astfel, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 dau posibilitatea susținerii cererilor cu declarații de martori, în completare, fiind obligatoriu, însă, ca dovada dreptului de proprietate să se facă cu acte certificate de autorități.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 25 iulie 2019, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 29 mai 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursului. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. În esență, prezentul litigiul poartă asupra solicitării reclamantului de anulare a Deciziei nr. 5671/10.06.2010 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin care s-a dispus invalidarea Hotărârii nr. 2134/29.06.2017, emise de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, solicitându-se emiterea unei noi decizii de validare, cu privire la toate imobilele ce fac obiectul cererii de despăgubire și anume: imobil casă de locuit compusă din parter și două etaje situată în orașul cernăuți, str. x, în suprafață utilă de 480,72 mp; fabrica de tricotaje și ciorapi C. - spațiu cu altă destinație decât cea de locuință, având suprafață utilă de 1580 mp, situată în orașul Cernăuți, str. x, nr. 3b; construcția cu altă destinație decât cea de locuință "prăvălie" situată pe str. x; imobil casă de locuit situat pe str. x; două imobile - casă situate pe str. x nr. 3b. Nelegalitatea deciziei recurate, reclamată de către recurent, prin invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., rezidă în încălcarea sau interpretarea eronată, pe de-o parte, a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, în sensul că instanța de apel a negat valoarea probatorie a înscrisurilor depuse la dosar în dovedirea dreptului de proprietate și a apreciat ca fiind inutilă proba testimonială, neputând fi coroborată restul probelor administrate iar, pe de altă parte, a dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 290/2003, în sensul în care instanța de apel a reținut că Legea nr. 290/2003 sau Legea nr. 164/2014 nu recunoaște dreptul la despăgubiri pentru construcții industriale, anexe ale acestora sau terenuri aferente unor astfel de edificii. În contextul datelor speței, s-a arătat de către recurent că instanța de apel a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, prin care se recunoaște posibilitatea probării existenței dreptului de proprietate prin depunerea de înscrisuri emanate de la autoritățile competente, care pot fi completate cu declarații de martori. Totodată, s-a invocat încălcarea art. 25 din Tratatul de Pace de la Paris din 1947 și art. 1 din Legea nr. 290/2003, care prevăd că cetățenilor români care au fost deposedați de bunurilor lor ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța li se acordă compensații în condițiile acestei legi. Astfel, având în vedere că Hotărârea nr. 2134/2017 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 a fost emisă la data de 29 iunie 2017, fiind invalidată prin Decizia nr. 5671/10.06.2019 a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, atacate în cauza de față, se reține că prezentei spețe îi sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 164/2014 (publicată în M. Of. nr. 910 din 15 decembrie 2014), date fiind prevederile art. 3 alin. (2) din acest act normativ, în raport cu care dispozițiile legii referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor soluționate până la data intrării în vigoare a legii, pentru care nu s-a efectuat plata, cererilor nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, având ca obiect acordarea de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare. În forma sa anterioară, Legea nr. 290/2003, sub aspect probatoriu, la art. 5 prevedea că dovada dreptului de proprietate asupra terenurilor și construcțiilor se face prin depunerea de acte doveditoare, certificate de autorități, sau prin declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate, fără ca norma să prevadă ca înscrisurilor doveditoare să li se acorde o valoare probatorie prestabilită. De altfel, declarațiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte este criticată de partea pârâtă au fost depuse de reclamant în probațiune în respectarea normei de drept menționate, care, în considerarea folosirii conjuncției disjunctive sau, permitea dovedirea pretențiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declarația petentului însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori. Prin art. 2 alin. (1) și (4) din H.G. nr. 1120/2006 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 s-a statuat că persoanele îndreptățite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită acordarea măsurilor reparatorii, respectiv că cererile trebuie însoțite de acte doveditoare certificate de autorități și că doar în situația imposibilității dovedite de a procura acte, aceste înscrisuri pot fi completate cu declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea autentificate. Este de precizat însă că la data soluționării cererii reclamantului era deja în vigoare Legea nr. 164/2014 de modificare a actului normativ de referință, care, prin norma de la art. 4 - a cărei aplicare prioritară se impune prin efectul principiului general de drept specialia generalibus derogant, dar și în baza regulii tempus regit actum - stabilește că cererile de despăgubire întemeiate pe prevederile Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare "se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Așadar, dispozițiile Legii nr. 164/2014, spre deosebire de cele anterioare, extind probele și mijloacele de probă admisibile pentru dovedirea îndreptățirii la măsuri reparatorii, în sensul în care reclamantul nu mai este ținut să dovedească dreptul de proprietate, ci dreptul la despăgubiri ce poate fi probat, după cum s-a arătat, cu acte care atestă acest drept, certificate de autorități, ce pot fi completate cu declarațiile autentificate de martori. Verificând aplicarea acestor norme la situația concretă din dosar, Înalta Curte constată că instanța de apel, în legătură cu imobilul situat în loc. Cernăuți, str. x a apreciat că prin depunerea la dosar a cărții funciare nr. x nu se face dovada unui drept exclusiv de proprietate al autorului reclamantului, ci doar a unui drept de coproprietate în cotă parte de 27/100, întrucât diferența de cotă de 73/100 ar fi fost înstrăinată la 28.06.1928. Totodată, a reținut că din cele menționate la partea A din cartea funciară nu se poate identifica imobilul asupra căruia poartă dreptul de proprietate în cotă de 27/100. De asemenea, a arătat că, atâta vreme cât nu s-a depus la dosar și cartea funciară nr. x, nu se poate cunoaște situația juridică a acestui imobil după data de 19.10.1926. Cu privire la imobilul din Cernăuți, str. x (fosta str. x), instanța de apel a reținut că înscrisurile depuse de reclamant la dosar, respectiv adresa nr. x/29.06.2005 a Biroului Comunal Regional Cernăuți de Investigare Tehnică, însoțită de planuri, adeverința nr. x/12.03.2005 emisă de Arhivele de Stat Cernăuți, actul său de naștere și declarațiile martorelor G. și H. nu ar face dovada dreptului de proprietate, acestea atestând doar lipsa din arhivele instituțiilor emitente a documentelor cu privire la titularii dreptului de proprietate până în anul 1949. Cât privește registrul de evidență a proprietarilor caselor de pe str. x, a reținut instanța că la nr. 40 nu apare numele autorului reclamantului, ci o altă persoană, al cărei nume nu este perfect lizibil. În aceste condiții, în care a apreciat că nu s-au depus la dosar acte care să facă dovada proprietății asupra acestui imobil, declarațiile martorilor ar fi inutile, neputând fi coroborate cu înscrisurile de la dosar. Din cele anterior redate din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a dat o greșită interpretare prevederilor art. 4 din Legea nr. 164/2014, făcând o aplicare incompletă a acestei norme. Astfel, observând situația concretă din prezentul dosar, se constată, contrar celor reținute de instanța de apel, că recurentul-reclamant a depus la dosar o serie de înscrisuri care îndeplineau cerințele prescrise de art. 4 din Legea nr. 164/2014, acestea fiind fie înscrisuri care emanau de la autoritățile vremii, fie erau înscrisuri care erau certificate de autorități, prin care se făcea dovada proprietății ori reprezentau un început de dovadă a dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Cernăuți, str. x și str. x 40 (fosta str. x). În acest sens, se observă faptul că la filele x din vol. I al Tribunalului se află traducerea legalizată și apostilată a cărții funciare nr. x a loc. Cernăuți, la registrul cadastral nr. 2880/2 figurând imobilul din str. x, în calitate de proprietari fiind menționați, în anul 1922 autorul reclamantului, B., cu o cotă de 73/100 din imobil, restul cotei de 27/100 aparținând lui I.. Ulterior, conform mențiunilor din aceeași carte funciară, prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în Cernăuți la 06 septembrie 1928 dreptul de proprietate al lui B. a fost reîntregit cu cota de 27/100 aparținând inițial lui I., devenind astfel unic proprietar al acestui imobil. Pe cale de consecință, recurentul-reclamant dovedise calitatea de proprietar asupra imobilului situat în Cernăuți, str. x la momentul 1928, prin depunerea la dosar a cărții funciare nr. 2422. Cât privește eventuala înstrăinare a dreptului de proprietate între momentul dobândirii și momentul refugiului, această probă nu a fost făcută, ea incumbând părții care pretindea existența unui atare eveniment. Astfel, în aplicarea art. 249 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să observe că sarcina probei revenea părții pârâte care, afirmând faptul negativ, are a face proba faptului pozitiv contrar, anume dovada că imobilul ar fi fost înstrăinat în respectiva perioadă de timp. Cum nici la judecata în primă instanță și nici în apel partea pârâtă nu a probat faptul înstrăinării imobilului, în privința căruia recurentul-reclamant a probat, în afara oricărui dubiu, dobândirea, anterior refugiului, de către autorul acestuia a dreptului de proprietate, instanța de apel a nesocotit normele de drept referitoare la probațiune prevăzute de Legea nr. 164/2014. Cât privește imobilul din Cernăuți str. x 40 (fosta Sf. Treime nr. 40), este adevărat că reclamantul nu a depus la dosar un înscris care să facă dovada necontestată a dreptului de proprietate asupra acestui imobil, însă a realizat demersuri și a obținut negații de la autoritățile competente, care i-au comunicat lipsa de informații în arhive cu privire la acest imobil. Totodată, în fața curții de apel, la fila x a fost depus Registrul de evidență a proprietății, în care, la numărul poștal 40 apare înscrisă o persoană al cărei nume nu este lizibil, motiv pentru care nu se putea deduce că acesta nu se referea la autorul reclamantului. Astfel, prin depunerea la dosar a cărții de identitate a reclamantului, care a purtat mențiunea domiciliului în Cernăuți, str. x, coroborată cu negațiile obținute de la Arhivele de Stat din Cernăuți și observând inexistența la dosar a unui înscris care să facă dovada necontestată a deținerii acestui imobil de către o altă persoană străină de familia reclamantului, Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant a reușit să facă un început de dovadă cu privire la deținerea în proprietate a acestui imobil. Separat de acest aspect, declarațiile de martori a căror valorizare în plan probatoriu în procesul pendinte a fost negată de curtea de apel au fost depuse de recurentul-reclamant la dosar în respectarea normei prevăzute în art. 4 din Legea nr. 164/2014, care, în considerarea folosirii conjuncției disjunctive sau, permite, așa cum s-a arătat anterior, dovedirea pretențiilor de despăgubire, fie prin înscrisuri, fie prin declarația petentului însoțită de alte două declarații ale unor martori. Legiuitorul a urmărit, așadar, instituirea unor reguli de probațiune permisive, derogatorii de la cele prevăzute în dreptul comun, în considerarea dificultăților previzibile în obținerea de către persoanele al căror drept la despăgubire a fost recunoscut la nivelul anului 2003 (momentul adoptării Legii nr. 290) de înscrisuri doveditoare privind bunurile abandonate în anul 1944, ca urmare a părăsirii forțate a Basarabiei, Bucovinei de Nord și a Ținutului Herța, precum și ca urmare a celui de al Doilea Război Mondial și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (art. 1 din Legea nr. 290/2003). Totodată, în ceea ce privește obligația de a proba faptul neînstrăinării imobilelor de către proprietarul anterior momentului refugiului nu se referă la dovada actului juridic care atestă dobândirea dreptului de proprietate asupra bunului pentru care se solicită despăgubiri, pentru a se impune, în condițiile legii, proba cu înscrisuri, ci la dovada unor împrejurări ulterioare dobândirii dreptului de proprietate. Prin urmare, interpretarea normelor de drept mai sus arătate nu poate fi restrictivă, deoarece ar contraveni scopului reglementării speciale, de facilitare a probațiunii, și trebuie să aibă țină seama, după caz, de dispozițiile legale asemănătoare din dreptul comun relative la admisibilitatea probelor, art. 250 C. proc. civ. reglementând ca mijloace de probă pentru dovada unui act juridic sau fapt, printre altele, înscrisurile, martorii, mărturisirea uneia dintre părți, făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu. Așa fiind, în absența unor texte de lege care să fie prevăzute de actele normative menționate și prin care să se interzică proba cu martori în vreo situație, în considerarea și a intenției legiuitorului de facilitare a probațiunii în privința cererilor de despăgubire formulate pe temeiul Legii nr. 290/2003, se poate concluziona că norma de drept prevăzută la art. 4 din Legea nr. 164/2014 impune interpretarea potrivit căreia acest mijloc de probă este admisibil cel puțin după regulile prevăzute în dreptul comun. Concluzia se impune, pe de-o parte, pentru că nici norma prevăzută de art. 4, prin conținutul său, nu interzice proba cu declarații de martori și, contrar susținerilor curții de apel, nu condiționează admisibilitatea sa de dovedirea acelorași fapte ce sunt probate și cu înscrisuri (acte doveditoare, în redactarea legii speciale). Dimpotrivă, statuând că analizarea și soluționarea cererilor se face pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate, norma de drept permite întregirea probațiunii cu declarații de martori pentru dovedirea de fapte conexe, aflate în legătură cu acelea probate cu înscrisuri. Concluzia se sprijină, pe de altă parte, pe conținutul normativ al art. 309 C. proc. civ., care prevede admisibilitatea probei cu martori în toate cazurile în care legea nu prevede altfel. Or, sub sintagma "continuitatea dreptului", instanța de apel a pretins necesitatea dovedirii cu înscrisuri faptul deținerii imobilelor la momentul refugiului de către autorul recurentului. În privința acestui fapt, proba cu martori este pe deplin admisibilă potrivit dreptului comun și potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, martorii putând relata aspecte veridice de care au luat cunoștință personal și care pot fi utile pentru lămurirea împrejurărilor de fapt în care s-a produs abandonarea respectivelor imobile în anul 1944 de către proprietar. În fine, este de observat că prin actele normative menționate în precedent nu se atribuie o putere probatorie dinainte stabilită vreuneia dintre probele la care fac trimitere - acte doveditoare, declarația petentului și declarații de martori. Prin urmare, valorizarea pe tărâm probatoriu a acestor mijloace de probă se realizează tot potrivit normelor din dreptul comun, anume, potrivit art. 264 C. proc. civ., așa că, în stabilirea existenței sau inexistenței faptelor pentru care au fost administrate, atât autoritățile administrative, învestite cu soluționarea cererii de despăgubire ori a contestațiilor, cât și judecătorii, învestiți potrivit art. 8 din Legea nr. 164/2014, au a decide în mod liber, potrivit propriilor convingeri, prin coroborarea informațiilor astfel obținute. Așa fiind, în considerarea celor expuse, critica privind greșita interpretare a normelor de drept speciale relative la probațiunea cererilor de despăgubire întemeiate pe art. 4 din Legea nr. 164/2014, în ceea ce privește imobilele din Cernăuți, situate administrativ în str. x și str. x (fosta str. x) se dovedește a fi întemeiată. Față de aceste elemente, ce pun în evidență atât stăruința recurentului în încercarea de procurare a unor înscrisuri care să consolideze împrejurarea deja conturată în legătură cu dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului din x nr. x abandonat în Bucovina de Nord, și în vederea complinirii situației prezumate, până la proba contrară, în ceea ce privește imobilul din fosta str. x, reținând și lipsa unei analize reale și efective a curții de apel cu referire la înscrisurile și celelalte probe ce întrunesc cerințele art. 4 din Legea nr. 164/2014, analiză ce nu poate fi realizată în etapa procesuală a recursului, Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamant. În consecință, urmează ca, în rejudecarea cererii având ca obiect acordarea despăgubirilor solicitate pentru imobilele din Cernăuți, situate administrativ în str. x și str. x (fosta str. x), instanța de apel să procedeze la evaluarea întregului materialului probator ce compune dosarul administrativ, a probelor administrate în etapa judiciară, în toate fazele procesuale, inclusiv declarațiile de martori, în spiritul normei prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014. Cât privește, însă, despăgubirile solicitate pentru fosta C. și imobilele din str. x, care se aflau în patrimoniul fabricii de tricotaj și ciorapi, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut de către instanța de apel că acestea nu pot face obiectul Legii nr. 164/2014, al cărei domeniu de aplicare este restrâns la bunurile aparținând persoanelor fizice, iar nu și persoanelor juridice, constând în terenuri intravilane, terenuri agricole și forestiere, livezi, construcții cu destinație de locuință și anexe ale acestora, precum și recoltele neculese de porumb, grâu, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, viță de vie, fructe, in, tutun și mac, astfel cum se menționează în mod expres în Anexele nr. 1 și 2 la lege. Astfel, sub acest aspect, hotărârea instanței de apel urmează a fi menținută, criticile din recurs vizând calitatea autorului reclamantului de asociat unic al fabricii C. neputând fi primite, în condițiile în care instanța nu a fost învestită cu o cerere în constatarea acestei calități, ci cu o contestație împotriva Deciziei nr. 5671/10.06.2010 emise de Autoritatea Naționala Pentru Restituirea Proprietăților, întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 164/2014, în care calitatea reclamantului de persoană îndreptățită a fost verificată în raport cu autorul B., ceea ce nu presupunea și verificarea calității de unic dobânditor al tatălui recurentului asupra bunurilor și participațiilor deținute de o persoană juridică. Pentru aceste considerente, observând și faptul că în privința soluției primei instanțe de fond de respingere a pretențiilor în legătură cu prăvălia situată în str. x nu a fost declarat apel și nici recurs, precum și că existența refugiului și dovada calității de persoană îndreptățită au fost recunoscute cu titlu definitiv prin sentința civilă nr. 7883 din 11 noiembrie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2014, instanța de rejudecare urmează a reanaliza cauza doar în limitele trasate prin prezenta hotărâre. Față de cele ce preced, în aplicarea dispozițiilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa decizia recurată, cu trimiterea cauzei la aceeași curte de apel, în vederea rejudecării apelurilor îndreptate împotriva soluției pronunțate de tribunal asupra cererii de acordare a despăgubirilor solicitate pentru imobilele din Cernăuți, situate administrativ în str. x și str. x (fosta str. x), reținându-se întrunirea în speță a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.