ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2214/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 76 din 24 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă s-a admis excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru creanța în cuantum de 100.000 euro, excepție invocată de către pârâtul A.. S-a respins ca prescrisă cererea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul A., pentru dreptul de creanță în cuantum de 100.000 euro. S-a admis în parte cererea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâtul A.. A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 50.000 euro cu titlu de preț, precum și la plata sumei de 5.935 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această sentință a fost completată, la cererea reclamantului, prin sentința nr. 124/LP/2020 din 9 septembrie 2020 a Tribunalului Bihor, secția a II-a Civilă, care a admis și cererea accesorie a reclamantului B., obligându-l pe pârâtul A. la plata în favoarea reclamantului și a dobânzii legale aferente sumei de 50.000 euro de la 8 aprilie 2017 și până la data plății efective.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părți.

Prin decizia nr. 96/C/2021-A din 2 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât A., a admis apelul declarat de apelantul-reclamant B. și a schimbat în parte sentința, în sensul că a respins ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru creanța în cuantum de 100.000 Euro, invocată de pârâtul A.. L-a obligat pe pârâtul A., ca urmare a admiterii în tot a acțiunii, la plata în favoarea reclamantului B. și a diferenței de 100.000 Euro, în echivalent în RON la data plății, cu dobânda legală calculată asupra acesteia, începând cu 8 aprilie 2017 și până la data plății efective. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței și l-a obligat pe intimatul A. să plătească apelantului B. cheltuieli de judecată în apel în cuantum de 2967,50 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, luând act de declarația apelantului în sensul că va solicita celelalte cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin încheierea dată în ședința Camerei de Consiliu din 17 iunie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă a dispus, din oficiu, îndreptarea erorii materiale strecurate în aliniatul 2 din dispozitivul deciziei, în sensul că a dispus să se treacă "Admite apelul declarat de apelantul reclamant B., cu domiciliul procedural ales în Oradea, Piața 1 decembrie, nr. 5, Județ Bihor în contradictoriu cu apelantul pârât A., cu domiciliul procedural ales în Oradea, Județ Bihor împotriva sentinței civile nr. 76/LP din 24.06.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o schimbă în parte în sensul că respinge ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru creanța în cuantum de 100.000 Euro, invocata de paratul A." cum este corect, în loc de "ADMITE apelul declarat de apelantul reclamant B., cu domiciliul procedural ales în Oradea, Piața 1 decembrie, nr. 5, Județ Bihor și apelantul pârât A., cu domiciliul procedural ales în Oradea, Județ Bihor împotriva sentinței civile nr. 76/LP din 24.06.2020 pronunțată de Tribunalul Bihor pe care o schimbă în parte în sensul că respinge ca nefondată excepția prescripției extinctive a dreptului material la acțiune pentru creanța în cuantum de 100.000 Euro, invocata de pârâtul A.", cum greșit s-a trecut".

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul A., în motivarea căruia a înțeles să dezvolte critici subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prezentul litigiu s-a desfășurat cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., în condițiile în care în cauză nu s-a dispus introducerea și citarea în calitate de parte a S.C. C. S.R.L., măsură obligatorie pentru opozabilitatea hotărârii, față de împrejurarea că temeiul juridic al acțiunii și motivul de dispută între părți îl constituie procesul-verbal al A.G.E.A. a acestei societăți, datat 8 aprilie 2014.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., argumentele recurentului-pârât au vizat pe de o parte lipsa de temei a deciziei atacate, iar pe de altă parte contradicția dintre considerentele și dispozitivul acesteia și chiar contradicția din cuprinsul dispozitivului, care prevede o dispoziție de respingere ca nefondat a apelului său, precum și una de admitere a aceluiași apel, concomitent cu admiterea apelului reclamantului.

În dezvoltarea criticii de nelegalitate statuate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a înțeles să invoce încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu cele ale art. 1.247 alin. (3) și ale art. 1.250 din C. civ.. Astfel, s-a susținut că, în realitate, la 8 aprilie 2014 nu a avut loc nicio ședință legal convocată a A.G.E.A. a S.C. C. S.R.L., astfel încât procesul-verbal din aceeași dată, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății apare lovit de nulitate absolută, sancțiune pe care instanțele de fond trebuiau să o rețină din oficiu, chiar și în condițiile în care el a beneficiat de asistență juridică calificată.

Mai mult decât atât, a arătat că punctul 4 al respectivului proces-verbal cuprinde în realitate o donație deghizată, nulă absolut pentru lipsa formei autentice, prin raportare la art. 1.011 și art. 1.014 C. civ.. Cum nici această nulitate nu a fost invocată din oficiu de către instanțe, a apreciat că soluționarea recursului de față depinde de soluția care va fi pronunțată în procesul pornit pe cale separată în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Oradea, având ca obiect constatarea nulității absolute a respectivului înscris, cu termen de judecată la 25 octombrie 2021, împrejurare în raport cu care a solicitat suspendarea judecării prezentului recurs până la soluționarea definitivă a chestiunii prejudiciale, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

De asemenea, recurentul-pârât a înțeles să invoce instituția compensării față de intimatul-reclamant, în condițiile în care a arătat că acesta a ridicat din societate, sub formă de "restituire creditare firmă", sume de bani care depășesc cu mult suma de 150.000 euro pretinsă în prezentul cadru procesual, aspect ce trebuia avut în vedere de instanțele de fond, față de prevederile art. 1.616-1.617 C. civ.

Intimatul-reclamant B. a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului pârâtului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial pe cale separată.

Recurentul-pârât A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea argumentelor invocate de intimatul-reclamant ca nefiind concludente în soluționarea cauzei.

Prin încheierea nr. 1446 din 9 iunie 2021, pronunțată de instanța supremă în dosarul nr. x/2021 a fost respinsă cererea recurentului-pârât A. privind suspendarea executării deciziei atacate până la soluționarea recursului, cu restituirea în favoarea petentului a sumelor achitate de acesta cu titlu de cauțiune.

Față de actele și lucrările dosarului, de probele administrate în cauză și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază recursul ca nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează a proceda la analiza și pronunțarea asupra chestiunii prealabile vizând suspendarea judecării prezentului recurs până la soluționarea definitivă a litigiului ce formează obiectul dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea, în care, necontestat, părțile își dispută tocmai valabilitatea actului juridic - temei al pretențiilor deduse judecății în prezentul cadru procesual, respectiv a procesului-verbal din 8 aprilie 2014 a A.G.E.A. a S.C. C. S.R.L.

Art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie un caz de suspendare facultativă a judecății cauzei atunci când dezlegarea acesteia depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. Deși în speță sunt evidente legătura și interdependența dintre cele două litigii, în sensul că în dosarul aflat pe rolul Judecătoriei Oradea se pune în discuție o chestiune prejudicială soluționării prezentei cauze, față de data declanșării litigiului de față - 2 iulie 2019 și de stadiul procesual avansat al acestuia din urmă, respectiv de iminența pronunțării unei hotărâri definitive asupra pretențiilor deduse judecății, a căror suspendare a executării nu s-a acordat, instanța supremă apreciază că oportunitatea măsurii suspendării nu apare suficient de bine caracterizată.

Soluția se justifică și din perspectiva faptului că recurentul-pârât a introdus acțiunea în raport cu care solicită suspendarea judecății abia la 26 aprilie 2021, respectiv ulterior pronunțării și comunicării deciziei nr. 96/C/2021-A din 2 aprilie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, obiect al prezentului recurs, în condițiile în care pe tot parcursul prezentului proces a beneficiat de asistență juridică calificată, context de natură să releve efectul dilatoriu al demersului, urmărit de partea solicitantă, de natură a se repercuta negativ asupra procesului de față, a cărui finalizare ar fi temporizată nepermis.

Înalta Curte apreciază că soluția contrară ar echivala cu încălcarea dreptului constituțional la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, transpunere a art. 6 par. 1 teza I din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și consacrat totodată de art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ., garantat părților litigante, ceea ce nu poate fi primit. Mai mult, părțile însele au obligația legală, iar nu numai îndreptățirea, în conformitate cu art. 10 C. proc. civ., de a contribui la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia, întotdeauna drepturile procesuale trebuind exercitate cu bună-credință, potrivit art. 12 din același act normativ. Ca urmare, în temeiul art. 414 alin. (1) C. proc. civ., cererea de suspendare a judecării cauzei urmează a fi respinsă.

Pe fondul recursului, cu referire la prima critică de nelegalitate, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte reține că aceasta nu se verifică.

Cu titlu prealabil, instanța supremă apreciază că pot fi subsumate acestui motiv de recurs atât argumentele privitoare la lipsa rolului activ al instanțelor devolutive, cu consecința nelegalei citări în proces a S.C. C. S.R.L., cât și cele centrate tot pe nesocotirea rolului activ, dar legate de neinvocarea din oficiu a nulității absolute a procesului-verbal al A.G.E.A. a societății, datat 8 aprilie 2004, precum și a compensației legale intervenite între părțile litigante, în calitate de coasociați, ultimele două critici fiind subsumate în mod eronat de parte motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În primul rând, instanța supremă apreciază că această critică nu poate fi primită față de prevederile imperative ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., în aplicarea cărora în recurs nu se pot invoca omisso medio motive care nu au fost valorificate mai întâi în apel. Astfel, se constată că necitarea societății nu a fost invocată de către recurent pe calea apelului, deși a avut posibilitatea să o facă în cadrul propriului apel, astfel încât această critică nu poate fi invocată direct în recurs, întrucât se opun dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Cum alin. (2) al art. 488 C. proc. civ. consacră o regulă general aplicabilă tuturor motivelor prevăzute de alin. (1) al aceluiași articol, așadar și celui prevăzut de pct. 5, aflat în analiză, concluzia care se impune este aceea că această critică nu poate fi luată în examinare.

În al doilea rând, cu referire la omisiunea instanței de a invoca nulitatea absolută a procesului-verbal al A.G.E.A. și a compensației legale, Înalta Curte apreciază că această critică poate fi subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, cu raportare la art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și că este nefondată pentru următoarele considerente:

Instanța supremă subliniază că procesul civil este unul al intereselor private, în care rolul activ al judecătorului este plasat în echilibru cu celelalte principii fundamentale. Astfel, în virtutea principiului disponibilității, îndreptățirea și, în același timp, obligația de a stabili cadrul procesual, atât sub aspect subiectiv, cât și sub aspect obiectiv revin în principal părților litigante, instanța având îndatorirea de a asigura respectarea principiilor fundamentale ale procesului, echitatea și buna-credință, în scopul aflării adevărului judiciar, sens în care este în drept, nu obligată să ordone administrarea și din oficiu a unor probe, luarea unor măsuri procesuale ori invocarea unor excepții.

Din această perspectivă, părțile nu pot reproșa, cu ocazia exercitării căilor de atac prevăzute de lege, omisiunea instanței a cărei hotărâre se atacă de a dispune din oficiu, substituindu-se voinței părților, măsuri pe care ele însele nu le-au propus, întrucât rolul activ al judecătorului nu presupune încălcarea principiului disponibilității, cu atât mai mult cu cât ambele părți au beneficiat în cauză de asistență juridică calificată, după cum s-a arătat. Așa fiind, nu pot fi primite susținerile recurentului-pârât, care reproșează practic instanțelor devolutive aspecte procedurale pe care el însuși le-ar fi putut supune atenției, analizei și dezbaterii contradictorii în proces, omisiunea de a proceda în acest fel nefiind rezonabil justificată și conducând la concluzia că demersul său încalcă principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Privitor la omisiunea instanței de a invoca din oficiu nulitatea procesului-verbal A.G.E.A., motiv de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu raportare la art. 1.247 alin. (3) C. civ. (această din urmă dispoziție, deși cuprinsă în C. civ., reprezentând în realitate o normă de procedură), instanța supremă constată că această critică a vizat două pretinse motive de nulitate absolută a procesului-verbal, denunțat pe de o parte pentru încălcarea art. 204 din Legea nr. 31/1990, iar pe de altă parte pentru nesocotirea dispozițiilor art. 1.11 și art. 1.014 C. civ.

Înalta Curte apreciază ca nefondată critica, din perspectiva ambelor pretinse motive de nulitate absolută, întrucât prevederile art. 1.247 și ale art. 1.250 C. civ. invocate nu își găsesc aplicabilitatea în speță. Ele sunt incidente exclusiv în cazul contractelor lovite de nulitate absolută, fiind cuprinse în C. civ. în Secțiunea a 4-a - Nulitatea contractului a Capitolului I. Contractul al Titlului II. Izvorul obligațiilor și nu pot fi extrapolate și în cazul proceselor-verbale ale ședințelor adunărilor asociaților societăților constituite și care funcționează în baza Legii nr. 31/1990, acte care nu au statut de convenție, în sensul de negotium. Ca atare, nu se poate reține în sarcina instanțelor de fond obligația invocării din oficiu a nulității procesului-verbal al adunării generale extraordinare, context în care nu se poate reține încălcarea obligației acestora de a manifesta rol activ.

Cu referire expresă la instituția compensării unor pretinse datorii reciproce între părțile litigante, Înalta Curte reține prevederile speciale ale art. 478 alin. (5) C. proc. civ., de strictă interpretare și aplicare, ce instituie o derogare de la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță, potrivit cărora în apel va putea fi invocată compensația legală. Aceste dispoziții legale instituie în realitate dreptul și în egală măsură obligația părții de a invoca în cadrul apelului compensația legală, lucru care în speță nu s-a realizat.

Trebuie remarcat, în plus, că dispozițiile art. 1.616 - 1.617 C. civ. nu instituie în sarcina instanței obligația de a invoca din oficiu compensația legală, ci statuează doar asupra faptului că aceasta operează, o dată condițiile legale îndeplinite, în puterea legii. Din această perspectivă, nu poate fi reținută nici încălcarea art. 22 alin. (2) C. proc. civ. și nici a dispozițiilor art. 1.616 - 1.617 C. civ.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că, întrucât compensația legală nu a fost invocată ca mijloc de apărare nici în fața instanței de fond și nici în apel, deși legiuitorul a creat această posibilitate părților din proces, pe cale de consecință se poate aprecia că ea nu poate fi invocată nici în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru prima dată direct în recurs, omisso medio, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce privește critica de nelegalitate circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că aceasta este incidentă în situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Preliminar, Înalta Curte subliniază faptul că recurentul a precizat la termenul din 20 octombrie 2021 și s-a consemnat în practicaua prezentei decizii că își mai susține critica doar din perspectiva ipotezei legate de nemotivarea hotărârii, întrucât aspectele de contradictorialitate au fost remediate din oficiu de către instanța de apel prin încheierea de la 17 iunie 2021. Față de această precizare făcută de recurent, instanța supremă apreciază ca rămasă fără obiect apărarea intimatului circumscrisă aspectului de inadmisibilitate a criticii, întrucât aceasta viza critica fundamentată pe argumentele de contradictorialitate a hotărârii recurate.

Înalta Curte constată că în speță, după cum se poate lesne observa la o analiză atentă a considerentelor deciziei atacate, prin raportare la dispozitivul acesteia, a cărui eroare materială a fost îndreptată ulterior prin încheierea din 17 iunie 2021 a aceleiași instanțe de apel, că există o concordanță deplină între soluția cuprinsă în dispozitiv - de respingere a apelului pârâtului și admitere a apelului reclamantului, cu consecința admiterii, în totalitate, a pretențiilor acestuia împotriva pârâtului - și considerentele decizorii și decisive pe care se sprijină această soluție, raționamentul instanței de prim control judiciar fiind coerent și consecvent, de natură a conduce la soluția adoptată, caz în care sunt respectate exigențele art. 425 C. proc. civ.

Se constată, totodată, că instanța de apel, examinând cauza prin prisma efectului devolutiv al căii de atac, a realizat o sinteză a motivelor de apel, grupând argumentele invocate în susținerea căii de atac și oferind o motivare corespunzătoare, raționamentul logico-juridic asupra chestiunii de drept analizate este clar și pertinent, de natură a facilita efectuarea controlului judiciar, fiind cvasiunanim acceptat faptul că esențială rămâne elocința motivării, aceasta ridicând, în principal, o problemă de calitate, de conținut și nu una de cantitate.

Înalta Curte subliniază, în cadrul analizei aceluiași motiv de casare, că nemotivarea hotărârii judecătorești presupune lipsa totală ori insuficiența argumentelor determinante, folosite pentru adoptarea soluției reflectate în dispozitiv, iar nu nemulțumirea generată de întinderea și conținutul considerentelor, în speță neputându-se reține precaritatea motivării, ci conformitatea acesteia cu dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Pentru aceste motive, instanța de recurs apreciază că motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza I C. proc. civ. nu este fondat și nu va îl va reține.

Cu referire la critica întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta presupune încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de apel, ipotezele circumscrise acestui motiv de nelegalitate întâlnindu-se în situațiile în care, exempli gratia, aceasta nu a aplicat un text legal incident, a aplicat un act normativ care nu este incident în speță, a dat eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile ori a dat o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză etc.

În susținerea acestei critici, recurentul-pârât a înțeles să invoce de o manieră formală, reține instanța supremă, încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 204 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, coroborate cu cele ale art. 1.247 alin. (3) și ale art. 1.250 din C. civ., susținând că, în realitate, la 8 aprilie 2014 nu a avut loc vreo ședință legal convocată a A.G.E.A. a S.C. C. S.R.L., astfel încât procesul-verbal din aceeași dată, pe care reclamantul și-a întemeiat pretențiile deduse judecății apare lovit de nulitate absolută, sancțiune pe care instanțele de fond ar fi trebuit să o rețină din oficiu, cu atât mai mult cu cât punctul 4 al respectivului proces-verbal cuprinde în realitate o donație deghizată, nulă absolut pentru lipsa formei autentice prin raportare la art. 1.011 și 1.014 C. civ.

În esență, recurentul-pârât a învederat instanței de recurs caracterul nul absolut al procesului-verbal A.G.E.A. din 8 aprilie 2014 - cauza juridică a pretențiilor intimatului-reclamant -, reproșând instanțelor devolutive neîndeplinirea obligației legale de invocare din oficiu a pretinsei nulități. De asemenea, a înțeles să invoce, direct în recurs, compensația legală, față de prevederile art. 1.616-1.617 C. civ., precum și faptul că aceasta nu a fost invocată din oficiu de către instanțele de fond.

Numai că toate aceste aspecte au fost deja analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiză în cadrul căreia s-a reținut greșita lor încadrare de către autorul căii de atac în ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța supremă subliniind în mod categoric că accentul în cadrul celor două critici cade pe susținerea că instanțele devolutive și-au încălcat obligațiile decurgând din principiul rolului activ prin aceea că nu au invocat din oficiu nulitatea procesului-verbal din dublă perspectivă - încălcarea dispozițiilor art. 204 din Legea nr. 31/1990 și a dispozițiilor art. 1. 011 și art. 1.014 C. civ. - și nici compensația legală.

Prin prisma acestor argumente, Înalta Curte apreciază că dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate impropriu și formal, iar criticile dezvoltate în cadrul acesta nu se impun a fi examinate din perspectiva acestui motiv de recurs, ele găsindu-și răspuns în cadrul analizei efectuate în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Aceasta întrucât problema nulității procesului-verbal și a compensării legale nefiind invocată de parte și nici de instanță din oficiu, instanța de apel nu avea cum statua în drept asupra normelor de drept pretins încălcate, după cum instanța de recurs nu are cum verifica o astfel de statuare.

Instanța supremă reține că restul criticilor formulate în recurs au de asemenea un caracter pur formal și tind la o reapreciere a probelor administrate și la o reevaluare a situației de fapt statuate, vizând practic temeinicia hotărârii, demers inadmisibil în calea extraordinară de atac a recursului în actualul context legislativ, din perspectiva dispozițiilor art. 483 alin. (3) și ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Tot astfel, critica formală referitoare la drepturile și obligațiile părților, născute în contextul retragerii intimatului-reclamant din societate nu are aptitudinea de a se încadra în vreunul din motivele de nelegalitate care să atragă casarea hotărârii, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., așa încât va rămâne, la rândul ei, în afara ariei de analiză a instanței de recurs.

Conchizând, Înalta Curte apreciază că în privința deciziei recurate nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., de aceea, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând prevederile art. 451 - 453 C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 și art. 482 din același act normativ și reținând culpa procesuală în sarcina recurentului-pârât, ca parte căzută în pretenții, acesta va fi obligat la plata în favoarea intimatului-reclamant a sumei de 3.737 RON cu titlu de cheltuieli de judecată avansate în prezenta fază procesuală, reprezentând onorariu de avocat în valoare însumată de 2.975 RON, justificat cu chitanțele aflate la dosar, cheltuieli de deplasare în valoare de 555 RON (contravaloare bilet de avion), justificate cu factura existentă la dosar și cheltuieli cu cazarea, în valoare de 207 RON, justificate cu bonul fiscal aflat la dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea formulată de recurentul-pârât privind suspendarea judecării recursului până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2021, aflat pe rolul Judecătoriei Oradea.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 96/C/2021-A/02.04.2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă recurentul-pârât la plata către intimatul-reclamant B. a sumei de 3.737 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.