ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 35/2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Satu Mare la 9 iunie 2020, reclamantul A a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B, pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare, având ca obiect înstrăinarea imobilul situat în municipiul Satu Mare str. (...) județul Satu Mare, alcătuit din teren intravilan în suprafață de 26.084 mp, cu număr cadastral (...) având categoria de folosință curți construcții, construcțiile având destinația „depozit nr. 11”, în suprafață construită la sol de 361 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 28”, în suprafață construită la sol de 281 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 32”, în suprafață construită la sol de 546 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 30”, în suprafață de sol de 547 mp, cu număr cadastral (...), „depozit nr. 37”, în suprafață construită la sol de 569 mp, cu număr cadastral (...), casă, în suprafață construită de sol de 183 mp, cu număr cadastral (...) și garaj în suprafață construită la sol de 268 mp, cu număr cadastral (...), înscris în C.F. nr. (...) Satu Mare, pentru prețul de 100.000 euro, respectiv 477,940 lei la cursul BNR de la data autentificării, conform antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat la BNP C la 12.12.2019 (încheiere de autentificare 5815/12.12.2019), să dispună intabularea pe numele reclamantului a dreptului de proprietate asupra imobilului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1669 C. civ.

Pârâtul B a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii și cerere reconvențională, în contradictoriu cu reclamantul A și soția D, solicitând anularea antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională Notarială C, cu privire la imobilul în litigiu.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 10 Septembrie 2020, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/296/2020, instanța a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată din oficiu și în consecință a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare-Secția I civilă.

Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza a fost înregistrată la 03 noiembrie 2020.

S.C. E S.R.L. a formulat cerere de intervenție în interes propriu, prin care a solicitat constatarea nulității antecontractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională Notarială C, cu consecința repunerii părților în situația anterioară și obligarea la plata cheltuielile de judecată ocazionate.

Reclamanții D, A au formulat întâmpinare la cererea de intervenție în interes propriu, prin care au invocat excepția netimbrării, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei de interes, iar în subsidiar au solicitat respingerea cererii de intervenție, ca neîntemeiată.

Prin sentința nr. 91/D din 30 martie 2023, Tribunalul Satu Mare-Secția I civilă a respins cererea principală formulată de reclamantul-pârât-reconvențional A, în contradictoriu cu pârâtul-reclamant-reconvențional B, ca neîntemeiată.

A admis cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant-reconvențional B, în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvențional A și cu pârâta-reconvențională D

A admis cererea de intervenție voluntară principală formulată de S.C. E S.R.L., în contradictoriu cu reclamantul-pârât-reconvențional A, cu pârâta-reconvențională D și cu pârâtul-reclamant-reconvențional B.

A anulat antecontractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2019 de Societatea Profesională C.

A dispus repunerea părților în situația anterioară în sensul ca pârâtul reclamant-reconvențional B să restituie reclamantului pârât-reconvențional A și pârâtei-reconvenționale D suma totală de 100.000 euro, în echivalentul în lei la cursul BNR din ziua plății, în solidar, plus dobânda legală remuneratorie calculată de la data plății și până la 29.05.2020, data ofertei reale de plată consemnată la BEJ F sub nr. 3/29.05.2020, în consens cu dispozițiile art. 3, alin. (1) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar - fiscale în domeniul bancar.

A respins cererea reclamantului A privind plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

A obligat reclamantul A să plătească doamnei expert G suma de 5.500 lei reprezentând diferență onorariu expert neachitat și stabilit prin încheierea de ședință din 19.10.2022 pronunțată de Judecătoria Satu Mare.

A obligat reclamantul A să plătească pârâtului reclamant-reconvențional B suma totală de 18.445 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru în valoare de 8.445 lei, onorariu avocat în cuantum de 9.000 lei și onorariu provizoriu expert în cuantum de 1.000 lei.

A obligat reclamantul A să plătească intervenientei S.C. E S.R.L. suma totală de 18.053,70 lei, reprezentând cheltuieli de judecată constând în taxă de timbru în valoare de 8.533,70 lei și onorariu avocat în cuantum de 9.520 lei.

Prin decizia nr. 74/A din 26 ianuarie 2024, Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților A și D împotriva sentinței civile nr. 91/D din 30 martie 2023 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

A obligat apelanții să plătească intimatului B cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 6000 lei și intimatei S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 6000 lei.

4.Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) C. proc. civ., reclamanții D, A, care au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu menținerea considerentelor instanței de apel referitoare la existența cauzei și caracterului ilicit al cauzei antecontractului de vânzare-cumpărare, cu consecința trimiterii dosarului spre rejudecare și obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenții au expus situația de fapt și etapele procesuale anterioare și au învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1669 alin. (1) C. civ. prin raportare la așa-zisul preț derizoriu al vânzării.

În acest sens, recurenții au arătat că, deși prin raportul de expertiză s-a stabilit faptul că valoarea imobilului în luna decembrie 2019 era de 890.200 euro, instanța de apel nu a luat în calcul și faptul că tot în raportul de expertiză se precizează că imobilul are nevoie de unele lucrări de reparații curente la elementele de construcții pentru a fi readus în stare foarte bună, cum ar fi: reparații la fundații și zidărie, tencuieli interioare și exterioare, planșee, pardoseli, învelitori, zugrăveli și vopsitorii exterioare, instalații electrice, sanitare și de încălzire, în proporție de până la 10% din valoarea acestora.

Avantajul urmărit de intimat trebuia analizat și prin raportare la cuantumul datoriei fiscale pe care acesta a evitat să o plătească ca urmare prețului pe care recurenții i l-au achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.468 lei, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plată a obligațiilor fiscale înregistrată sub nr. 129420/27.08.2019. Drept urmare, avantajul urmărit de părți la încheierea unui contract cu titlu oneros nu trebuie analizat doar strict prin raportare la valoarea obiectului derivat al raportului juridic, întrucât avantajul urmărit de o parte poate fi reprezentat și dintr-o pierdere pe care aceasta nu o mai încearcă. Cât timp prețul imobilului a fost menționat într-un act juridic autentificat de un notar public, preț care a fost achitat, astfel cum reiese din dovezile prezente la dosar, nu se poate susține că acesta a fost unul fictiv, stabilit fără intenția de a fi plătit.

Dispozițiile art. 1665 alin. (2) C. civ. reglementează sancțiunea nulității relative în ipoteza unui eventual preț derizoriu, iar nu pe aceea a nulității absolute. Prin invocarea așa-zisului preț derizoriu, intimatul nu face decât să invoce propria culpă la încheierea actului juridic, aspect care este în contra principiului de drept potrivit căruia nimeni nu poate să obțină foloase invocând propria vină. Astfel, chiar în ipoteza unui preț derizoriu, intimatul nu se poate apăra în vreun fel ori obține vreun folos, ca urmare a invocării propriei sale culpe, rezultând astfel că instanțele anterioare nu se puteau pronunța asupra așa-zisului caracter derizoriu al prețului, nefiind un caz de nulitate absolută pe care să-l invoce din oficiu.

Calificarea unei promisiuni de vânzare-cumpărare în formă autentică într-un contract de împrumut pe baza unor declarații de martor și prin invocarea propriei culpe a intimatului apare ca fiind contrară oricăror norme de drept. Potrivit art. 255 C. proc. civ., probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să conducă la soluționarea procesului. Potrivit art. 309 C. proc. civ., proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel, iar potrivit alin. (5) al aceluiași articol, proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv. Drept urmare, fiind vorba un act autentic, cu atât mai puțin se putea face dovada în contra acestuia folosindu-se proba testimonială, fiind în contra art. 258 alin. (1) C. proc. civ. intitulat conform căruia probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, cerințe care în cauză nu erau întrunite.

Dacă părțile urmăreau încheierea unui contract de împrumut atunci ar fi acordat exclusiv suma de care intimatul avea nevoie pentru a-și achita datoria fiscală diminuată, respectiv suma de 200.000 lei, iar nu suma de 100.000 euro, sumă de care intimatul a beneficiat.

Nu se poate proceda la o calificare ulterioară a unui act juridic autentic pe baza relatărilor unor martori sau a relatărilor unui debitor care nu înțelege să execute obligațiile la care a consimțit.

În atare caz și recurenții pot invoca faptul că, în realitate, antecontractul a reprezentat de fapt o donație, întrucât sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a unui contract de donație.

Prin precizările transmise la 23 noiembrie 2024, recurenții au învederat că solicită trimiterea spre rejudecare întrucât nu a fost analizat fondul cauzei și au arătat că soluționarea cauzei în apel la 26 ianuarie 2024 s-a făcut cu 65 de zile înainte de primirea dosarului de fond de la Tribunalul Satu Mare, conform adresei de înaintare la Curtea de Apel Oradea, emisă la 01 aprilie 2024 de către Tribunalul Satu Mare.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 iulie 2024, intimata-intervenientă în interes propriu S.C. E S.R.L. a invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., respectiv argumentele invocate în susținerea cazului de casare se referă la modalitatea în care instanța a interpretat concluziile raportului de expertiză, iar pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 258 alin. (1) C. proc. civ. reprezintă o solicitare inadmisibilă în raport de invocarea interpretării/aplicării greșite a unor norme de drept material, textul legal reprezentând o normă de drept procesual.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului și a arătat că instanța de apel a apreciat în mod corect faptul că prețul din cuprinsul promisiunii de vânzare-cumpărare este unul derizoriu și disproporționat în raport de valoarea bunurilor imobile care fac obiectul acesteia, sens în care nu se poate aprecia că părțile au consimțit la încheierea unui astfel de contract.

Contrar argumentelor invocate de recurenți, în cuprinsul hotărârii atacate, instanța de apel a analizat în mod detaliat concluziile raportului de expertiză în ceea ce privește valoarea imobilului ce formează obiectul antecontractului de vânzare-cumpărare și a concluzionat, în mod corect că aceste reparații curente care se impuneau a fi efectuate nu pot afecta valoarea de piață a imobilului, care la momentul încheierii antecontractului, respectiv în cursul lunii decembrie 2019, valora 890.200 de euro, în ciuda reparațiilor curente care se impuneau a fi realizate. De altfel, se observă că expertul a menționat că aceste reparații se impun a fi efectuate în cazul în care se dorește aducerea clădirii într-o stare foarte bună, argumente din care reiese faptul că acest imobil se afla într-o stare bună, reparațiile aducându-i doar un spor de valoare patrimonială, fără ca aceste reparații să aibă aptitudinea de a diminua valoarea sa de piață.

Din această perspectivă, argumentele invocate de către recurenți cu privire la faptul că instanța de apel nu ar fi avut în vedere faptul că valoarea imobilului este una inferioară prețului stabilit în expertiză în virtutea acestor reparații curente, care se impuneau a fi efectuate, sunt nejustificate în contextul în care, deși expertul a avut în vedere această necesitate a lucrărilor de reparație, care de altfel reprezintă o valoare mică, în proporție de până la 10% din valoarea acestora, a apreciat în final că prețul de piață al imobilului la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare este de 890.200 euro.

Totodată, pentru a justifica netemeinicia celor reținute de instanța de apel cu privire la prețul stipulat în contract, s-a arătat faptul că avantajul pe care pârâtul-reclamant reconvențional l-a obținut ca urmare a încheierii actului juridic trebuie raportat și la cuantumul datoriei fiscale pe care acesta a evitat să o plătească ca urmare a prețului pe care intimatul i l-a achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.478 lei, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plata obligațiilor fiscale înregistrată sub nr. 129420/27.08.2019.

Cu toate acestea, prin hotărârea atacată, instanța de apel a arătat la fila 9 că aceste argumente care au fost invocate și în faza procesuală a apelului sunt nejustificate în contextul în care nu poate fi acceptată poziția apelanților că B a consimțit la un preț de nouă ori mai mic decât valoarea reală de piață de la acel moment că avea de achitat debite fiscale fiind firesc ca o persoană îndatorată să încerce să obțină un preț cât mai mare din valorificarea bunurilor. Această concluzie se susține și prin natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care își aveau sediul sau punctul de lucru 21 de societăți comerciale, conform informațiilor furnizare de ORC Satu Mare. În acest sens, nu prezintă nicio relevanță argumentul invocat de recurenți, respectiv destinația dată de pârâtul-reclamant reconvențional sumelor de bani achitate în virtutea acestui contract.

Referitor la dispozițiile art. 1665 alin. (2) C. civ., s-a susținut în cuprinsul recursului faptul că instanța de apel a făcut aplicabilitatea acestora în mod greșit, câtă vreme această normă juridică este una dispozitivă, de la care părțile pot deroga și care nu poate fi invocată din oficiu de către instanța de judecată.

Contrar celor susținute de recurenți, incidența în speță a sancțiunii nulității relative ca urmare a prețului derizoriu a antecontractului care face obiectul cauzei, în acord cu dispozițiile art. 1665 alin. (2) C. civ., a fost invocată atât de pârâtul-reclamant reconvențional B prin intermediul cererii reconvenționale, cât și de intervenientă prin cererea de intervenție formulată în cauză, fără a fi invocată din oficiu de către instanță de apel.

În acest sens, sunt respectate dispozițiile art. 1248 alin. (2) C. civ. în ceea ce privește regimul sancțiunii nulității relative, aceasta fiind invocată de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată. Or, este evident atât interesul pe care promitentul vânzător B îl are cu privire la vânzarea acestui bun imobil, cât și interesul pe care intervenienta îl are în raport de această potențială vânzare.

Totodată, deși se arată în cuprinsul recursului faptul că nu se pot invoca dispozițiile art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv incidența sancțiunii nulității relative ca urmare a invocării propriei culpe, argumentul este lipsit de fundament probator prin raportare la două considerente. Pe de-o parte, aplicabilitatea sancțiunii nulității relative nu presupune absența unei culpe a celui care o invocă, astfel cum reiese din cuprinsul dispozițiilor art. 1248 și art. 1665 C. civ., iar pe de altă parte, nu se poate reține o astfel de culpă în sarcina reclamantului-pârât reconvențional în ceea ce privește nerespectarea dispozițiilor art. 1665 C. civ., atât timp cât, în fapt, acesta nu a consimțit la încheierea unei promisiuni de vânzare-cumpărare.

Totodată, deși se arată că instanța de apel a calificat promisiunea de vânzare-cumpărare în formă autentică într-un contract de împrumut pe baza unor declarații de martori, cu încălcarea normelor de drept, făcându-se referire la dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., acest argument nu prezintă relevanță în raport de recursul formulat, căci așa cum reiese din cuprinsul hotărârii recurate, pentru a pronunța anulabilitatea antecontractului de vânzare cumpărare, instanța a avut în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv existența unui preț derizoriu, aspect stabilit în baza procedeului probator al expertizei judiciare și nicidecum în baza declarațiilor de martori.

Chiar dacă s-ar aprecia că instanța de apel și-a fundamentat hotărârea atacată pe baza declarațiilor martorilor administrate în cauză, nu se poate valida argumentul invocat de recurenți cu privire la încălcarea normelor procesuale în ceea ce privește administrarea acestor probe.

Pe de-o parte, prin declarațiile martorilor administrate în prezenta cauză s-a încercat dovedirea unui fapt juridic licit, respectiv existența unei simulații în raport de obiectul contractului care formează obiectul judecății, iar în dovedirea unui astfel de fapt ilicit, normele legale permit administrarea probei cu martori.

Pe de altă parte, prin declarațiile acestor martori se încearcă dovedirea unor aspecte de fapt care preced încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare care face obiectul prezentei cauze, aspecte care prezintă relevanță majoră în raport de intenția părților, respectiv de motivul care le-a determinat pe acestea să încheie contractul.

Prin întâmpinarea înregistrată la 25 iulie 2024, intimatul-pârât B invocat excepția de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., arătând că în realitate sunt deduse judecății aspecte privind administrarea și interpretarea probelor, iar nu aspecte privind interpretarea/aplicarea greșită a normelor de drept material, simpla indicare a unor astfel de texte legale nefiind suficientă pentru ca recursul să poată fi încadrat în motivul invocat.

Pe fond, intimatul a solicitat respingerea recursului și a arătat că a invocat nulitatea relativă pentru preț derizoriu, chestiunea nefiind analizată din oficiu de către instanță, cum eronat susțin recurenții.

De asemenea, contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța a analizat concluziile raportului de expertiză în ce privește valoarea imobilului obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare și a stabilit că respectivele reparații curente, care se impuneau a fi efectuate nu pot afecta valoarea de piață a imobilului, care la momentul încheierii antecontractului, în cursul lunii decembrie 2019, valora 890.200 de euro, în ciuda reparațiilor curente care se impuneau a fi realizate. S-a avut în vedere și faptul menționat de expert, în sensul că aceste reparații se impun a fi efectuate în cazul în care se dorește aducerea clădirii într-o stare foarte bună, imobilul fiind într-o stare bună, iar eventuale reparații ar aduce un spor de valoare și nicidecum nu diminuează valoarea de piață.

Recurenții arată că nu s-a analizat avantajul pe care pârâtul l-a obținut raportat la cuantumul datoriei fiscale ce a avut-o de achitat, însă prin hotărârea atacată, instanța de apel a analizat și această apărare, pe care a respins-o, și a constatat, în mod corect, că nu sunt întrunite cerințele art. 1669 alin. (1) C. civ.

Recurenții critică aspectul calificării de către instanța de fond și apel a promisiunii de vânzare-cumpărare, ce face obiectul cauzei, într-un contract de împrumut, bazat pe declarațiile martorilor, cu încălcarea dispozițiile art. 258 alin. (1) C. proc. civ., care nu ar permite audierea martorilor împotriva unui înscris autentic. Aceste critici ale hotărârilor pronunțate de instanțelor inferioare nu prezintă relevanță în raport de considerentele hotărârii recurate, întrucât pentru a pronunța anularea antecontractului de vânzare-cumpărare instanța de apel a avut în vedere neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1665 alin. (2) C. civ., respectiv existenta unui preț derizoriu, aspect stabilit în baza procedeului probator al expertizei judiciare și nicidecum în baza declarațiilor de martori. Mai mult, acest motiv de recurs vizează, practic, hotărârea instanței de fond pronunțată de Tribunalul Satu Mare și nu cea din apel, întrucât în apel nu s-au administrat probe, or obiectul recursului nu poate fi decât decizia pronunțată în apel. Pe de altă parte, trebuie menționat că însăși dispozițiile art. 1665 alin. (2) C. civ., prevăd că atunci când prețul este atât de disproporționat față de valoarea bunului este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare.

Întrucât pârâtul a invocat ilicitatea și nevalabilitatea cauzei, a avut sarcina de a proba acest aspect, solicitând, pe lângă înscrisuri și interogatoriu și administrarea probei cu martori. Fiind vorba de un fapt juridic stricto sensu, este admisibil orice mijloc de probă, astfel că au valoare probantă declarațiile de martori administrate în fața primei instanțe, care au confirmat susținerile pârâtului, și nu este inadmisibilă această probațiune, cum greșit susțin recurenții.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la 2 august 2024, recurenții-reclamanți au solicitat respingerea excepției de nulitate invocate prin întâmpinările pârâților și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Prin notele scrise înregistrate la 25 noiembrie 2024, recurenții-reclamanți au arătat că înțeleg să aducă lămuriri ale motivelor de recurs deja expuse, despre care au învederat că reprezintă argumente ce țin de ordinea publică încălcată de magistrații care au pronunțat hotărârile ce fac obiect al examinării în prezentul recurs.

Au arătat că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că au fost încălcate dispozițiile art. 6, art. 20 și 22, art. 61 și 62, art. 255, art. 309, art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că au fost interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 1235, art. 1238, art. 1240, art. 1270, art. 1665 alin. (2), art. 1669 C. civ.

S-a arătat că soluția de trimitere spre rejudecare este raportată la următoarele aspecte: eroarea instanței în soluționarea fondului cauzei (art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), în sensul că instanțele inferioare nu au evaluat corespunzător fondul cauzei în ceea ce privește condițiile necesare pentru validitatea antecontractului de vânzare-cumpărare; deciziile instanțelor de fond și apel s-au bazat pe interpretări greșite ale normelor de drept material și procedural fără o analiză aprofundată a probelor administrate; încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual (încălcarea principiilor de procedură civilă prin admiterea unor probe inadmisibile, respectiv proba cu martori pentru a contrazice un act autentic, contrar art. 309 C. proc. civ.); aplicarea greșită a normelor de drept material, cum ar fi calificarea greșită a nulității ca fiind absolută, în loc de relativă (art. 1665 alin. (2) C. civ.); ignorarea unor aspecte esențiale (prezumția de valabilitate și forță obligatorie a actelor autentice-art. 1240 și art. 1270 C. civ., neanalizarea contextului economic și a acordului liber exprimat al părților la momentul încheierii antecontractului, admiterea unei expertize care nu a analizat complet situația pieței și condițiile tranzacției); împrejurarea că soluția dată nu a fost fundamentată pe o judecată corectă a fondului; erorile instanțelor inferioare în aplicarea normelor privind nulitatea și stabilitatea juridică a actelor autentice constituie motive de ordine publică, care impun remedierea lor în recurs, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, întrucât la dosarul cauzei au fost depuse, de către recurenții-reclamanți, la 25 noiembrie 2024 (în afara termenului legal imperativ de exercitare a căii extraordinare de atac), motive de recurs suplimentare (calificate de recurenți ca fiind de ordine publică), la care s-a făcut referire și prin concluziile orale formulate de reprezentantul convențional al recurenților la termenul de judecată la care cauza a fost reținută în pronunțare, Înalta Curte constată că în practicaua prezentei decizii instanța a lămurit regimul juridic al acestor motive de recurs ulterioare, în sensul că a constatat decăderea recurenților din dreptul de a formula aceste motive de recurs suplimentare în raport de dispozițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora motivele de casare de ordine publică pot fi ridicate din oficiu numai de către instanță, nu și de către părți. Pe cale de consecință, părțile pot invoca motive de recurs numai prin recursul exercitat în termenul legal imperativ sau prin întâmpinările formulate, acestea fiind căile procedurale, pe care le au la dispoziție părțile. În plus, se constată că motivele suplimentare depuse cu depășirea termenului legal imperativ de către recurent nu reprezintă motive de ordine publică pentru a fi invocate de către instanța de judecată din oficiu.

Prin urmare, recursul urmează a fi analizat din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost indicat și argumentat prin cererea de recurs formulată în termenul legal, respectiv aplicarea greșită a dispozițiile art. 258 și art. 309 C. proc. civ. și interpretarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1665 alin. (1) C. civ. cu privire la modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra neîndeplinirii condițiilor de valabilitate ale antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între recurenți și intimatul B, prin prisma prețului derizoriu al vânzării.

Art. 258 C. proc. civ. reține că: „(1) Probele se pot încuviința numai dacă sunt întrunite cerințele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere. (2) Încheierea prin care se încuviințează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de probă încuviințate, precum și obligațiile ce revin părților în legătură cu administrarea acestora. (3) Instanța va putea limita numărul martorilor propuși.”

De asemenea, art. 255 C. proc. civ. la care face trimitere textul legal menționat, prevede că: (1) „Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii și să ducă la soluționarea procesului. (2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui. (3) Uzanțele, regulile deontologice și practicile statornicite între părți trebuie probate, în condițiile legii, de către cel care le invocă. Regulamentele și reglementările locale trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanței. (4) La cererea instanței, autoritățile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit, toate informațiile, înscrisurile ori reglementările solicitate.”

Cu referire la aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi reținut motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât proba cu martori a fost propusă de către intimatul-pârât B prin întâmpinarea și cererea reconvențională formulate în termenul legal, a fost pusă în discuția părților și a fost încuviințată de către tribunal la termenul din 26 februarie 2021 (fila 25 vol. I dosar fond), cu arătarea faptelor ce trebuie dovedite, instanța pronunțându-se la termenul respectiv și cu privire la faptul că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 309 C. proc. civ. invocate de recurenți, prin apărător, cu prilejul concluziilor orale asupra probelor.

De altfel, deși fac trimitere la dispozițiile art. 255 și 258 alin. (1) C. proc. civ., recurenții critică, în realitate, faptul că instanța de apel a administrat proba testimonială cu privire la un înscris încheiat în formă autentică pentru care legea interzice, în mod expres, astfel de probatorii, situație care însă este reglementată de art. 309 C. proc. civ.

Art. 309 C. proc. civ. statuează că: „(1) Proba cu martori este admisibilă în toate cazurile în care legea nu dispune altfel. (2) Niciun act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exercițiul activității sale profesionale, în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă. (3)În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori. (4) De asemenea, este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea cere forma scrisă, în afară de cazurile în care: 1.partea s-a aflat în imposibilitatea materială sau morală de a-și întocmi un înscris pentru dovedirea actului juridic; 2.există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310; 3. partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forță majoră; 4. părțile convin, fie și tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la drepturile de care ele pot să dispună; 5. actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violență ori este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz; 6.se cere lămurirea clauzelor actului juridic. (5) Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4).”

Invocând nerespectarea acestui text legal, recurenții pretind că instanța de apel nu putea califica o promisiune de vânzare-cumpărare încheiată în formă autentică ca fiind un contract de împrumut, pe baza unor declarații de martori, întrucât în această situație proba testimonială era prohibită de lege.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată, pe de o parte, că o astfel de critică se referă, în realitate, la considerentele tribunalului (unde în finalul motivării s-a reținut că intenția reală a părților a fost aceea de a încheia un contract de împrumut), iar pe de altă parte, că în apel nu s-a procedat la o calificare juridică a promisiunii de vânzare-cumpărare, cum în mod eronat susțin recurenții, ci la analiza condițiilor de valabilitate ale antecontractului de vânzare-cumpărare din perspectiva temeiului juridic care a determinat învestirea instanței, respectiv art. 1669 alin. (1) C. civ.

În cadrul acestei analize, instanța de apel nici măcar nu s-a raportat la declarațiile de martori administrate cu prilejul judecății în fond, ci la raportul de expertiză întocmit în cauză de expert inginer G, care a stabilit că valoarea de piață în luna decembrie 2019 a construcțiilor C1-C7 și a terenului aferent, situate în Satu Mare, str. (...) era de 890.200 euro și că degradările imobilului construcție reprezintă 10% din valoarea acestuia. De asemenea, instanța de apel s-a raportat la răspunsul la obiecțiuni formulat de același expert, prin care acesta și-a menținut concluziile cu privire la valoarea de piață a imobilului în litigiu la data încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare după ce a reținut ca și comparabilă tranzacția notarială depusă de reclamantul A, dar și la natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care își aveau sediul sau punct de lucru 21 de societăți comerciale, conform informațiilor furnizate de ORC Satu Mare.

Cu toate acestea, Înalta Curte reține că declarațiile de martori nu au fost administrate în contra antecontractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a dispus de către instanța de apel, pentru a se aprecia că au fost încălcate dispozițiile art. 309 C. proc. civ., cum greșit afirmă recurenții, ci pentru dovedirea unor aspecte de fapt și a conduitei părților anterioară încheierii actului juridic, cu relevanță majoră în ce privește motivul care le-a determinat pe acestea să încheie contractul.

Prin urmare, declarațiile de martori au fundamentat identificarea cauzei reale a antecontractului de vânzare-cumpărare, în sensul de a se stabili dacă părțile au urmărit obținerea dreptului de proprietate (recurenții-reclamanți), respectiv obținerea unui împrumut (intimatul-pârât B).

Proba testimonială nu a fost administrată pentru a se dovedi existența, obiectul sau valoarea actului juridic încheiat. Nu valoarea din contract a făcut obiectul probațiunii, ci dacă au existat raporturi de împrumut între recurenți și intimatul B, aspecte de fapt dovedibile cu orice mijloace de probă, inclusiv cu depoziții de martori.

Față de cele arătate, dispozițiile art. 309 C. proc. civ. nu au avut cum să fie încălcate întrucât nu sunt incidente cauzei pendinte și, prin urmare, nu se circumscriu nici motivului de recurs invocat, astfel încât critica nu poate fi primită.

II. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1665 C. civ. cu privire la prețul derizoriu.

Potrivit art. 1665 C. civ. „Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit. (2) De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când prețul este într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să consimtă la o vânzare”.

Prima critică formulată care se subsumează acestui motiv de recurs se referă la împrejurarea că instanța devolutivă nu a avut în vedere un element esențial pentru valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare și anume scopul și avantajul urmărit de fiecare dintre părțile contractante, care are relevanță asupra aprecierii prețului contractual ca fiind derizoriu.

Recurenții susțin că avantajul urmărit de intimatul-pârât B trebuia analizat și prin raportare la cuantumul datoriei fiscale, pe care acesta a evitat să o plătească, ca urmare a prețului pe care aceștia l-au achitat în temeiul antecontractului, respectiv suma de 698.478 lei, așa cum rezultă din interpretarea coroborată a deciziei de menținere a valabilității eșalonării la plata obligațiilor fiscale cu nr. 129420/27.08.2019.

Înalta Curte constată că raporturile juridice civile izvorăsc din acte juridice, care constituie manifestări de voință făcute de către subiectele de drept civil cu intenția de a produce efecte juridice, deci depind de această voință a subiectelor de drept civil.

Actul juridic, respectiv contractul de vânzare-cumpărare este o manifestare de voință sau de voințe din partea unuia sau a mai multor subiecte de drept, făcută cu intenția de a produce efecte juridice și determinantă (necesară) pentru producerea acelor efecte.

Din noțiunea actului juridic civil (în sens substanțial) rezultă elementele definitorii ale actului: întâi, orice act este o manifestare de voință, deci o exteriorizare a voinței subiectului de drept civil. Ca atare, eventualele dorințe sau intenții păstrate de o persoană exclusiv în forul interior, neexteriorizate nici în mod expres, nici în mod implicit, prin gesturi, nu generează un act juridic și nu au relevanță juridică în dreptul civil.

În al doilea rând, nu orice manifestare de voință este recunoscută ca un act producător de efecte juridice, ci numai manifestarea făcută în limitele permise de dreptul obiectiv. Depășirea acestor limite implică, de regulă, nulitatea (nevalabilitatea) manifestării de voință și, deci, lipsirea sa de efecte, dacă legea nu prevede o altă sancțiune. În al treilea rând, scopul manifestării de voință este producerea de efecte juridice. Dacă nu există această intenție, ci manifestarea de voință, deși există, este făcută în glumă sau, mai general, cu un caracter neserios obiectivat (exteriorizat), nu va exista un act juridic valabil.

În al patrulea rând, aceste efecte juridice pot consta în nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile, putând fi infinit de variate: transmisiunea, constituirea sau stingerea unui drept subiectiv, recunoașterea unei situații juridice etc.

Manifestarea de voință trebuie să fie determinantă, în împrejurările de fapt în care este făcută, pentru producerea efectelor juridice. Acest element definitoriu diferențiază actul de faptul juridic în sens restrâns, care fie presupune lipsa manifestării de voință, fie presupune că, dacă există o manifestare de voință din partea subiectului, ea este totuși irelevantă pentru producerea efectelor juridice, care iau naștere în temeiul legii, nu pentru că sunt voite de subiectul de drept.

Prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, voința cumpărătorului este de a dobândi dreptul de proprietate a unui bun mobil/imobil în patrimoniu, iar cea a vânzătorului constă în obținerea unui preț.

Astfel, pentru analizarea valabilității contractului de vânzare-cumpărare trebuie să se aibă în vedere scopul urmărit de către vânzător, iar nu avantajul, așa cum pretind recurenții, prin memoriul de recurs.

Motivul determinant care conduce la hotărârea de a încheia un act juridic și la exteriorizarea acestei hotărâri în mediul social este relevant pentru aprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare contestat.

Astfel, scopul urmărit de către vânzător era de a obține un preț cât mai aproape de valoarea de piață a imobilului în vederea măririi patrimoniului cu o sumă de bani necesară pentru acoperirea datoriilor.

Prin urmare, nu prezintă nicio relevantă argumentul invocat de recurenți, respectiv destinația dată de vânzător sumelor de bani achitate în virtutea acestui contract.

De aceea, în mod corect, instanța de apel a decelat că nu poate fi acceptată poziția apelanților că „B a consimțit la un preț de nouă ori mai mic decât valoarea reală de piață de la acel moment pentru că avea de achitat debite fiscale, fiind firesc ca o persoană îndatorată să încerce să obțină un preț cât mai mare din valorificarea bunurilor. Această concluzie se susține și prin natura imobilului în litigiu, respectiv platformă industrială în care își aveau sediul sau punct de lucru 21 de societăți comerciale, conform informațiilor furnizate de ORC Satu Mare”.

Existența unor datorii în patrimoniul vânzătorului ar fi trebuit să îl determine să urmărească înstrăinarea bunurilor sale la un preț cât mai avantajos comparativ cu prețul de piață, și nu la orice valoare mult inferioară.

Din această perspectivă, nu poate fi primită susținerea recurenților în sensul că avantajul urmărit de părți la încheierea unui contract cu titlu oneros nu trebuie analizat doar strict prin raportare la valoarea obiectului derivat al raportului juridic (imobilul obiect al antecontractului de vânzare-cumpărare), întrucât avantajul urmărit de o parte poate fi reprezentat și dintr-o pierdere pe care aceasta nu o mai încearcă.

În contextul factual al cauzei, această afirmație este una pur speculativă, câtă vreme, așa cum s-a arătat, instanța de apel a avut în vedere starea de îndatorare pe care o avea intimatul-pârât B, și a concluzionat, în mod corect, că o astfel de împrejurare nu era de natură să-l determine pe acesta să încheie o vânzare al cărei preț îl punea, în continuare, într-o situație prejudiciabilă.

Pentru aceste motive, se constată că este neîntemeiată critica formulată.

A doua critică se referă la împrejurarea că instanța a avut în vedere numai concluziile raportului de expertiză evaluatorie pentru aprecierea caracterului derizoriu al prețului contractual.

Recurenții susțin că instanța de apel a statuat asupra caracterului neserios al prețului antecontractului de vânzare-cumpărare, fără a lua în calcul că prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a reținut că imobilul în discuție este într-o stare de degradare care necesită efectuarea unor ample lucrări de reparație.

În primul rând, Înalta Curte subliniază că evaluarea probatoriului reprezintă o chestiune de netemeinicie ce excedează prezentului cadru procesual, iar interpretarea eronată a unor normelor juridice incidente poate fi verificată în măsura în care se invocă greșita aplicare a unei norme din materia interpretării contractelor ce ar conduce la o denaturare a voinței contractuale a părților.

Instanța devolutivă a analizat probatoriile administrate în litigiul pendinte și pe baza acestora a statuat cu privire la valoarea imobilului, așa cum a fost stabilită prin mijloacele de probă administrate în cauză, în condiții de contradictorialitate, respectiv proba cu expertiză imobiliară evaluatorie.

În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a valorificat concluziile raportului de expertiză în sensul invocat de recurenți, reținând că „deși apelanții au susținut că imobilul ce făcea obiectul vânzării se afla în stare de degradare, ceea ce ar explica prețul trecut în antecontract, expertul a menționat că starea tehnică a construcțiilor C1-C7, obiect al promisiunii de vânzare-cumpărare, era bună, ceea ce, potrivit clasificației precizate în raportul de expertiză, înseamnă că imobilul-construcție are „nevoie de unele lucrări de reparații curente la elementele de construcții pentru a fi readusă în stare foarte bună, cum ar fi: reparații la fundații și zidărie, tencuieli interioare și exterioare, planșee, pardoseli, învelitori, zugrăveli și vopsitorii exterioare, instalații electrice, sanitare și de încălzire, în proporție de până la 10% din valoarea acestora.”

Se notează că prin raportul de expertiză, care a stabilit că imobilul în litigiu are o valoare de piață de 890.200 euro, nu s-a menționat că degradările aferente constatate de același expert ar atrage diminuarea respectivei valori, care, de altfel, nici nu a fost contestată, prin formularea obiecțiunilor sau solicitarea de completare a raportului de expertiză în calea de atac a apelului. Prin urmare, această valoare rămâne una de referință, atunci când instanța de apel procedează la analiza comparativă privind prețul imobilului din antecontractul de vânzare-cumpărare (100.000 euro), respectiv prețul imobilului astfel cum a fost apreciat prin raportul de expertiză efectuat în cauză (890.200 euro).

Aceste statuări ale instanței de apel reprezintă o valorificare a atribuțiilor judiciare, respectiv aprecierea și coroborarea probatoriului administrat, atribuții care privesc temeinicia hotărârii atacate, și nu legalitatea acesteia, motiv pentru care exced analizei instanței de recurs.

Prin urmare, stabilirea caracterului serios/neserios (derizoriu) al prețului vânzării este o chestiune de fapt pentru că ține de evaluarea tuturor circumstanțelor în care se determină că a avut loc încheierea actului juridic contestat, astfel încât o cenzură a instanței de recurs în privința unei atare evaluări realizate de instanța de apel este exclusă, controlul instanței de recurs fiind unul în legalitate, iar nu (și) în temeinicie a hotărârii atacate.

Pornind de la aceste statuări instanța supremă, în limita controlului judiciar realizat de instanța de recurs constată că au fost aplicate, în mod corect, dispozițiile art. 1665 C. civ., nefiind fondată critica formulată de către recurenții-reclamanți.

A treia critică invocată se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1665 alin. (2) C. civ. reglementează sancțiunea nulității relative pentru prețul derizoriu.

Recurentul susține că normă juridică invocată este dispozitivă, respectiv o normă juridică de la care părțile pot deroga, iar instanțele anterioare nu se puteau pronunța din oficiu asupra caracterului prețului derizoriu, întrucât nu este vorba de o nulitate absolută.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că demersul judiciar de învestire a instanței cu pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a aparținut recurenților-reclamanți.

În acest cadru procesual, intimatul-pârât B a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii și cerere reconvențională, prin care a solicitat anularea antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5815/12.12.2029.

În susținerea cererii reconvenționale, intimatul-pârât a arătat că, în realitate, a dorit încheierea unui contract de împrumut, că prețul menționat în antecontract s-a situat cu mult sub valoarea de piață a imobilelor care după grila notarilor valorează 500.000 euro și că este evident că nu putea să-și dorească a încheia un antecontract de vânzare-cumpărare la un preț de 5 ori mai mic decât cel real. În urma probelor administrate, prin raportul de expertiză efectuat în cauză s-a stabilit o valoare mult mai mare a imobilelor, respectiv aceea de 890.200 euro.

Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, instanța de apel nu s-a pronunțat din oficiu asupra prețului derizoriu stabilit prin antecontractul de vânzare-cumpărare anulat în prezenta cauză, ci la solicitarea expresă formulată pe cale reconvențională de către intimatul-pârât și, totodată, la solicitarea formulată de intimata S.C. E S.R.L. prin cererea de intervenție în nume propriu.

Pe cale de consecință, au fost respectate dispozițiile art. 1248 alin. (2) C. civ. în ceea ce privește regimul sancțiunii nulității relative, aceasta fiind invocată de cel a cărui interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată. Or, este evident atât interesul pe care promitentul vânzător B îl are cu privire la vânzarea acestui bun imobil.

Față de soluția ce se va pronunța și având în vedere că intimații au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va face aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fundamentul plății cheltuielilor de judecată fiind dat de culpa procesuală în care se află partea care a pierdut procesul.

Astfel, intimata intervenientă în interes propriu S.C. E S.R.L. a solicitat cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 17.850 lei, dovedite cu factura nr. AT 0080/01.07.2024 (fila 154 dosar). Întrucât însă gradul de complexitate al cauzei și împrejurarea că aceasta a fost soluționată la primul termen de judecată nu justifică cuantumul onorariului avocațial astfel cum a fost solicitat, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei și va acorda intimatei cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.

Pentru aceleași considerente și în baza acelorași dispoziții legale, va fi redimensionat și cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat solicitate de intimatul-pârât B în sumă de 15.000 lei, dovedite cu factura nr. 312031/04.07.2024 (fila 156 dosar), care vor fi reduse, în sensul că se va acorda suma de 8000 lei.

Pentru aceste considerente, apreciind că nu sunt întemeiate criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții D, A împotriva deciziei nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea-Secția I civilă. Va obliga recurenții-reclamanți să plătească intimatei interveniente S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei, iar intimatului-pârât B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A și D, împotriva deciziei civile nr. 74/A din 26 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea – Secția I civilă.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească intimatei interveniente S.C. E S.R.L. cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.

Obligă recurenții-reclamanți să plătească intimatului-pârât B cheltuieli de judecată reduse în cuantum de 8000 lei.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.