ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2057/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată din 28 iunie 2019, înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Satu Mare prin Primar, constatarea nulității preluării imobilelor teren extravilan înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 13889/2 cu suprafața de 14887 mp, teren extravilan înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 138912 cu suprafață de 19164 mp în baza Decretului nr. 111/1951, teren intravilan situat în Satu Mare, județul Satu Mare înscris în CF nr. x, având nr. top. x, 138912 cu suprafața de 19164 mp, în baza Decretului nr. 92/1950 și constatarea dreptului de proprietate al numiților A. senior și B..

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 263/D/3 decembrie 2019, Tribunalul Satu Mare a admis excepția de inadmisibilității acțiunii, invocată de pârât și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului Municipiul Satu Mare, prin Primar, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în apel: Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., solicitând admiterea acestuia și, în principal, anularea hotărârii atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre judecare de către instanța de apel, cu cheltuieli de judecată pe cale separată. Prin decizia nr. 214/A din 23 martie 2020, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul A. în contradictoriu cu intimatul Municipiul Satu Mare împotriva sentinței civile nr. 263/D din data de 3 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2019. S-a luat act că ambele părți vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamantul A., solicitând admiterea recursului și, în principal, casarea în tot a hotărârii instanței de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, casarea în tot a hotărârii instanței de apel cu reținerea cauzei spre judecare. Prin memoriul de recurs, reclamantul se plânge de faptul că instanțele de fond în mod greșit s-au raportat la legea specială, deși prin acțiunea civilă formulată el a solicitat doar recunoașterea calității sale de proprietar al bunurilor imobile ce au aparținut autorilor săi. Recurentul, după ce făcut un istoric al litigiului, a expus, subsumate criticii în recurs, argumentele pentru care consideră că decizia atacată nu este legală. În opinia sa, instanța de apel a reținut în mod greșit că în fața primei instanțe, reclamantul, prin reprezentant, a învederat că nu au fost efectuate demersuri în baza Legii nr. 10/2001, susținând că părinții săi nu au avut cunoștință despre această procedură legală și că nici el nu a inițiat un astfel de demers, fiind depășite termenele prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea a apreciat, în mod eronat, că în mod legal s-a reținut de către tribunal, raportat la dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ale deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33/2008, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii, că demersul reclamantului privind constatarea nulității preluării unor imobile de către Statul Român ce intră sub incidența legii speciale - Legea nr. 10/2001, cu consecința recunoașterii dreptului de proprietate în favoarea vechilor proprietari, este inadmisibil, în condițiile în care antecesorii reclamantului nu au urmat procedura prevăzută de această lege specială. În opinia recurentului, deși, dispozițiile Legii nr. 10/2001, ca lege specială, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, demersul său judiciar vizează recunoașterea dreptului de proprietate al autorilor săi, care nu a fost niciodată anulat. Legiuitorul prin legea specială de reparație a permis restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada de referință a acestui act normativ, dar nu a prevăzut anularea dreptului de proprietate. Legea nr. 10/2001 are caracter special și se aplică cu prioritate față de prevederile C. civ., doar cu privire la restituirea efectivă sau alte măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în mod abuziv, nu și cu privire la dreptul de proprietate. Totodată, susține recurentul, în cuprinsul legii nu se prevede în mod expres că neîndeplinirea procedurii privind depunerea cererilor de restituire și nerespectarea termenului de depunere echivalează cu pierderea dreptului de proprietate și implicit anularea titlurilor. Prin Decizia nr. 33/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, s-a statuat că în concursul dintre legea specială și legea generală, în cazul acțiunilor în revendicare formulate pe calea dreptului comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acestea se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială, iar acest lucru nu s-a avut în vedere de către instanțe. Prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate în principal procedurile administrative de restituire, precum și modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri. În cadrul acestor proceduri, legea specială prevede că în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 23 din actul normativ, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție, motivată, asupra cererii de restituire în natură, persoana îndreptățită având posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii prevăzute de lege, inclusiv de a deduce judecății însuși dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu. În speță, o astfel de decizie sau dispoziție nu există. Cu toate că s-a adresat în prealabil unității deținătoare Municipiul Satu Mare, procedura administrativă nu a fost derulată potrivit legii, în sensul că există doar o adresa-răspuns - nr. 32541/28.06.2018 - la notificarea sa înregistrată cu nr. x/15.06.2018 de intimatul-pârât. Curtea a apreciat că reclamantul nu are vocație la restituirea imobilelor în litigiu, date fiind cele statuate în jurisprudența Curții Europene, respectiv în Cauza Maria Atanasiu din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/22.11.2010, dar nu a apreciat asupra existenței sau inexistenței vreunui drept de proprietate, cu toate că, asemeni instanței de fond, a constatat lipsa unei hotărâri judecătorești definitive și executorii, prin care să se recunoască calitatea de proprietar. Or, prin acțiunea dedusă judecății a solicitat să se recunoască doar calitatea sa de proprietar, ca moștenitor al părinților săi, calitate pe care nu a pierdut-o prin efectul legii speciale, titlurile de proprietate fiind perfect valabile. Nu se poate nega existența acestor "bunuri" în patrimoniul reclamantului, prin titluri perfect valabile, cât și a unei "speranțe legitime" de recunoaștere a dreptului său de proprietate. Susține că nu a formulat o acțiune în revendicare și nu s-a prevalat de prevederile art. 480 din C. civ. din anul 1864, cum de altfel nu s-a prevalat nici de art. 481 din același cod, care prevede că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire. A solicitat instanței să constate existența dreptului său de proprietate, dovedit fără echivoc cu extras CF. Acțiunea în revendicare de drept comun este, în principiu, în lipsa unui alt titlu valabil, inadmisibilă, dreptul de a revendica bunurile preluate fără titlu putându-se valorifica doar în condițiile legii speciale, dar cu condiția informării vechilor proprietari sau urmașilor acestora, mai ales a celor care nu se găseau în tara. Aceasta deoarece în procesul de preluare abuzivă a imobilelor și, ulterior, prin atribuirea acestor imobile altor persoane în baza legilor speciale, nu s-a pus niciodată în discuție nulitatea titlurilor prin care autorii săi au dobândit drepturile de proprietate asupra imobilelor și nici nu s-a dispus anularea acestor titluri.

Apărările formulate în cauză: Intimatul-pârât Municipiul Satu Mare, prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal, să se constate că recursul este nul, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, și menținerea ca temeinică și legală a deciziei civile atacate. A susținut că recursul este nul întrucât, în opinia sa, criticile formulate nu se încadrează în cazurile de nelegalitate reglementate de art. 488 din C. proc. civ., fiind reluate argumentele dezvoltate în cererea introductivă și motivele de apel. A susținut și inadmisibilitatea căii de atac, care decurge din inadmisibilitatea acțiunii introductive. Astfel, intimatul susține că de vreme ce reclamantul a inițiat procedura administrativă în virtutea legii speciale de reparație și a abandonat-o, alegând calea dreptului comun înainte de a se finaliza procedura în baza legii speciale de reparație, și-a asumat riscul ca revendicarea bunurilor preluate fără titlu să nu poată fi valorificată de această manieră, potrivit celor statuate de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementari anterioare, nu încalcă articolul 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectiva. Or, în privința accesului efectiv, reclamantul nu a pretins că, deși a folosit procedura administrativă notificând unitatea deținătoare, a fost lăsată nesoluționată cererea sa, arătând pur și simplu că a ales calea dreptului comun prin voința proprie, fără sa utilizeze procedura legii speciale. De asemenea, dreptul de proprietate al reclamantului nici nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătoreasca definitivă și irevocabilă care să îl îndreptățească, în prezent, să invoce dreptul său ori o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeana a drepturilor omului, sa poată fi valorificat pe calea dreptului comun. În lipsa recunoașterii dreptului de proprietate - fie pentru ca reclamantul nu a formulat notificare în temeiul legii speciale, pierzând însuși dreptul de a i se recunoaște un asemenea drept, fie pentru ca nu există o hotărâre judecătoreasca irevocabilă de recunoaștere a acestui drept - nu se poate reține că, prin respingerea, ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare, instanța a lipsit reclamantul de proprietatea sa, perpetuând în acest fel abuzul comis prin expropriere. De altfel, în Cauza Poenaru contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă un bun actual și nici o speranță legitimă. Intimatul a mai arătat că, pe fondul dreptului, nu este pe deplin dovedită calitatea de moștenitor a reclamantului, extrasele CF nu sunt actualizate, iar actele nu sunt traduse în limba română și a precizat că nu își însușește raportul de expertiză extrajudiciară. Pe de altă parte, nu este menționat domiciliul reclamantului și dacă acesta are cetățenia română, deși potrivit art. 48 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar - aceasta este o condiție sine qua non pentru obținerea în proprietate a terenurilor agricole, iar, în speță, obiectul cererii privește terenuri extravilane. Nu în ultimul rând, s-a arătat că recurentul nu a motivat nici în fapt, nici în drept considerentele pentru care apreciază că se impune a fi reținută nulitatea preluării imobilelor. II. Analiza Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele expuse în continuare. Se reține că, deși, recurentul a promovat o acțiune în constatarea dreptului, este consacrat în doctrină și jurisprudență că nu există un drept de optiune între a promova o acțiune în constatare și una în realizarea dreptului, astfel încât, ori de câte ori partea are la dispoziție o acțiune în realizare, este obligată și ținută de a o exercita. Totodată, din punct de vedere al cauzei juridice, al finalității demersului său juridic, este evident că reclamantul nu dorește doar să își clarifice un drept, ci tinde, în realitate, în a aduce în patrimoniul său imobilele care au aparținut autorilor săi și au fost preluate de stat în baza Decretelor nr. 92/1950 și nr. 111/1951. Or, în materia bunurilor imobile preluate în mod abuziv de stat, legiuitorul a adoptat legi speciale de reparație a abuzurilor săvârșite în materie imobiliară de regimul comunist, cum este și Legea nr. 10/2001 - lege specială cu caracter reparatoriu, care reglementează în mod expres procedura pe care trebuie să o urmeze foștii proprietari și modalitățile de despăgubire. Ca atare, în mod corect au stabilit instanțele faptul că în soluționarea acțiunii dedusă judecății, formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, trebuie avute în vedere dispozițiile acestui act normativ, care prevede la art. 2 alin. (1) că în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțelege lit. a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950 pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare, prin Legea nr. 119/1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi, precum și prin alte acte normative de naționalizare, iar, la lit. e) imobilele considerate a fi fost abandonate, în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești pronunțate în temeiul Decretului nr. 111/1951 privind reglementarea situației bunurilor de orice fel supuse confiscării, confiscate, fără moștenitori sau fără stăpân, precum și a unor bunuri care nu mai folosesc instituțiilor bugetare, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Astfel, contrar susținerilor recurentului, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost adoptată o lege specială de reparație, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că există un drept de opțiune între legea specială și dreptul comun. Prin urmare, instanțele de fond au făcut o aplicare corectă a legii la situația de fapt stabilită, în consens cu respectarea principiului de drept specialia generalibus derogant. Așadar, Legea nr. 10/2001 suprimă acțiunea de drept comun, în anumite condiții, dar nu și dreptul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecționează sistemul reparator și procedural, controlul judecătoresc al reparațiilor fiind recunoscut pe deplin. Prin urmare, în mod corect instanțele de fond au apreciat că imobilele intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță. Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. Bunurile imobile în litigiu fac parte din categoria celor a căror situație juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar, cu privire la acestea, reclamantul avea obligația de a urma procedura specială instituită de această lege, procedură, pe care, de altfel, a și inițiat-o, prin notificarea nr. x din 15 iunie 2018, așa cum susține în motivarea recursului său. Faptul că a renunțat să o finalizeze, nu poate fi imputat unității deținătoare - Municipiul Satu Mare. În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurent de a opta, în demersul său judiciar, între legea specială și dreptul comun, raportat la șansele de câștig pe care acesta consideră că le-ar avea în procedura dreptului comun. Se reține că nu există o astfel de opțiune nici în situația în care au fost depășite termenele dispuse de legea specială, fapt ce ar fi avut înrâurire negativă asupra soluției care ar fi fost primită în concret în procedura legii speciale. Susținerea recurentului că are deschisă calea unei acțiuni de drept comun, întrucât nu are o dispoziție motivată asupra cererii de restituire în natură, pe care să o conteste în calitate de persoană îndreptățită, nu poate fi primită, așa cum corect au apreciat instanțele de fond. Astfel, prin Decizia nr. 388/2006 Curtea Constituțională a statuat că termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării nu este de natură să aducă atingere dreptului de proprietate privată, prevederile art. 22 din lege fiind în deplină concordanță cu dispozițiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului accesul liber la justiție este conceput ca dreptul oricărei persoane de a se putea adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și intereselor sale legitime, garantându-se că exercitarea acestui drept nu poate fi îngrădită prin nicio lege. Ca o garanție a respectării dreptului omului, Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede în art. 6 pct. 1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, o componentă a acestui drept fiind dreptul de acces la instanță. Dreptul de acces la instanță nu este, însă, un drept abstract, acesta putând suferi limitări din partea puterii de stat, cum ar fi termenele legale de prescripție sau de decădere, cu scopul salvgardării altor interese, precum și drepturile și libertățile altora, principiul securității raporturilor juridice. În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, această instanță stabilind constant că pot fi aduse restricții exercițiului dreptului de acces, întrucât acest drept prin însăși natura sa cere o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor, dar și de necesitatea asigurării unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (hotărârea Golder contra Marii Britanii din 1975). Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, dar exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene și a unor proceduri prealabile. Așa fiind, Înalta Curte reține, în circumstanțele particulare ale speței, că în mod legal instanța de apel a statuat că soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ. Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice. În speță, contrar celor susținute prin memoriul de recurs, reclamantul A. nu este titularul unui "bun actual" în sensul recunoscut acestei noțiuni de jurisprudența actuală a Curții Europene a Drepturilor Omului, exprimată în hotărârea pilot Atanasiu. În cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 778/22 noiembrie 2010, s-a arătat că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului. Întrucât în favoarea reclamantului nu s-a pronunțat o astfel de hotărâre și nici nu s-a emis o dispoziție sau decizie de restituire în natură potrivit Legii nr. 10/2001, nu se poate reține o încălcare art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, încălcare ce presupune existența unui bun actual în patrimoniul său, astfel încât și din acestă perspectivă critica în recurs este nefondată. În cauză, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, reclamantul nu se poate prevala de existența unui "bun", în accepțiunea dată acestei noțiuni de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene. Aceasta deoarece, în jurisprudența actuală a Curții Europene a intervenit o schimbare în ceea ce privește interpretarea atribuită noțiunii de "bun" în înțelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată și a lipsei unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului (cauza Străin, paragraf 39, cauza Porțeanu, paragraf 35). Raportat la această practică, bazată pe raționamentul dezvoltat în cauza Păduraru contra României, continuat în cauza Străin și cauza Porțeanu și aplicat constant în practica anterioară pronunțării cauzei Atanasiu, simpla recunoaștere a caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat era suficientă pentru a constata existența unui bun în patrimoniul reclamantului. Însă, prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (par. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (par. 141-143). Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie prin care să îi fi fost recunoscută calitatea de proprietar al bunului în litigiu și care să cuprindă dispoziția expresă de restituire a imobilului, el nu este titularul unui "bun" în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție fiind obligatorie, hotărârea cuprinzând o dezlegare care vizează interpretarea noțiunii de "bun actual" în patrimoniul reclamantului, ca o condiție necesară promovării acțiunii în revendicare. În acest context al analizei, faptul că Decretele nr. 92/1950 și nr. 111/1951 au fost abrogate, fiind evidentă nevalabilitatea titlului statului nu îi conferă reclamantului un " bun actual" în sensul Convenției, actele normative menționate fiind nominalizate ca fiind acte de preluare abuzivă de către stat potrivit dispoz. art. 2 alin. (1) lit. a) și e) din Legea nr. 10/2001. Astfel, condiția existenței unui "bun actual" în patrimoniu este considerată a fi îndeplinită numai dacă reclamantul ar fi beneficiat de o hotărâre definitivă și executorie prin care să i se recunoască calitatea de proprietar și în dispozitivul căreia să se fi dispus în mod expres restituirea bunului, condiție ce nu se verifică în speță. Reclamantul nu a obținut recunoașterea în patrimoniul său a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ca o consecință a constatării de către instanță a nevalabilității titlului statului asupra imobilului litigios, iar, pe de altă parte, nu a obținut o soluție nefavorabilă în procedura legii speciale, determinată de pasivitatea sa în epuizarea demersului administrativ. Totodată, se reține că reclamantul a avut exercițiul efectiv al drepturilor recunoscute în favoarea sa prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar lipsa sa de diligență pentru respectarea termenelor reglementate de legea specială nu îi conferă dreptul să formuleze o acțiune întemeiată pe dispozițiile C. civ. De altfel, Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 75 din 14 februarie 2001, fiind astfel adusă la cunoștința fiecărei persoane interesate, iar recurentul nu poate invoca faptul că nu a fost informat și, de altfel, nimeni nu se poate prevala de necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem). Așa fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un bun în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta. "Simpla speranță de restituire", terminologie uzitată în jurisprudența Curții Europene, în absența îndeplinirii condițiilor legale esențiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranță legitimă", privită ca "valoare patrimonială" și, în consecință, ca "bun", în înțelesul art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție. Ca atare, recurentul nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condițiile documentului european, iar invocarea împrejurării potrivit căreia statul ar fi încă titularul dreptului de proprietate înscris în CF asupra terenurilor în litigiu, nu justifică lipsa exercițiului necesar al unui proprietar diligent în recuperarea bunurilor sale conform reglementărilor speciale în materie. Cu privire la solicitarea intimatului de a-i fi acordate cheltuieli de judecată în recurs, având în vedere că, până la închiderea dezbaterilor, nu au fost depuse la dosarul cauzei dovezi, din care să rezulte existența și întinderea acestora, așa cum prevăd dispozițiile art. 452 din C. proc. civ., cererea nu poate fi primită. Astfel, în lipsa dovezilor, recurentul, ca parte căzută în pretenții, față de soluția pronunațată în recurs, nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către intimat în această etapă procesuală. Pentru considerentele prezentate, neputându-se aprecia că hotărârea instanței de apel ar fi fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,