Decizia nr. 1249/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 69/2016 a Tribunalului Satu Mare

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare la data de 19 mai 2015, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu C., obligarea pârâtei la plata sumei de 390.000 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată până la plata efectivă a sumei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamanți la imobilul situat în Satu Mare, b-dul x nr. 58, înscris în CF nr. x Satu Mare, de sub nr. top. x și y, în natură casă de locuit, anexe, curte și teren intravilan, iar în baza dreptului de gaj general al creditorului, să se dispună notarea dreptului de creanță al reclamanților în valoare de 390.000 RON în CF nr. x Satu Mare sub nr. top. x și y, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea din 2 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, a respins, ca inadmisibilă, în principiu, cererea de intervenție principală formulată de D., soluție menținută prin decizia nr. 154/A din 8 februarie 2016, prin care Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de intervenientă împotriva acesteia. Prin sentința nr. 69/D din 18 martie 2016, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis excepția lipsei interesului juridic al reclamanților în promovarea acțiunii, invocată din oficiu și a respins acțiunea, fără cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 56/A din 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul reclamanților împotriva sentinței tribunalului, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Satu Mare.

Sentința pronunțată de tribunal în rejudecare Prin încheierea din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis, în principiu, în temeiul art. 61 alin. (1) și (2) C. proc. civ., cererea de intervenție formulată de D.. Prin sentința nr. 154/D din 9 iulie 2018, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins acțiunea civilă în pretenții a reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâta C.. A admis cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de D., în contradictoriu cu reclamanții A., B. și pârâta C., a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat între reclamanți și pârâtă la data de 18 noiembrie 2014, intitulat "contract", a respins cererea intervenientei de obligare a celorlalte părți la plata cheltuielilor de judecată, iar în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, reclamanții și pârâta au fost obligați, în solidar, la plata către stat, a sumelor reprezentând taxa de timbru pentru care intervenienta a beneficiat de scutire, respectiv 7.505 RON.

Decizia pronunțată de curtea de apel Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin decizia nr. 314-A din 24 aprilie 2019 a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanți, în contradictoriu cu intimatele C. și D., împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 și sentinței civile nr. 154/D din 9 iulie 2018, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, pe care le-a păstrat în totalitate, fără cheltuieli de judecată.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva deciziei, au declarat recurs reclamanții A. și B.. Recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea deciziei atacate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei, cu consecința admiterii apelului declarat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 și a sentinței civile nr. 154/D/2018 pronunțate de Tribunalul Satu Mare și, pe fond, reținerea autorității de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 pronunțată de tribunal în primul ciclu procesual, menținută de Curtea de Apel Oradea prin decizia nr. 154/2016, respingerea, atât în principiu cât și pe fond, a cererii de intervenție, admiterea acțiunii și pronunțarea unei hotărâri potrivit recunoașterii de către intimata-pârâtă a pretențiilor solicitate prin cererea introductivă de instanță. De asemenea, recurenții au solicitat obligarea intimatei-interveniente D. la plata sumei de 15.010 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, a sumei de 7505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către stat, sumă pentru care intervenienta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru prin încheierea din 16 august 2017 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosar nr. x/2015, precum și a cheltuielilor de judecată în recurs reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru. În motivarea recursului declarat, reclamanții au susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: - Hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea autorității de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 prin care Tribunalul Satu Mare a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenție în interes propriu formulată în cauză de D., hotărâre menținută cu caracter definitiv de Curtea de Apel Oradea prin respingerea apelului declarat împotriva acesteia de intimata D. prin decizia nr. 154 din 8 februarie 2016. Prevalându-se de dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. - potrivit cu care autoritatea de lucru judecat există în privința hotărârii judecătorești care soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident și privește dispozitivul dar și considerentele pe care acesta se sprijină - recurenții au susținut că hotărârile judecătorești sus evocate, prin care instanțele au respins cererea de intervenție în interes propriu formulată de D. în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Satu Mare, au dobândit autoritate de lucru judecat în cauză. Au considerat astfel recurenții că soluția dată de prima instanță și menținută de instanța de apel cu privire la cererea de intervenție este nelegală, întrucât instanțele au ignorat în totalitate efectele autorității lucrului judecat, în sensul că hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. Pornind de la faptul că cererea de intervenție în interes propriu reprezintă o cerere de chemare în judecată împotriva părților inițiale din proces, recurenții au susținut că intimata-intervenientă nu justifică niciun interes în cauză, în raport de prevederile art. 61 și art. 62 C. proc. civ., afirmând că aceasta nu urmărește să obțină plata contravalorii investițiilor pe care le-ar fi efectuat la imobil, ea se află în continuarea procedurii execuționale inițiate în dosarul de executare silită nr. x/2014, împotriva pârâtei C., pentru realizarea creanței pe care o are împotriva acesteia, drepturile și interesele sale legitime neputând fi afectate deoarece are un titlu pus în executare. Învederând că după pronunțarea deciziei nr. 154/A/2016 de către Curtea de Apel Oradea, intimata-intervenientă a înregistrat o cerere de modificare a cererii de intervenție inițiale (respectiv, la 9.02.2016) prin care a solicitat constatarea nulității absolute a înscrisului încheiat la 18 noiembrie 2014, recurenții au criticat reținerea tribunalului, care, contrar dispozițiilor art. 429 teza a doua C. proc. civ., a admis cererea astfel modificată, soluția fiind menținută de curtea de apel prin respingerea apelului reclamanților. În susținerea celor de mai sus, recurenții au arătat că, întrucât cererea de intervenție principală este o veritabilă cerere de chemare în judecată, asupra regimului acesteia operează dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea cererii se poate face numai până la primul termen de judecată. Art. 204 alin. (3) din același cod dă posibilitatea modificării cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut de lege doar cu acordul expres al tuturor părților. Au susținut astfel că instanța de apel, în mod nelegal, a constatat că cererea de intervenție a fost precizată în termen legal, deși acest lucru s-a petrecut peste termenul prevăzut de lege (art. 204 alin. (1) C. proc. civ.) cu un an de zile și, cu atât mai mult, după soluționarea în mod definitiv a cererii de intervenție prin hotărârea de primă instanță și cea de apel menționate, ale căror soluții ar fi trebuit să se impună cu putere de lucru judecat. Au concluzionat că soluția de respingere a apelului împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 este, din acest motiv, nelegală. - Hotărârea instanței de apel este nelegală pentru aplicarea greșită a normelor de drept material. În susținerea acestei critici, reclamanții au învederat că decizia atacată este nelegală în raport de calificarea juridică greșită dată de instanță actului încheiat între reclamanți și intimata-pârâtă C., nefiind vorba despre un împrumut cu privire la care să fie obligatorie mențiunea bun și aprobat, în speță fiind vorba despre un mandat tacit, ratificat de intimata-pârâtă prin înscrisul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014, prin care aceasta s-a obligat să achite contravaloarea investițiilor, respectiv a cheltuielilor pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, astfel cum prevede art. 2025 din noul C. civ. Instanța de apel a ignorat încheierea nr. 2248 din 18 iunie 2015 dată de Judecătoria Satu Mare în dosar nr. x/2015, definitivă la 18 iunie 2015, ce reflectă poziția de recunoaștere venită din partea pârâtei C., a pretențiilor formulate în cadrul acțiunii principale. Prima instanță, în baza unor simple aprecieri a constatat nulitatea absolută a unui înscris sub semnătură privată fără să existe probe privind unul din cazurile de nulitate absolute prevăzute de art. 1247 C. civ. Deși în considerentele hotărârii, la fila x alin. (1), reține că contractual nu are data certă și nu e opozabil altor personae, prima instanță stabilește că încheierea contractului este ilicită și imorală, fiind contrară legii, ordinii publice și bunelor moravuri, fără indicarea concretă a dispoziției legale încălcate prin încheierea contractului. Dispozițiile art. 275 alin. (1) C. proc. civ. nu se aplică contractelor bilaterale, cum este înscrisul sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014, contractul de mandat fiind un act bilateral, or formalitatea de bun și aprobat este prevăzută doar în situația contractelor unilaterale, cum ar fi contractul de împrumut. Astfel, în opinia recurenților, reținerea de către prima instanță a lipsei formalității bun și aprobat de pe contract ca motiv pentru constatarea nulității acestuia este nelegală. Chiar și în situația în care contractul ar fi unilateral, recurenții consideră că lipsa respectivei formalități nu duce automat la anularea actului, deoarece poate fi socotit ca un început de dovadă scrisă care poate fi completat cu alte probe, cum ar fi, în speță, recunoașterea atât a investițiilor efectuate de recurenți cât și a valorii acestora de către intimata-pârâtă. Tot astfel, argumentele instanței potrivit cărora înscrisul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014 nu are dată certă au fost considerate ca lipsite de conținut, deoarece respectivul înscris a dobândit dată certă în momentul înfățișării acestuia în fața instanței de judecată. În opinia recurenților, împrejurarea potrivit căreia intimata-intervenientă a invocat un drept de creanță asupra imobilului și bunurilor din litigiu nu are nicio relevanță în cauză, hotărârea ce urmează a fi pronunțată fiind opozabilă doar părților din dosar, neputând fi opusă altor persoane care justifică interes legitim și drepturi de creanță, persoane care nu sunt părți în cauză și pe care nimic nu le împiedică să-și valorifice drepturile pe calea unei acțiuni civile separate. De asemenea, recurenții au susținut că actul sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014 nu are caracter ilicit și imoral, după cum s-a reținut în hotărârea atacată, deoarece dispozițiile legale nu prevăd obligativitatea încheierii în forma scrisă a contractului, invocând în acest sens dispozițiile art. 1178 C. civ. Au precizat că în speță este vorba despre o acțiune în pretenții, iar faptul că reclamanții locuiesc și gospodăresc împreună cu intimata-pârâtă C. nu este un argument valabil pentru constatarea nulității absolute a unui înscris sub semnătură privată și reținerea cauzei ilicite și imorale a unui contract încheiat potrivit art. 1169 C. civ., text de lege care reglementează libertatea de a contracta. - Hotărârea instanței de apel este nelegală întrucât cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei. În dezvoltarea acestei critici, recurenții au susținut că instanța de apel, cu ocazia analizării motivelor de apel, a făcut o confuzie totală între nulitatea absolută a unui contract încheiat între particulari, sancțiune reținută de prima instanță prin sentința civila nr. 154/D din 9 iulie 2018, și acțiunea revocatorie reglementată de art. 1562 - 1565 C. civ.. Precizează că intimata-interveninetă nu a învestit instanțele judecătorești cu o acțiune revocatorie pentru a prilejui din partea instanțelor o analiză asupra întrunirii în cauză a condițiilor acesteia. Astfel, prima instanță, contrar dispozițiilor legale, a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată din 18 noiembrie 2014, iar instanța de apel, respingând apelul reclamanților împotriva hotărârii tribunalului, a creat o situație mai grea acestora în propria cale de atac întrucât, contrar dispozițiilor art. 481 C. proc. civ., a motivat menținerea sentinței sub aspectul analizării condițiilor legale ale acțiunii revocatorii, pauliană, reglementată de art. 1562 C. civ. Or, între cele două sancțiuni există o mare diferență, deoarece în toate cazurile revocarea presupune existența unui act juridic valabil încheiat, ceea ce o deosebește de nulitate, care presupune, dimpotrivă, un act juridic încheiat cu încălcarea cerințelor legale de valabilitate. Pe de altă parte, cauzele care permit revocarea unui act sunt întotdeauna posterioare încheierii valabile a acestuia, pe când cauzele nulității sunt anterioare sau concomitente. Efectele constatării nulității absolute a unui act juridic - desființarea acestuia cu efect retroactiv - diferă substantial față de o eventuală admitere a acțiunii revocatorii a unui act juridic - inopozabilitatea sau ineficacitatea acestuia față de creditotul titular al acțiunii. Recurenții au susținut că intimate-intervenientă D. nu a învestit instanța cu o acțiune revocatorie, ci a solicitat constatarea nulității absolute a contractului, acțiune care este tardivă în raport de art. 1565 C. civ. Concluzionând, au considerat că în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispozițiilor acțiunii revocatorii, fără să motiveze sau să rețină un prejudiciu al intimatei care ar fi făcut posibilă promovarea unei astfel de acțiuni. Pe de altă parte, acțiunea pauliană, revocatorie, având caracter subsidiar, este admisibilă, în opinia recurenților, numai după ce creditorul a recurs, fără rezultat, la toate celelalte mijloace juridice prevăzute de lege pentru a obține realizarea creanței. Au mai criticat ambele hotărâri pronunțate în cauză prin prisma faptului că instanțele au refuzat să ia act de recunoașterea formulată încă de la primul termen de judecată de intimata-pârâtă, prin ignorarea normelor de drept procesual civil. Au criticat și greșita obligare la plata sumei de 7505 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către stat, în condițiile în care încheierea din 16 august 2017 nu le-a fost comunicată, pentru a putea fi atacată cu cerere de reexaminare potrivit art. 43 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C. s-a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, dispunându-se anularea hotărârilor pronunțate în cauză și, potrivit art. 436 și art. 437 alin. (2) C. proc. civ., pronunțarea unei hotărâri în baza recunoașterii în tot de către această pârâtă a pretențiilor formulate de recurenții-reclamanți prin cererea de chemare în judecată, precum și obligarea intimatei-interveniente în interes propriu D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prin întâmpinarea formulată de intimata-intervenientă D. s-a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat și menținerea dispozițiilor hotărârii judecătorești atacate ca fiind legale și temeinice, cu cheltuieli de judecată. A solicitat și respingerea excepției autorității de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2015, hotărâre menținută de Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 154/2016, precum și a autorității de lucru judecat a considerentelor deciziei civile nr. 56/A din 6 februarie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, invocate pentru prima dată în etapa recursului, ca fiind nefondate. A solicitat a se observa și faptul că recurenții nu au invocat niciun motiv de nelegalitate, limitându-se a reitera criticile invocate în etapa apelului, astfel încât deși prin întâmpinare a răspuns motivelor de recurs, acestea nu se regăsesc în cele de nelegalitate. Răspunzând astfel motivelor de recurs, a apreciat ca fiind neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu Mare, în condițiile în care nu există o identitate de obiect și cauză, obiectul cererii de intervenție pendinte fiind distinct de cel al primei cereri de intervenție care a fost respinsă tocmai pentru neexhibarea unei pretenții proprii. Or, ulterior, prin cererea de intervenție formulată s-a solicitat instanței să constate nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat la data de 18 noiembrie 2014 intitulat "contract" având o cauză ilicită și imorală și fiind încheiat în frauda legii și a intereselor intimatei, în calitate de creditoare, adjudecatară a imobilului. Prin urmare este greșită și afirmația recurenților potrivit căreia nu justifică un interes conform art. 61 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere că are un interes propriu în calitate de creditoare a intimatei - pârâte. A considerat că cererea de chemare în judecată are drept scop zădărnicirea executării silite imobiliare pe care a inițiat-o împotriva intimatei - pârâte, pledând în favoarea acestei afirmații faptul că înscrisul sub semnătură privată nu a fost exhibat până la data acțiunii de față. Referitor la critica privind greșita aplicare a normelor de drept material, respectiv faptul că hotărârea ar cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, a susținut că motivele recurenților sunt nefondate, decizia atacată fiind legală și temeinică. Intimata-intervenientă D. a depus și răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă C.. S-a înregistrat, totodată, răspunsul la întâmpinările formulate în cauză, depus de recurenți, prin care s-au reiterat motivele de recurs.

Procedura de filtru Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 26 februarie 2020, completul de filtru a pronunțat încheierea de admitere, în principiu, a recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat, Înalta Curte reține caracterul parțial întemeiat al criticilor acestuia, potrivit celor ce urmează. - Cea dintâi critică a recursului a pus în discuție legalitatea soluției primei instanțe pronunțate prin încheierea din 3.11.2017, de admitere în principiu a cererii de intervenție principală formulată în proces, prin cererea din 9.03.2016, de intervenienta D., soluție care a fost menținută prin decizia instanței de apel. Legalitatea soluției adoptate în privința cererii de intervenție principale a fost contestată de reclamanți sub mai multe aspecte: primul, întrucât prin încuviințarea în principiu a cererii s-ar fi nesocotit autoritatea de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu-Mare dată în același dosar și a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curții de Apel Oradea, hotărâri prin care cererea de intervenție în interes propriu a aceleiași persoane a fost respinsă ca inadmisibilă, în mod definitiv; al doilea aspect de nelegalitate, este cel al nejustificării de către intervenientă a unui interes propriu de a interveni în litigiul ce se poartă între reclamanți și pârâtă, iar al treilea este cel al nesocotirii de către instanțe, prin admiterea în principiu a intervenției principale, a limitărilor procesuale impuse prin dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., modificărilor ce pot fi aduse de reclamant cererii de chemare în judecată. Înalta Curte apreciază că niciunul din aspectele de nelegalitate puse în discuție prin critica reclamanților nu este fondat. Astfel, în mod corect s-a apreciat de către prima instanță prin încheierea din 3.11.2017 (soluție ce a fost apoi validată și prin decizia instanței de apel), că nu se poate opune încuviințării în principiu a cererii de intervenție în interes propriu formulate la data de 9.03.2016 (iar nu la 9.02.2016, după cum indică reclamanții în memoriul lor de recurs) de numita D., autoritatea de lucru judecat a încheierii din 2 decembrie 2015 a Tribunalului Satu-Mare și a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curții de Apel Oradea, hotărâri prin care instanțele menționate au apreciat, cu titlu definitiv, asupra inadmisibilității unei prime cereri de intervenție în interes propriu formulată în același dosar nr. x/2015 de către aceeași persoană. Este semnificativ de menționat că statuarea instanțelor asupra inadmisibilității primei cereri de intervenție în interes propriu formulate în proces de numita D. (depusă la 2.06.2015) a sancționat lipsa de obiect a acesteia care, având a fi făcută - potrivit art. 62 alin. (1) C. proc. civ. - în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată, trebuie să pretindă recunoașterea unui drept propriu pentru intervenient (cel litigios ori altul aflat în strânsă legătură cu acesta), iar nu doar să solicite, similar unei cereri de intervenție accesorie, respingerea cererii de chemare în judecată. Cum, în raport de conținutul său, cererea de intervenție formulată la 2.06.2015 de intervenienta D. nu răspundea acestei exigențe întrucât nu pretindea recunoașterea unui drept propriu pentru sine, s-a apreciat, cu titlu definitiv, că este inadmisibilă. Această statuare nu se impune însă cu putere de lucru judecat în sens extinctiv (respectiv, cu efectul neîncuviințării în principiu ori respingerii în același sens, ca inadmisibilă, a cererii de intervenție în discuție) - după cum au pretins reclamanții - celei de-a doua cereri de intervenție formulate în proces de D., la data de 9.03.2016. Pe de o parte, verificarea de către instanță a condițiilor de admisibilitate instituite prin dispozițiile art. 61 și 62 C. proc. civ., realizată la termenul de judecată din 3.11.2017, a purtat asupra unei cu totul alte cereri de intervenție (care este una distinctă, nouă, iar nu doar o modificare a celei dintâi, respinsă ca inadmisibilă, după cum fără corespondență în realitate au pretins reclamanții) decât aceea soluționată prin încheierea din 2.06.2015 a Tribunalului Satu-Mare și prin decizia nr. 154/8.02.2016 a Curții de Apel Oradea, iar pe de altă parte și în mod hotărâtor, spre deosebire de cea dintâi, a doua cerere de intervenție are un obiect precis determinat - constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată ce constituie chiar fundamentul pretențiilor din cererea principală - pe baza căruia s-a apreciat corect de către instanțele de fond că intervenienta afirmă un drept aflat în strânsă legătură cu cel dedus judecății în cererea principală. Efectul extinctiv al autorității de lucru judecat a încheierii din 2.06.2015 a Tribunalului Satu-Mare și a deciziei nr. 154/8.02.2016 a Curții de Apel Oradea poartă/există exclusiv în privința cererii de intervenție principală pe care au soluționat-o, respectiv cea formulată de D. la data de 2.06.20215 în dosarul nr. x/2015, iar nu și în privința unor alte cereri de intervenție, chiar având același titular, formulate în același dosar, dar cu un conținut fundamental diferit. Lipsit de orice bază reală, reclamanții au pretins că a doua cerere de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă la 9.03.2016 ar reprezenta, de fapt, o modificare a cererii de intervenție inițiale, depusă la 2 decembrie 2015, acceptat de către prima instanță a fi realizată cu nesocotirea limitelor procedurale impuse de dispozițiile art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., iar apoi încuviințată în principiu de aceasta prin înfrângerea dispozițiilor art. 429 C. proc. civ. (revenirea asupra părerii de către judecător după dezînvestire). Teza reclamanților - susținută, de altfel, într-un mod contradictoriu întrucât inițial au evocat momentul ca reprezentând "o nouă cerere de intervenție principală în interes propriu" pentru ca mai apoi să îl califice ca reprezentând "o cerere de modificare a cererii de intervenție principală în interes propriu formulată inițial" - nu poate fi primită, fiind în mod evident contrazisă de istoricul și succesiunea actelor procedurale realizate în fața primei instanțe, din care rezultă că cea de-a doua cerere de intervenție a fost depusă la dosarul cauzei la 9.03.2016, așadar la un interval de o lună de la data finalizării în mod definitiv a judecății înfăptuite în cazul celei dintâi cereri de intervenție, prin decizia nr. 154/8 februarie 2016 a Curții de Apel Oradea, în sensul respingerii sale ca inadmisibile. Or, în mod neîndoielnic, nu putea avea loc o modificare a unei cereri depuse într-un proces, oricare ar fi tipul acesteia, după soluționarea sa definitivă prin respingere. În tot cazul, o atare manifestare de voință din partea intervenientei nici nu a existat dar, și dacă ar fi existat, nu ar fi fost posibilă din punct de vedere procedural. Prin urmare, este inutil și absurd a se discuta despre o nesocotire a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și (3) C. proc. civ., în legătură cu noua cerere de intervenție în interes propriu formulată de intervenientă la 9.03.2016 și, cu atât mai puțin, despre o înfrângere a normei art. 429 C. proc. civ. de către prima instanță cu prilejul încuviințării în principiu a acesteia. De altfel, singurul argument care a alimentat teza reclamanților a fost cel dedus dintr-o interpretarea distorsionată a prevederilor art. 62 alin. (1) C. proc. civ. ("cererea de intervenție principală va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată"), pe baza cărora aceștia au dedus nejustificat și fără niciun fundament real că actuala configurare a cererii de intervenție în interes propriu, încuviințată în principiu prin încheierea primei instanțe din 3.11.2017, ar fi rezultat al modificării celei inițiale, depuse la 2 decembrie 2015 și respinsă ca inadmisibilă în mod definitiv prin decizia nr. 154A/2016. Nu în ultimul rând, Înalta Curte mai reține că asupra posibilității formulării în mod succesiv a unor cereri de intervenție în interes propriu, în procesul ce se poartă între alte părți, singura limită legală este cea impusă prin dispozițiile art. 62 alin. (2) C. proc. civ., a formulării acestora în fața primei instanțe, înainte de închiderea dezbaterilor în fond. Astfel fiind, recurgerea la procedeul modificării unei prime cereri de intervenție, soluționate, de altfel, în mod definitiv prin respingerea sa ca inadmisibilă, la data de 9.03.2016 (data depunerii celei de-a doua cereri de către intervenientă) nu era nici posibilă, dar nici necesară. În sfârșit, este, de asemenea, nefondat cel de-al treilea aspect de nelegalitate a încheierii primei instanțe din 3.11.2017, privitor la pretinsa nejustificare de către intervenientă a unui interes propriu de a interveni în litigiul pendinte. Ambele instanțe de fond au reținut faptul că intervenienta justifică deplin atât dreptul, cât și interesul de a acționa pe calea prezentei intervenții principale, decurgând din creanța pe care aceasta o deține împotriva pârâtei C. și a cărei realizare o urmărește pe seama patrimoniului său, patrimoniu ce se încearcă pe calea cererii principale a fi grevat cu alte sarcini spre a diminua sau chiar exclude șansele de recuperare a creanței intervenientei. Neîndoielnic, existența încheierii nr. 105/22.05.2005 a Tribunalului Satu-Mare (ds. nr. 1057/83/2015) - prin care, în lipsa titlului de creanță, dar pe baza existenței dosarului actual, la cererea reclamanților s-a instituit sechestru asigurător asupra imobilului proprietatea pârâtei C., până la concurența sumei de 390.000 RON, a dobânzilor legale și cheltuielilor de judecată - constituie dovada clară a interesului numitei D. de a interveni în procesul ce se judecă între reclamanți și pârâtă, al cărui scop este constituirea titlului executoriu care să permită acestora valorificarea imobilului pârâtei, bun a cărui executare silită se urmărește și de către intervenientă în dosarul execuțional nr. x/2014. - Nelegalitatea hotărârii instanței de apel pentru greșita aplicare a normelor de drept material - cea de-a doua critică a recursului - a combătut calificarea juridică dată de instanță actului încheiat între reclamanți și pârâtă, pretinzându-se că între aceștia s-ar fi încheiat un mandat tacit, ratificat de C. prin înscrisul sub semnătură privată din 18.11.2014, astfel că formalitatea "bun și aprobat" era nenecesară. S-a criticat ignorarea încheierii nr. 2248/18.06.2015 a Judecătoriei Satu-Mare (ds. nr. 3636/296/2015) ce dovedește recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor din acțiunea principală, inaplicabilitatea dispozițiilor art. 275 alin. (1) C. proc. civ. contractelor bilaterale (așa cum s-a indicat a fi cel în speță), reținerea inopozabilității contractului și, în același timp, a cauzei sale imorale și ilicite în absența indicării în concret a normei legale înfrânte prin încheierea sa. Înalta Curte nu va examina aceste critici, observând că, în realitate, ele combat statuările, calificările și dezlegările în drept date de prima instanță cu prilejul examinării în fond a raporturilor juridice litigioase deduse judecății în cererea principală și cea de intervenție principală. Așadar, deși sunt critici pe baza cărora se susține caracterul nelegal al hotărârii din apel, se observă că, în realitate, ele vizează în mod direct activitatea de judecată a primei instanțe. Criticile în cauză, astfel deduse judecății în recurs, nu vor putea fi supuse analizei Înaltei Curți întrucât aceasta ar presupune o examinare a lor omisso medio, în condițiile în care, astfel cum rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 483 alin. (1) și (3) C. proc. civ., ceea ce face obiectul verificării în recurs est conformitatea hotărârii atacate - care, în speță, este cea a instanței de apel - cu regulile de drept aplicabile. Că în criticile reclamanților este vizată activitatea de judecată a primei instanțe, rezultă cu pregnanță din împrejurarea că prin considerentele instanței de apel nici nu sunt realizate judecățile de valoare combătute în această parte a memoriului de recurs, analiza pe fond a raporturilor litigioase dintre părți fiind subsumată de instanța de apel - în mod impropriu, după cum se va arăta în cele ce urmează - condițiilor legale specifice acțiunii revocatorii (pauliene). - Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei - cea de-a treia critică a memoriului de recurs - se justifică pe deplin în condițiile în care motivelor de apel prin care reclamanții au criticat dezlegarea pe fond dată de prima instanță raporturilor litigioase - cele din cererea principală, având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 390.000 RON, cu dobânda legală, reprezentând contravaloare investiții, și cele din cererea de intervenție principală, având ca obiect constatarea nulității absolute a înscrisului sub semnătură privată din 18.11.2014 pentru cauză ilicită și imorală - curtea de apel le-a răspuns printr-o analiză subsumată verificării condițiilor legale ale unei acțiuni nededuse judecății între părți, respectiv cea revocatorie, pauliană și prin reținerea incidenței unor dispoziții legale (cele ale art. 1562-1565 din C. civ.) inaplicabile cauzei în raport cu pretențiile formulate și cu temeiurile invocate de părți ori deduse din lege. Astfel, fără să răspundă criticilor de apel ale reclamanților - prin care aceștia combăteau (ca și în precedenta lor critică de recurs) calificarea juridică dată de prima instanță actului încheiat cu pârâta și datat 18.11.2014, nesocotirea atitudinii de recunoaștere a pretențiilor lor de către pârâtă, impunerea condițiilor de formă "bun și aprobat" ori a celei de opozabilitate, constând în data certă, înscrisului sub semnătură privată, negarea cauzei ilicite și imorale a actului juridic pe care înscrisul îl constată -, în partea de considerente destinate soluției pe fond a cererilor, instanța de apel realizează o amplă analiză generală, dar și cu aplicare în raporturile dintre părți, a acțiunii revocatorii, prezentând rațiunile instituirii prin lege a unui atare mecanism, efectele pe care le produce (de inopozabilitate), condițiile prevăzute prin lege pentru a putea fi exercitată și sfârșind prin a concluziona asupra întrunirii acestora în cazul dedus judecății, cu referire la actul juridic constatat prin înscrisul din 18.11.2014. Înalta Curte constată că această parte a considerentelor hotărârii instanței de apel este cu totul străină cauzei pentru simplul motiv că prin niciuna din cererile formulate în proces nu s-a dedus spre soluționare o acțiune revocatorie, acțiune care este fundamental diferită ca reglementare legală, condiții de exercitare și efecte pe care le produce, de una în constatarea nulității absolute a unui act juridic (regăsită în cererea de intervenție principală). Prin urmare, considerentele în cauză nu ar putea substitui analiza pe care instanța de apel era chemată să o realizeze în considerarea raporturilor juridice litigioase dintre părți și pe baza criticilor de apel formulate. De asemenea, Înalta Curte constată că deficiența judecății înfăptuite în apel a fost de natură să atragă atât incidența temeiului legal dat de prevederile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea se întemeiată pe motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei -, cât și a celui prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. - aplicarea greșită a unor norme de drept material, cele ale art. 1562-1565 C. civ., neincidente în raport cu natura cauzei, care este privitoare la raporturi juridice obligaționale între reclamanți și pârâtă, pe de o parte (potrivit cererii principale) și la nulitatea absolută pentru cauză ilicită și imorală a actului juridic ce fundamentează pretențiile din cererea principală, pe de altă parte (potrivit cererii de intervenție în interes propriu).Tototdată, consecința modului defectuos de judecare a cauzei în apel a avut ca urmare necercetarea soluției pe fond date de primă instanță raporturilor juridice dintre părți și motivelor de apel care o criticau, astfel încât, pentru motivele arătate, găsind recursul întemeiat, Înalta Curte îl va admite și, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel, care va ține seama la reluarea judecății de chestiunile litigioase dezlegate definitiv prin prezenta hotărâre. PENTRU ACESTE MOTIVE,