ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2022

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată la data de 19 mai 2015 pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C.: obligarea acesteia la plata sumei de 390.000 RON la care se adaugă dobânda legală calculată până la plata efectivă a sumei, reprezentând contravaloarea investițiilor efectuate de reclamanți la imobilul situat în Satu Mare, b-dul x nr. 58, înscris în CF nr. x Satu Mare, de sub nr. top. x și y, în natură casă de locuit, anexe, curte și teren intravilan; în baza dreptului de gaj general al creditorului să se dispună notarea dreptului de creanță al reclamanților în valoare de 390.000 RON în CF nr. x Satu Mare sub nr. top. x și y; cu cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1170, art. 2324 și art. 2167 C. civ. Prin încheierea de ședință din data de 2 decembrie 2015, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins, ca inadmisibilă în principiu, cererea de intervenție în interes propriu formulată de intervenienta D. la data de 2 iunie 2015. Această soluție a rămas definitivă prin decizia nr. 154/A din data de 8 februarie 2016 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă, prin care a fost respins apelul numitei D. împotriva încheierii menționate. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin sentința nr. 69/D din data de 18 martie 2016, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins acțiunea ca lipsită de interes. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în primul ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 56 din data de 6 februarie 2017, Curtea de Apel Oradea a admis apelul reclamanților, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. I.

Hotărârile pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a admis, în principiu, în temeiul art. 61 alin. (1) respectiv alin. (2) C. proc. civ., cererea de intervenție formulată în cauză de intervenienta D.. Prin sentința nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă: a respins acțiunea; a admis cererea de intervenție principală în interes propriu formulată de intervenienta D.; a constatat nulitatea absolută a înscrisului sub semnătură privată încheiat între reclamanți și pârâtă la data de 18 noiembrie 2014, intitulat "contract"; a respins cererea intervenientei de obligare a celorlalte părți la plata cheltuielilor de judecată; în baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, reclamanții și pârâta au fost obligați, în solidar, la plata către stat a sumei de 7.505 RON, reprezentând taxa de timbru pentru care intervenienta a beneficiat de scutire. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia civilă nr. 314/A din data de 24 aprilie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2017 și a sentinței nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă, pe care le-a păstrat în totalitate, fără cheltuielile de judecată. I.

Decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 1259 din data de 24 iunie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de reclamanți, a casat decizia nr. 314/A din data de 24 aprilie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, în al treilea ciclu procesual Prin decizia nr. 250/A din data de 26 februarie 2021 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților formulat împotriva încheierii de ședință din data de 3 noiembrie 2017 și a sentinței nr. 154/D din data de 9 iulie 2018, ambele pronunțate de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2015, pe care le-a păstrat în totalitate; a luat act că intimata-intervenientă va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; cheltuielile judiciare constând în taxă de timbru în cuantum de 1.876 RON, pentru care apelanții au beneficiat de ajutor public judiciar, au rămas în sarcina statului. I.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, pronunțată în al treilea ciclu procesual, atacată prin prezenta contestație în anulare Prin decizia nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 250A din data de 26 februarie 2021 a Curții de Apel Oradea, secția I civilă. II. Calea de atac exercitată în cauză II.1. Contestația în anulare Împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., au formulat contestația în anulare reclamanții A. și B.. Astfel, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorii, printr-o primă afirmație, au arătat că este rezultatul unei erori materiale dezlegarea dată recursului privind neincidența dispozițiilor art. 229 C. proc. civ., prin hotărârea atacată, instanța încălcând regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Au invocat că instanța de recurs a constatat în mod nelegal că ar fi fost citați la termenul de judecată din 15 iunie 2018, când s-a dezbătut cauza în fond de către prima instanță, reținând în mod eronat starea de fapt, aplicând și interpretând greșit dispozițiile legale incidente privind normele de procedură privitoare la citarea părților, încălcând, astfel, atât dreptul la apărare, cât și principiul contradictorialității, reglementate de art. 13 și art. 14 C. proc. civ. Contestatorii au menționat că au fost reprezentați de către doamna avocat E. în fața Tribunalului Satu Mare, dar, între termenele de judecată din 27 aprilie 2018 și din 15 iunie 2018, aceasta a devenit incompatibilă cu funcția de avocat și a înștiințat instanța de judecată despre rezilierea unilaterală a contractului de asistență juridică, prin adresa depusă la dosar la data de 30 mai 2018, astfel că, raportat la această împrejurare, prima instanță a procedat în mod nelegal la dezbaterea pe fond a cauzei în data de 15 iunie 2018, doar în prezența reprezentantului convențional al intimatei-intervenientei în interes propriu D., av. F.. În opinia contestatorilor, incidente intervenite între cele două termene de judecată trebuiau să determine instanța de fond să îndeplinească obligația reglementată de art. 153 C. proc. civ. Totodată, au apreciat că dispozițiile art. 229 alin. (1) C. proc. civ. nu au aplicabilitate în cauză, deoarece nu au fost prezenți la niciun termen de judecată, având reprezentant convențional, iar mandatara avocat a renunțat unilateral la mandat, semnalând acest aspect doar instanței de fond, prin adresa din data de 30 mai 2018. Prin urmare, au considerat că instanța de recurs a reținut în mod nelegal că, în ceea ce îi privește, procedura de citare este legal îndeplinită pentru termenul de judecată din data de 15 iunie 2018, precum și că a fost respectat atât dreptul la apărare, cât și principiul contradictorialității. De asemenea, contestatorii au apreciat că este rezultatul unei erori materiale și dezlegarea dată motivelor de nelegalitate din perspectiva incidenței cauzelor de nulitate absolută, prevăzute și reglementate în mod expres și imperativ, precum și cele constatate de instanța de recurs cu privire la motivarea străină și contradictorie în reținerea cauzei ilicite și imorale a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014. Au arătat că, menținând hotărârea curții de apel, instanța de recurs a reținut nulitatea absolută a contractului menționat doar pentru faptul că data încheierii acordului intervenit între părți coincide cu data la care s-a pronunțat și decizia nr. 976R de către Tribunalul Satu Mare, cu toate că nu au fost părți în respectiva cauză; a fost reținută drept cauză de nulitate absolută a contractului doar presupusa lipsă a bunei-credințe, fără a fi administrată vreo probă în acest sens. Astfel, au apreciat că instanța de recurs a ignorat dispozițiile art. 1240 și art. 1178 C. civ. și au subliniat că aspectul privind existența bunei-credințe la momentul încheierii contractului a fost soluționat și reținut definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017, pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015. Totodată, au susținut că instanța de recurs nu a indicat nicio normă imperativă care ar fi fost încălcată la încheierea contractului (de natură a conduce la nulitatea absolută), acesta fiind încheiat în mod valabil, cu respectarea dispozițiilor art. 1166 și art. 1169 C. civ., nefiind lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită și imorală. Contestatorii au subliniat că subiecții de drept civil sunt liberi să dea actului juridic pe care îl încheie conținutul concret pe care îl doresc, cu condiția de a nu încălca normele imperative și regulile de conviețuire socială, iar acesta li se impun cu putere de lege, fiecare fiind ținut de obligațiile pe care și le-a asumat prin asemenea acte. În opinia contestatorilor, instanța de recurs a reținut în mod eronat că este vorba despre o cauză ilicită și imorală în raport de existența sentinței civile nr. 6230/2013, pronunțate de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2008 (prin care intimata-pârâtă C. a fost obligată să plătească intimatei-interveniente D. suma de 40.000 de dolari, la care se adaugă dobânda legală), aspectele avute în vedere din această perspectivă fiind motive străine de natura cauzei, existența dosarelor civile și a unei executări silite imobiliare demarate cu privire la un imobil nefiind cauze de nulitate absolută a contractului, iar existența bunei-credințe la momentul încheierii acestuia fiind tranșată cu caracter definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017. Au precizat și că nu au fost părți în dosarul nr. x/2008 și, mai mult decât atât, existența acestei cauze nu a fost notată în cartea funciară a imobilului în scop de informare, pentru a deveni opozabilă terțelor persoane și, astfel, să poată fi reținută lipsa bunei-credințe în ceea ce îi privește, atât la momentul efectuării investigațiilor, cât și la cel al redactării acordului de voință ad probationem. Au susținut că soluția dată pe fond asupra cererii de intervenție în interes propriu formulată de intimata-intervenientă D. este rezultatul unei erori materiale, întrucât pretențiile nu derivă din contract și au fost recunoscute de intimata-pârâtă C. prin întâmpinare. Contestatorii au apreciat că este rezultatul unei erori materiale și dezlegare dată recursului privind modalitatea în care s-a acordat eficiență dispozițiilor legale ce reglementează mărturisirea judiciară, arătând că a fost ignorat dreptul de dispoziție al părților, reglementat de art. 9 alin. (3) C. proc. civ. raportat la art. 436 alin. (1) și (2) din același act normativ, refuzându-se pronunțarea în baza recunoașterii pretențiilor, în condițiile în care intimata-pârâtă C. a recunoscut, prin întâmpinare, la primul termen de judecată, pretențiile din cuprinsul acțiunii principale. Au arătat că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 273 C. proc. civ. și în mod nelegal a reținut că, în speță, contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014 reprezintă doar un început de dovadă scrisă care trebuia complinit cu alte probe, deoarece, potrivit art. 349 alin. (1) C. proc. civ., mărturisirea judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, iar alin. (3) prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi revocată. În plus, au considerat că mărturisirea intimatei-pârâte C. din dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Satu Mare, coroborată cu poziția acesteia prin care a recunoscut pretențiile din cererea de chemare în judecată, trebuia apreciată în sens pozitiv, având în vedere că titlul executoriu – încheierea nr. 2248 din data de 18 iunie 2015, pronunțată de Judecătoria Satu Mare în dosarul nr. x/2015, definitivă –, potrivit art. 434 C. proc. civ., are forța probantă a unui înscris autentic. Tot ca fiind rezultatul unei erori materiale este apreciată a fi de către contestatori și dezlegarea dată motivelor de recurs cu privire la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material privind natura juridică a contractului încheiat la data de 18 noiembrie 2014, în sensul că în mod greșit s-a reținut că acesta este un contract de împrumut, unilateral, care necesită formalitatea "bun și aprobat". Făcând referire la art. 1168, art. 1267 și art. 1268 alin. (1) și (3) C. civ. și la împrejurarea că instanța de apel a analizat contractul sub semnătură privată ca pe un mandat tacit fără reprezentare, au subliniat că, prin acțiunea introductivă, nu au indicat ca temei al contractului dispozițiile care reglementează mandatul – art. 2025 C. civ. – și nici pe cele ale art. 2009 din același act normativ; instanța de apel trebuia să analizeze contractul încheiat între părți având în vedere regulile speciale privitoare la contractul cu care acesta seamănă cel mai mult, iar orice contract se interpretează în sensul de a produce efecte juridice, după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al termenilor. Astfel, au susținut că, în speță, contractului din data de 18 noiembrie 2014 i se pot aplica regulile de la contractul de antrepriză prevăzute de art. 1851 C. civ., cu care seamănă cel mai mult prin prisma obligațiilor părților, precum și că respectivul contract este un contract bilateral, iar cerința mențiunii "bun și aprobat" se aplică doar contractelor unilaterale și nu și celor bilaterale, care se încheie în mod valabil prin simplul acord de voință al părților, fără nicio formalitate (art. 1240 și art. 1178 C. civ.). De asemenea, contestatorii au apreciat că dezlegare dată recursului privind încălcarea autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 56/A/2017 dată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă, prin prisma motivelor de nulitate reținute în ceea ce privește contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014, se datorează unei erori materiale. Din această perspectivă, au arătat că instanța de recurs a apreciat că demersul lor reprezintă o fraudare a intereselor intimatei-interveniente D. de a recupera o creanță, iar, sub acest aspect, hotărârea încalcă autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 56/A/2017 dată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă prin care s-a reținut că nu este un argument valabil al lipsei lor de interes în promovarea acțiunii faptul că locuiesc și gospodăresc împreună cu intimata-pârâtă C., prezumția de bună-credință nefiind răsturnată în cauză. În dezvoltarea criticilor formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au susținut că instanța de recurs nu a analizat motivul de casare invocat în termen legal în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care viza cererea de intervenție în interes propriu formulată de intimata-intervenientă D.. Au subliniat că instanța de recurs s-a rezumat la a reține considerentele instanței de apel care evidențiază că această chestiune litigioasă nu pot face obiectul rejudecării, întrucât, prin decizia de casare nr. 1249/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, s-a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă în privința încheierii primei instanțe din data de 3 noiembrie 2017 nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat. Or, în opinia contestatorilor, o atare abordare și analiză a motivelor de recurs echivalează cu omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivul de nelegalitate invocat în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece, prin considerentele decizie anterior menționate, au fost respinse criticile pe care le-au formulat cu privire la inadmisibilitatea formulării de către intimata-intervenientă D. a unei noi cereri de intervenție în interes propriu, după ce prima cerere a fost respinsă definitiv prin decizia pronunțată în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea. Au subliniat că, prin considerentele deciziei de casare nr. 1249/2020, instanța de recurs a analizat, prin prisma dispozițiilor art. 62 alin. (2) C. proc. civ., doar apărarea care se referea la inadmisibilitatea formulării în cadrul aceluiași dosar a unei a doua cereri de intervenție în interes propriu, cu obiect diferit, omițând să cerceteze motivul de nelegalitate privitor la lipsa interesului intimatei-interveniente de a formula o atare cerere. Astfel, contestatorii au apreciat că, lipsind, în rejudecare, analiza instanțelor de apel și de recurs asupra motivelor de nelegalitate și de netemeinicie pe care le-au invocat cu privire la încheierea de ședință din data de 3 noiembrie 2017, soluția dată pe fond asupra cererii de intervenție în interes propriu se datorează unei erori materiale deoarece pretențiile formulate prin acțiunea principală nu derivă din contractul sub semnătură privată din data de 8 noiembrie 2014, între părți nefiind necesară întocmirea unui contract sub acest aspect, intimata-pârâtă C. recunoscând, în cadrul întâmpinării, pretențiile pe care le-au formulat; pe de altă parte, aspectul privind existența bunei-credințe la momentul încheierii contractului din data de 18 noiembrie 2014 a fost soluționat și reținut în mod definitiv prin decizia civilă nr. 56/A/2017 pronunțată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015. Contestatorii au mai invocat și faptul că dezlegarea dată recursului, în ceea ce privește analiza încălcării art. 9 alin. (3), art. 436 alin. (1) și art. 437 alin. (2) C. proc. civ., este rezultatul unei erori materiale, întrucât, fără niciun argument, instanța de recurs a ignorat poziția părților cu privire la solicitarea de a luat act de recunoașterea intimatei-pârâte C. cu privire la pretențiile formulate în cadrul acțiunii introductive, în condițiile în care aceasta a procedat ca atare independent de existența sau nu a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014. Totodată, contestatorii au susținut și că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea, formulată prin cererea de recurs, privind obligarea intimatei-interveniente D. la plata cheltuielilor de judecată și incidența în cauză a dispozițiilor art. 454 C. proc. civ. Au apreciat că intimata-pârâtă C. nu putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, singura persoană care se află în culpă procesuală fiind intimata-intervenientă D., care s-a opus la admiterea acțiunii principale prin formularea a două cereri de intervenție principală în interes propriu, astfel că, în speță, instanța de recurs a exonerat-o în mod nelegal pe aceasta de la suportarea cheltuielilor de judecată. II.2. Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-intervenientă D. a solicitat respingerea contestației în anulare ca fiind neîntemeiată, apreciind că hotărârea atacată este legală și temeinică și, contrar afirmațiilor contestatorilor, instanța de recurs, respingând recursul declarat de aceștia, nu a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate, iar dezlegarea dată recursului nu este rezultatul unei erori materiale. În esență, a susținut că părțile adverse abuzează de posibilitatea de exercitare a unor căi extraordinare de atac, acționând cu rea-credință și formulând și cerere de revizuire împotriva deciziei atacate în prezenta cauză, iar, pe de altă parte, contestația în anulare are drept unic scop provocarea unei rejudecări a recursului pe fond, ceea ce nu este admisibil. Totodată, a apreciat că, invocarea art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ. este una formală, în condițiile în care contestatorii nu au formulat susțineri în sensul celor avute în vedere de textele de lege anterior menționate, ci au reluat apărările pe care le-au formulat în recurs și în revizuire. Enunțând și făcând trimitere la cele reținute de instanța de recurs, au susținut că nu se verifică afirmațiile contestatorilor nici în ceea ce privește pretinsa omisiune a instanței de recurs de a cerceta unul dintre motivele de casare invocate și nici împrejurarea că soluționarea unora dintre acestea ar fi rezultatul unei erori materiale. Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Mitrea vs. România), a arătat că nu pot fi admise căile extraordinare de atac decât în cazul existenței unor "defecte fundamentale". A subliniat că, în cauză, contestatorii invocă aspecte care exced cazurilor de contestație în anulare invocate drept temei de drept, urmărind, în fapt, o rejudecare a recursului în sensul dorit de către aceștia, prin invocarea unor chestiuni de fond care ar determina judecătorul la reevaluarea probelor și apărărilor din cauză, lucru care este inadmisibil într-o cale extraordinară de atac, de retractare și nedevolutivă. II.3. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 4 august 2022, sub nr. x/2022, și a fost repartizată aleatoriu, spre soluționare, completului de judecată nr. 3. Prin încheierea de ședință din data de 22 septembrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea de abținere de la judecata cauzei, formulată de membrii completului de judecată inițial învestit. În urma celei de-a doua repartizări aleatorii, dosarul a fost repartizat completului nr. 2, care, prin rezoluția din data de 10 octombrie 2022, a fixat termen de judecată, în vederea soluționării contestație în anulare, la data de 15 noiembrie 2022, când, în temeiul art. 222 alin. (2) C. proc. civ., a dispus amânarea pronunțării la data de 29 noiembrie 2022. II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând contestația în anulare, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, în considerarea argumentelor ce succed. Prin prezenta cale de atac, contestatorii A. și B. au formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2015, invocând, ca temei de drept al contestației, dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 și 3 C. proc. civ., conform cărora, hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate în termen. Ipoteza prevăzută la art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. vizează doar erorile materiale evidente în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este însă necesară o reexaminare ori o reapreciere a probelor administrate în cauză sau o verificare a modului de interpretare și de aplicare a legii de drept substanțial sau procedural (cum se pretinde în prezenta contestație). Contestația în anulare specială este o cale extraordinară de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv, astfel că, pe această cale, nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale, așa cum solicită contestatorii. În cadrul contestației în anulare, contestatorii nu au indicat care sunt greșelile materiale în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., ci au criticat analiza instanței de recurs susținând încălcarea mai multor norme de procedură și de drept material, a dreptului la apărare și a principiului contradictorialității. Astfel, au criticat soluția dată motivului de recurs prin care au susținut că instanța de apel a încălcat norme de procedură ce privesc obligația instanței de a cita părțile în proces, apreciind că instanța de recurs a reținut în mod greșit că au fost legal citați la termenul din data de 15 iunie 2018 la care s-a dezbătut cauza în fond, aplicând greșit prevederile art. 153 și art. 229 alin. (1) C. proc. civ., încălcând, astfel, dreptul la apărare și principiul contradictorialității, reglementate de art. 13 și art. 14 C. proc. civ. Așa cum s-a arătat, din perspectiva motivului de contestație în anulare invocat, contestatorii trebuiau să indice care este eroarea materială care a determinat instanța de recurs să aprecieze că, în speță, curtea de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a normelor reglementate de art. 153 și 229 C. proc. civ. și nu a încălcat principiul contradictorialității dezbaterilor și nici dreptul la apărare al părților. Or, contestatorii, nu au făcut altceva decât să reia, în cuprinsul contestației în anulare, susținerile formulate, sub acest aspect, prin cererea de recurs, repunând în discuție chestiuni asupra cărora instanța de control judiciar s-a pronunțat prin decizia atacă, fără a face vreo trimitere concretă la o eroare materială de natura celor la care se referă textul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., la vreun element material sau vreo confuzie care să fi dus în eroare instanța în analiza acestui motiv de recurs. Aceeași este situația și în ceea ce privește celelalte critici subsumate de părți acestui motiv de contestație în anulare, contestatorii, în realitate, exprimându-și nemulțumirea cu privire la concluziile la care instanța de recurs a ajuns în urma aplicării dispozițiilor legale incidente în speță și a analizării criticilor formulate prin motivele de recurs din perspectiva: nulității absolute a contractului; existenței în cuprinsul hotărârii recurate a unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii în reținerea cauzei ilicite și imorale a contractului sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014; modalității în care s-a dat eficiență dispozițiilor legale care reglementează mărturisirea judiciară; pretinsei calificări greșite a contractului din data de 18 noiembrie 2014 ca fiind unul de împrumut (unilateral); autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 56/A/2017 pronunțate în dosarul nr. x/2015 de Curtea de Apel Oradea, prin prisma motivelor de nulitate reținute în ceea ce privește contractul sub semnătură privată din data de 18 noiembrie 2014; pretinsei încălcări a art. 9 alin. (3), art. 436 alin. (1) și art. 437 alin. (2) C. proc. civ. soluției date pe fond cererii de intervenție. Cum contestatorii nu au precizat în ce constau erorile materiale care au dus la soluția pronunțată de instanța de recurs și în raport de care au înțeles să formuleze prezenta contestație în anulare, iar susținerile formulate de aceștia vizează, în realitate, aplicarea și interpretarea unor dispoziții legale, nu se poate reține invocarea unor aspecte de natură a se circumscrie unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. Aceasta, întrucât, așa cum s-a mai arătat, noțiunea de eroare materială, în sensul dispozițiilor legale anterior arătate, vizează aspecte formale ale judecății, care trebuie să fie evidente și săvârșite de instanță ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei, iar susținerile contestatorilor, reprezintă, de fapt, nemulțumirea acestora cu privire la soluția pronunțată de instanța de recurs și vizează modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale reținute în analiza instanței de control judiciar, fiind inadmisibil ca astfel de aspecte să fie repuse în discuție în prezenta cale extraordinară de atac. În ceea ce privește motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., se reține că acesta are ca situație premisă neexaminarea unor motive de recurs, înțelese ca motive de casare, așa cum acestea sunt reglementate la art. 488 C. proc. civ. și sancționează cu retractarea hotărârii numai omisiunea de cercetare a motivelor de recurs, iar nu și a argumentelor de fapt și de drept care le susțin. Contestatorii au susținut că instanța de recurs, cercetând recursul, a omis să analizeze motivul de recurs prin care au invocat lipsa de interes a intimatei-interveniente D. în formularea cererii de intervenție în interes propriu [art. 61 alin. (1) C. proc. civ..], reținând în cuprinsul deciziei atacate autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1249/2020 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv analiza instanței de recurs din primul ciclu procesual care se referea în mod exclusiv la admisibilitatea formulării unei noi cereri de intervenție în interes propriu în fața instanței de fond, prin prisma art. 62 alin. (2) C. proc. civ. În cuprinsul deciziei atacate, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, instanța de recurs, a reținut că "partea reclamantă susține și încălcarea normei de procedură prevăzută de art. 61 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că intervenienta D. nu justifică interes în formularea cererii de intervenție principală, deoarece deținea un titlu executoriu împotriva intimatei-pârâte pe care l-a valorificat în dosarul execuțional nr. x/2014 al G.". Analizând această critică, instanța de recurs a arătat că recurenții-reclamanți au ignorat considerentele reținute de către curtea de apel care au evidențiat faptul că această chestiune litigioasă a cauzei nu poate face obiectul rejudecării, întrucât prin decizia de casare nr. 1249 din data de 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat că aspectele de nelegalitate invocate de partea reclamantă în privința încheierii primei instanțe din data de 3 noiembrie 2017, prin care a fost încuviințată cererea de intervenție principală, nu sunt fondate, dezlegările date intrând astfel în puterea lucrului judecat. Ca atare, contrar susținerilor contestatorilor, Înalta Curte constată că instanța de recurs a cercetat critica formulată cu privire la încălcarea prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ., iar împrejurare că, în urma analizei efectuate, a ajuns la o concluzie care îi nemulțumește pe contestatori nu echivalează cu omisiunea de a cerceta motivul de recurs, ipoteză la care se referă temeiul de drept invocat de către părți. Afirmațiile contestatorilor, prin care aceștia critică cele reținute de către instanța de recurs, invocând faptul că, prin decizia de casare nr. 1249 din data de 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și cu privire la lipsa interesului intimatei-interveniente, nu pot susține constatarea unei omisiuni a instanței de recurs de a se pronunța asupra acestei chestiuni, ci pun în discuție legalitatea hotărârii atacate sub aspectul reținerii puterii de lucru judecat a deciziei de casare, ceea ce nu este permis în calea de atac a contestației în anulare. Printr-o altă critică subsumată motivului de contestație în anulare reglementat de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatorii au invocat că instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la solicitarea, formulată prin cererea de recurs, de obligare a intimatei-interveniente D. la plata cheltuielilor de judecată și reținerea incidenței dispozițiilor art. 454 C. proc. civ. Nici această susținere a contestatorilor nu este fondată, în condițiile în care instanța de recurs a reținut că este inutilă analizarea criticilor îndreptate împotriva considerentelor instanței de apel relative la plata cheltuielilor de judecată și, ca atare, nu a omis să se pronunțe asupra acestora, ci a apreciat că nu mai este necesar să le analizeze, în raport de considerentele reținute cu privire la celelalte critici aduse prin cererea de recurs. Or, ca și în cazul criticilor formulate în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., raportat la cele anterior prezentate, argumentele contestatorilor reflectă nemulțumirea acestora față de soluția dată de instanță acestui motiv de recurs, neputând valida o omisiune a instanței de a se pronunța asupra acestora. Pe de altă parte, în măsura în care contestatorii ar susține că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra solicitării de obligare a intimatei-interveniente la plata cheltuielilor de judecată, în calea de atac a recursului, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ.: "Dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii...". Prin urmare, într-o atare situație remediul pe care părțile îl au la îndemână este reprezentat de procedura reglementată de dispozițiile legale anterior enunțate și nu de contestația în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., care au ca ipoteză doar omisiunea instanței de a se pronunța asupra unui motiv de recurs. În contextul celor anterior expuse, dacă instanța învestită cu soluționarea contestației în anulare ar examina motivele invocate din perspectiva celor solicitate de contestatori, s-ar ajunge la o veritabilă rejudecare a recursului declarat de către aceștia, contestația în anulare neputând fi, însă, convertită într-un "recurs la recurs". În acest sens, în mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența sa, a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluționat definitiv, numai în scopul de a obține o rejudecare a cauzei, contestația în anulare neputând avea semnificația unui "recurs deghizat", ci trebuind să fie justificată numai de circumstanțe esențiale și imperative. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorii A. și B. împotriva deciziei nr. 990 din data de 11 mai 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă.