ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2465/2021

Obiectul cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2019, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 220.000 RON, actualizată cu indicele de devalorizare din martie 1992 până în luna aprilie 2017; obligarea pârâtului la restituirea daunelor - interese constând în cheltuielile de judecată efectuate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Carei, precum și în impozitele achitate pentru imobil de la data achiziționării și până la data pierderii proprietății, cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 80/D din 21 mai 2020, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins acțiunea formulată de reclamanți. A respins excepțiile invocate de pârât privind lipsa calității procesuale pasive a acestuia și inadmisibilitatea cererii.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 189/A din 10 februarie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței tribunalului, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă L-a obligat pe pârât la plata sumei de 220.000 RON, actualizată cu indicele de inflație din perioada martie 1992 - aprilie 2017. A respins restul pretențiilor reclamanților. A menținut dispozițiile sentinței cu privire la respingerea excepțiilor invocate de pârât. L-a obligat pe intimat la cheltuieli de judecată în cuantum de 10.078 RON în favoarea apelanților.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, ale cărui motive au fost subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și menținerea ca temeinică și legală a sentinței, precum și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată. A arătat faptul că Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu garantează pentru evicțiune, respectiv nu deține calitatea de vânzător, nici de succesor de drept/convențional al unității vânzătoare (Comisia de Lichidare a CAP Eriu Sâncrai). În cauza de față, obligația de garanție pentru evicțiune nu revine Statului Român, prin Ministerul Finanțelor. Regula privitoare la desemnarea succesorilor în drepturi ai fostelor CAP-uri desființate este prevăzută de art. 18 alin. (3) și art. 29 alin. (7) din Legea nr. 18/1991. Prin urmare, o astfel de calitate revine comunei, orașului sau municipiului pe raza căruia a existat respectivul CAP, excepția constituind-o situațiile în care se constituie asociațiile de tip privat, ipoteză în care bunurile rămase în urma lichidării CAP - urilor trec în proprietatea membrilor acestor asociații, așadar contra celor reținute de către instanța de apel. Nu rezultă că după lichidarea CAP-ului Eriu Sâncrai ar fi fost înființată după lichidare vreo asociație de tip privat, drept urmare succesorul în drepturi al cooperativei agricole de producție lichidate este unitatea administrativ - teritorială în subordinea căreia a fost înființată și comisia de lichidare și în bugetul căreia s-a făcut venit suma ce se solicita a fi restituită. A solicitat exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, ținând cont de dispozițiile art. 453 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Intimații-reclamanți nu au formulat întâmpinare în cauză, depunând, la 16 noiembrie 2021, concluzii scrise, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat și, în subsidiar, respingerea acestuia. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând criticile formulate de partea pârâtă, Statul Român, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu poate fi primit. Printr-o primă critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că instanța de apel a reținut greșit și neargumentat că i-ar incumba obligația de garanție contra evicțiunii în raportul juridic de drept material dedus judecății în prezenta cauză, cu consecința reținerii eronate a calității sale procesuale pasive. Susține că soluția este greșită, pe de o parte, în considerarea faptului că nu a avut calitatea de vânzător și nici pe cea de succesor al entității juridice, Comisia de lichidare a Cooperativei agricole de producție Eriu Sâncrai, care a înstrăinat părții reclamante, la data de 24.02.1992, imobilul în litigiu, cerință necesar a fi îndeplinită, potrivit dispozițiilor art. 1337 și urm. C. civ. de la 1864, pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune. Pe de altă parte, partea pretinde că, în interpretarea dispozițiilor art. 18 alin. (3) ori, după caz, ale art. 29 alin. (7) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, se impunea concluzia potrivit căreia succesoarea fostei Cooperative agricole de producție Eriu Sâncrai este unitatea administrativ-teritorială pe raza căreia această entitate juridică a fost înființată, în cauză nefiind dovedită situația de excepție prevăzută de art. 29 alin. (1) din lege, anume preluarea bunurilor cooperativei supuse procedurii de lichidare de o asociație agricolă de tip privat. Critica nu poate fi primită. Dispozițiile art. 459 alin. (1) și (2) teza I C. proc. civ. prevăd că nu pot fi exercitate căile extraordinare de atac atât timp cât este deschisă calea de atac a apelului, respectiv, în cazul hotărârilor susceptibile de apel, că dacă acesta nu a fost exercitat, recursul este inadmisibil. Or, în speță, excepția lipsei calității sale procesuale pasive a fost invocată de partea pârâtă la judecata în primă instanță și această excepție a fost respinsă, ca nefondată, în considerarea faptului că nu a fost identificat un succesor al fostei Cooperative agricole de producție Eriu Sâncrai și a faptului că terenul pe care a fost edificată magazia de cereale (înstrăinată de comisia de lichidare părții reclamante și de care, ulterior, aceasta a fost evinsă) este proprietatea părții pârâte, conform mențiunilor din cartea funciară. Prima instanță a mai reținut că soluția se impune și în considerarea calității părții pârâte, Statul Român, de garant al persoanelor juridice de drept public desființate în conformitate cu dispozițiile art. 244 C. civ., categorie în care se încadrează și fosta Cooperativă agricolă de producție Eriu Sâncrai, cu privire la care, astfel cum s-a arătat, nu s-a probat că ar fi fost reorganizată în condițiile prevăzute de Legea fondului funciar nr. 18/1991. Împotriva acestei soluții, partea pârâtă nu a declarat apel principal, conform dispozițiilor art. 466 C. proc. civ., și nici apel incident, în temeiul art. 472 C. proc. civ. și în considerarea faptului că partea reclamantă declarase apel principal prin care tindea la schimbarea hotărârii primei instanțe de respingere a cererii de despăgubire. În consecință, hotărârea primei instanțe dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a rămas definitivă, atât în privința dispozitivului, cât și a considerentelor care îl explică, și a intrat în puterea lucrului deja judecat, considerentele suplimentare reținute de instanța de apel, potrivit cărora calitatea procesuală a părții pârâte este susținută și de dispozițiile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice, fiind supraabundente. În atare condiții, critica prin care partea pârâtă pretinde direct în fața instanței de recurs că s-a statuat, greșit, la judecata în fond, cu privire la calitatea sa procesuală pasivă în litigiul pendinte se dovedește a fi inadmisibilă în raport cu dispozițiile art. 459 alin. (2) teza I C. proc. civ. Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, partea pârâtă pretinde că instanța de apel a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată cu încălcarea prevederilor art. 453 C. proc. civ., în condițiile în care nu s-a probat că ar fi determinat partea reclamantă, prin atitudinea avută pe parcursul derulării procedurii judiciare, să avanseze cheltuielile de judecată a căror restituire o pretinde. Critica este nefondată. Norma de drept prevăzută de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. prezumă existența culpei procesuale a părții care a căzut în pretenții și instituie în sarcina acesteia obligația despăgubirii integrale a părții care a câștigat procesul. Sub acest aspect, al culpei procesuale, comportamentul părții care a căzut în pretenții pe parcursul procedurii nu este relevant, întrucât atâta timp cât aceasta a acceptat judecata a obligat partea adversă să avanseze cheltuielile de judecată necesare desfășurării procesului. De altminteri, exonerarea părții care a pierdut procesul de la plata cheltuielilor de judecată este reglementată printr-o normă de procedură distinctă, a cărei incidență, date fiind circumstanțele particulare ale cauzei pendinte, nu poate fi reținută, anume de cea conținută de art. 454 C. proc. civ. care prevede următoarele: Pârâtul care a recunoscut, la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, cu excepția cazului în care, prealabil pornirii procesului, a fost pus în întârziere de către reclamant sau se afla de drept în întârziere. Așa fiind, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge recursul, ca nefondat.