ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1472/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Satu Mare în data de 04.03.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanței să pronunțe o hotărâre prin care să se constate stins dreptul de creanță al pârâtei pentru suma de 340.000 RON și, pe cale de consecință, să se constate stinsă prin prescripție ipoteca înscrisă în CF nr. x Satu Mare, nr. cadastral x în baza contractului de ipotecă autentificat sub nr. x/27.09.2011; să se dispună radierea ipotecii înscrisă în CF nr. x Satu Mare, nr. cadastral x de sub C4; să se dispună radierea interdicției de înstrăinare, grevare, închiriere, dezmembrare, alipire, construire, demolare, restructurare și amenajare de sub B3; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 2.500, art. 2.504 C. civ., respectiv art. 706 alin. (2) C. proc. civ. Prin sentința nr. 4353/14.09.2022, Judecătoria Satu Mare a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Satu Mare, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Satu Mare.

Sentința pronunțată de Tribunalul Satu Mare Prin sentința nr. 73/D din 04.04.2024, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia nr. 1295/2024-Ap din 08.11.2024, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamanților împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanții A. și B., indicând faptul că instanța de apel a interpretat greșit prevederile art. 2.500 C. civ. Expunând contextul factual, au relevat că, pentru garantarea unei creanțe a societății comerciale D. S.R.L., a fost încheiat cu E. S.A. Sucursala Satu Mare contractul de ipotecă autentificat sub nr. x/27.09.2011. Precizează că procedura falimentului societății s-a desfășurat în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalul Satu Mare, an în care a fost declarat scadent creditul, dar plățile încetaseră încă din 2012. Deci, termenul de prescripție a început să curgă de la momentul ultimei plăți, conform contractului întreaga sumă devenind scadentă la 30 de zile de la "default", indiferent de momentul declarării de către bancă a scadenței. În raport cu legislația bancară, dacă în contractul de credit nu este stipulat termenul la care banca poate declara scadența anticipată, atunci el este de 60 de zile de la ultima plată, însemnând că dreptul băncii de a cere executarea silită se naște fie conform contractului, fie la 60 de zile de la plata ultimei rate lunare. Indică, în acest sens, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când se naște dreptul de a obține executarea silită, termenul fiind de 3 ani. Pentru a cunoaște efectiv momentul în care se naște dreptul de a pretinde executarea silită este necesar a decela corespunzător inclusiv data la care titlul executoriu putea fi pus în executare. Cunoașterea acestei date depinde, în mod esențial, atât de natura titlului executoriu (în cazul de față un contract de credit, titlu executoriu prin efectul legii), cât și de natura creanței care devine exigibilă, respectiv de prevederea (contractuală, în cazul de față) care o reglementează. Arată că nicio normă nu obligă creditorul să uzeze de respectiva procedură, valorificarea dreptului rămânând la latitudinea sa, fiind o opțiune strict personală, împrejurare care nu poate înfrânge, însă, principiul potrivit căruia valorificarea unui drept nu poate fi realizată decât în măsura în care există și posibilitatea legală a valorificării, atât timp cât nu este suficient ca dreptul să fie născut, fiind absolut necesar ca ulterior nașterii sale, creditorul să îl valorifice în termenul definit de lege. În cazul de față, cu certitudine, creditorul nu ar fi putut solicita punerea în executare a creanței (valoarea totală a creditului declarat scadent anticipat) mai devreme de termenul menționat în contract, calculat de la data ultimei rate plătite de către debitor. Ulterior epuizării acestui termen, dreptul la acțiune al creditorului (dreptul subiectiv de a solicita executarea silită reprezentând, în esență, o varietate a dreptului la acțiune, în sensul că cel care se pretinde creditor acționează pentru valorificarea creanței sale, în ipoteza dată pe cale extrajudiciară, în fața executorului judecătoresc) poate fi valorificat prin punerea în executare a debitului integral, dar nu mai târziu de 3 ani de la data epuizării termenului menționat în contract. Arată că nici intimata-pârâtă și nici cedenta, până la această dată, nu au efectuat acte de executare a creanței, de natură să întrerupă prescripția extinctivă a dreptului la acțiune, astfel încât solicită, în temeiul prevederilor art. 2.500 C. civ., să se constate intervenirea prescripției extinctive cu privire la creanța de 340.000 RON, precum și a celorlalte obligații aferente creditului. Reluând susținerile formulate prin memoriul de apel, arată, în ceea ce privește Decizia RIL nr. 13/2022 a instanței supreme, că aplicarea unei hotărâri în interesul legii, prin caracterul ei obligatoriu, este supusă principiului neretroactivității, precum și prevederilor Convenției Europene a Dreptului Omului și jurisprudenței instanței de contencios european. Dispoziția legală cuprinsă în art. 329 alin. (3) C. proc. civ. își găsește aplicarea în cauzele aflate în curs de soluționare în primă instanță precum și situațiilor viitoare. Astfel, forța obligatorie a normei juridice interpretative, având în vedere caracterul general abstract și obligatoriu a acestui izvor de drept, se poate manifesta pe deplin cu respectarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, a jurisprudenței CEDO, precum și a principiilor constituționale. Ignorând acest principiu și aplicând deciziile pronunțate în interesul legii cu referire la toate cauzele aflate în curs de soluționare, indiferent de gradul de jurisdicție în care acestea se află, ar însemna că judecătorul național este obligat să ignore caracterul peremptoriu și prioritar al Convenției, să o încalce, aplicând norme naționale cu forță juridică inferioară și de foarte multe ori contrare în interpretare și conținut. Creanța analizată reprezintă o "valoare patrimonială" și are, deci, caracterul unui bun, în sensul primei fraze a Protocolului nr. 1 al Convenției, motiv pentru care susțin că au, până la momentul pronunțării deciziei, o speranță legitimă de a vedea creanța stinsă prin prescripție.

Apărări formulate în cauză Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca inadmisibil, a recursului. Reiterând apărările formulate împotriva cererii introductive de instanță, a arătat, în privința susținerii că recurenților nu le-a fost comunicat actul prin care s-a notat ipoteca în cartea funciară, că, la momentul notării în cartea funciară, actul respectiv este comunicat părților/proprietarilor, iar de la momentul notării în cuprinsul cărții funciare acesta este opozabil inclusiv terților. În consecință, de la data notării subrogării sale în locul cedentului, în cuprinsul cărții funciare, cesiunea dreptului de ipotecă a devenit opozabilă recurenților conform 2.538 C. civ. Arată, totodată, că în cauză nu este incidentă prescripția dreptului la acțiune, astfel cum este acesta definit în materie de ipotecă, prin raportare inclusiv la statuările instanței supreme prin Decizia RIL nr. 13/2022, al cărei dispozitiv îl redă, sub forma citării. În ceea privește creanța pentru care s-a garantat împrumutul de către recurenți, precizează că acesta a fost declarată scadentă anticipat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât ultimul act adițional la Contractul de credit a fost încheiat în data de 25 februarie 02.2013, iar procedura insolvenței a fost demarată în octombrie 2013. Așadar, creditul a fost declarat scadent anticipat ulterior datei de 15 februarie 2013 sau a ajuns la maturiate prin raportare la data stabilită drept scadentă în cuprinsul actului adițional nr. x la contractul de credit. De asemenea, menționează că în cadrul procedurii de insolvență au fost efectuate plăți, ca urmare a valorificării unor bunuri, astfel că termenul de prescripție s-a întrerupt, iar un nou termen de prescripție de aceeași natură a început să curgă. În consecință, în cauză devine aplicabil termenul de prescripție 10 ani, în sensul celor statuate de către Înalta Curte, acesta nefiind împlinit. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile formulate de recurentă, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce urmează să fie expuse: - Astfel, este lipsită de temei susținerea recurenților conform căreia, în soluționarea cauzei, s-ar fi făcut o greșită aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripția extinctivă, ceea ce ar fi condus la o soluție nelegală și la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În susținerea criticii formulate, recurenții afirmă că, "pentru a cunoaște efectiv momentul la care se naște dreptul de a pretinde executarea silită, este necesar a decela data la care titlul executoriu poate fi pus în executare", pentru ca, ulterior, să indice, la modul general, acest termen ca fiind cel "menționat în contract, calculat de la data ultimei rate plătite de către debitor" (relevată, în continuare, de parte, ca fiind "în anul 2012"). În realitate, prevalându-se de aceste aspecte, recurenții tind să deplaseze data începerii cursului prescripției la un moment anterior celui reținut de instanța devolutivă de control judiciar, pentru ca, în acest mod, nefundamentat juridic, să afirme incidența unui termen de prescripție de 3 ani în vederea solicitării executării silite, indicând doar generic aplicabilitatea prevederilor art. 2.500 C. civ., privitoare la prescripția dreptului material la acțiune, în timp ce prescripția dreptului de a obține executarea silită este reglementată de prevederile art. 706-711 C. proc. civ. (norme lăsate în afara argumentației recurenților). Formulată în acești termeni, care nu opun veritabile aspecte de nelegalitate silogismului instanței de apel, susținerea recurenților urmărește, în realitate, doar infirmarea reținerii incidenței dezlegărilor obligatorii cuprinse în Decizia nr. 13 din 6 iunie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în raport cu circumstanțele cauzei. Or, stabilind cadrul factual, cu ocazia devoluțiunii cauzei, instanța de prim control judiciar a constatat că între părțile contractului de ipotecă nr. x/27.09.2011 (respectiv între E. S.A., în calitate de împrumutător, S.C. VIP "Fashion" S.R.L., în calitate de împrumutată, și apelanții-reclamanți A. și B., în calitate de garanți ipotecari și fideiusori) "s-a încheiat actul adițional nr. x/25.02.2013, prin care obiectul contractului a fost modificat în sensul că banca a reactivat și prelungit plafonul liniei de credit cu caracter revocabil acordat împrumutatului pe o perioadă de 12 luni în sumă de 310.000 RON acordat împrumutatului. Prin acest act adițional s-a modificat și durata creditului fiind stipulat că durata creditului este calculată de la data îndeplinirii condițiilor suspensive prevăzute la art. 4.2 (denumite în continuare "Condiții precedente") și până la 21.02.2014." Tot în conturarea situației de fapt, curtea de apel a mai reținut și că "la data de 03.10.2013, prin încheierea civilă nr. 1374/F/CC, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2013, s-a deschis procedura generală de insolvență împotriva S.C. D. SRL", iar "la data de 31.10.2013 creditoarea E. S.A. a formulat declarație de creanță pentru suma de 313.219,42 RON, în dosarul de insolvență nr. x/2013". În acest context, evaluând probele administrate, instanța de apel a stabilit că "în intervalul de timp după semnarea în 25.02.2013 a actului adițional la contractul de credit și data de 31.10.2013, a formulării declarației de creanță în dosarul de insolvență, creditoarea E. S.A. a declarat scadent anticipat creditul datorat de debitoarea S.C. D. SRL", împrejurare de fapt care nu mai poate face obiectul controlului în casație în raport cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Astfel fiind, odată determinat intervalul de stabilire a exigibilității anticipate a creanței principale (ca fiind situat ulterior datei intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., 01.10.2011, respectiv a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., 15.02.2013), instanța de prim control judiciar a stabilit în mod judicios că termenul de prescripție incident cauzei este de 10 ani, potrivit art. 706 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. În această privință, contrar afirmațiilor recurenților, atât instanța devolutivă de control judiciar, cât și prima instanță au reținut în mod corect aplicabilitatea în litigiul pendinte a dezlegărilor cu caracter obligatoriu ale Deciziei RIL nr. 13/2022. Astfel, prin această decizie, pronunțată în mecanismul unificării practicii judiciare, s-a stabilit că regimul juridic aplicabil prescripției dreptului de a obține executarea silită a ipotecii este guvernat de normele de drept substanțial în vigoare la momentul nașterii dreptului creditorului ipotecar de a obține executarea creanței garantate. Instanța supremă a statuat, în considerentele sale, că, întrucât nașterea dreptului la executarea silită a creanței garantate nu este condiționată de obținerea vreunui alt titlu condamnatoriu, aceasta va avea loc la data exigibilității creditului garantat prin ipotecă, moment din care creditorul ipotecar este îndreptățit să exercite prerogativele de constrângere pentru executarea silită a dreptului său, în cadrul procedurii de executare silită (par. 148), astfel că în cazul particular al contractelor de credit cu rambursare a împrumutului în tranșe periodice, ce cuprind clauze contractuale de accelerare a scadenței întregului capital, neplata uneia/unor rate de credit ori data declarării scadenței anticipate va marca începutul unei prescripții unice, pentru întregul credit acordat, iar dacă acest moment se plasează după data intrării în vigoare a noului C. civ., atunci regimul acestui cod va guverna prescripția dreptului de a obține executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de credit, potrivit art. 2.503 alin. (3) și art. 2.526 (par. 152). S-a mai reținut, de către instanța supremă și că, dacă data declarării scadenței anticipate a întregului credit (sau ultima rată de credit) se plasează după data intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), prescripția dreptului de a obține executarea silită a creanței principale va fi guvernată de dispozițiile noului C. civ. (par. 168). Concludente, în legătură cu aspectele deduse judecății în litigiul pendinte, sunt și statuările în sensul că dacă dreptul creditorului la executarea silită, respectiv dacă declararea scadenței anticipate sau scadența ultimei rate, se plasează ulterior datei de 15 februarie 2013 (când a intrat în vigoare noul C. proc. civ.), își vor găsi aplicabilitate normele de drept material înscrise în noul C. civ. și cele de drept procesual reglementate de noul C. proc. civ., dreptul la executarea silită a ipotecii fiind supus unui termen de prescripție de 10 ani, prevăzut de art. 706 alin. (1) teza a II-a din C. proc. civ. (par. 192). Astfel fiind, pornind de la aceste statuări obligatorii, conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., se reține, așadar, în raport cu circumstanțele particulare ale cauzei, corecta determinare în cauză, de către instanța de prim control judiciar, a termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită. În contextul expus, se constată, de asemenea, ca fiind întemeiată apărarea intimatei-pârâte, constantă de-a lungul procesului și reiterată prin întâmpinarea la recursul recurenților-reclamanți, privitoare la neîndeplinirea termenului de prescripție, cu referire la procedura insolvenței desfășurată cu privire la debitoarea (principală) S.C. D. S.R.L.. Cu toate acestea, deși nu se poate reține un efect întreruptiv al termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită ca urmare a plăților efectuate în cursul procedurii insolvenței (întrucât acestea nu pot constitui un act voluntar de executare a obligației, în sensul prevederilor art. 709 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.), relevantă, prin prisma pretenției deduse judecății, este, însă, perioada în care societatea debitoare s-a aflat sub imperiul Legii nr. 85/2006 și în care a operat efectul suspensiv stabilit de art. 708 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., executarea silită fiind oprită prin efectul legii, conform prevederilor art. 36 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale, cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal." Suspendarea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea silită a debitoarei principale se răsfrânge, în mod direct, și asupra recurenților-reclamanți, întrucât, odată reținută calitatea lor de fideiusori (garanți ipotecari) ai debitoarei S.C. D. S.R.L., în speță devin incidente prevederile art. 2.536 C. civ., potrivit cărora suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în privința amândurora (dispoziții deplin incidente și în materia prescripției dreptului de a obține executarea silită în conformitate cu dispozițiile art. 711 C. proc. civ.). Drept urmare, față de circumstanțele definitorii ale cauzei, momentul la care fac referire prevederile art. 708 alin. (2) C. proc. civ., de reluare a cursului prescripției după încetarea suspendării, este acela la care a rămas definitivă sentința civilă nr. 146/F din 15 martie 2018, pronunțată de Tribunalul Satu Mare, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2013 (prin care s-a dispus închiderea procedurii falimentului debitoarei S.C. D. S.R.L. și radierea acesteia din registrul comerțului), întrucât doar prin raportare la acesta se poate analiza eventuala pasivitate a creditorului ipotecar în a-și valorifica dreptul de creanță pe calea executării silite împotriva recurenților. - Formale sunt și susținerile privitoare la greșita reținere a incidenței Deciziei RIL nr. 13/2022 în litigiul pendinte față de momentul declanșării acestuia (ce se constituie în simple reiterări, într-o manieră identică, a criticilor invocate în apel), din moment ce, prin acestea, recurenții tind, în mod eronat, la nesocotirea prevederilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care stabilesc forța juridică obligatorie a acestor hotărâri de la data publicării lor în Monitorul Oficial, așadar inclusiv în cadrul litigiilor aflate în curs de soluționare la acea dată. Astfel fiind, în prezenta cauză, recurenții nu se aflau în situația unui raport juridic epuizat (cum deficitar tind să afirme), întrucât acesta ar fi presupus soluționarea definitivă a pricinii anterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei RIL nr. 13/2022 (15 septembrie 2022). În atare circumstanțe, în mod corect au făcut instanțele fondului aplicarea dezlegărilor hotărârii pronunțate în mecanismul de unificare a practicii judiciare, referitoare la însăși problema de drept dedusă judecății în litigiul pendinte, având în vedere, totodată, că decizia de principiu, pronunțată într-un mecanism de unificare, nu creează o normă juridică nouă, ci doar arată care este interpretarea corectă a acesteia. În absența unei hotărâri definitive care să fi confirmat dreptul anterior publicării deciziei pronunțate în interesul legii, nu se poate vorbi despre existența unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât situația existentă în cauză nu se circumscrie dispozițiilor convenționale la care fac referire generic recurenții, situația promovării unei acțiuni, neconferind nici măcar o speranță legitimă reclamanților. Pentru considerentele expuse anterior, toate criticile formulate au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.