Decizia nr. 1986/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la 10 iulie 2018, pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., i-a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să fie declarat inopozabil față de reclamant contractul de vânzare-cumpărare încheiat între pârâți, autentificat sub nr. x/28.06.2018 de Biroul Notarului Public E. cu privire la imobilul înscris în cartea funciară x Satu Mare; revocarea (desființarea) contractului întocmit în dauna intereselor sale, revenirea imobilului în patrimoniul pârâtului B. și reînscrierea dreptului de proprietate în favoarea acestuia în cartea funciară, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că este creditor al pârâtului B., pentru suma de 56.500 euro, contractată de acesta din urmă cu titlu de împrumut, conform convenției din 10.03.2017, având scadența la 01.08.2018; față de împrejurarea nerestituirii acestui împrumut, reclamantul a înregistrat, la 21.06.2018, o acțiune civilă în pretenții, litigiul fiind notat în evidențele de carte funciară. În drept, a invocat dispozițiile art. 1562-1565 C. civ. Apărările formulate la fond: Pârâtul B. a depus întâmpinare, prin care a arătat că nu sunt îndeplinite cerințele legale instituite prin art. 1563 C. civ., respectiv art. 663 alin. (2) C. proc. civ. Prin întâmpinare, pârâții C. și D. au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal. Prin sentința nr. 156 din 21 iunie 2018, Tribunalul Satu Mare, secția I civilă a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., având ca obiect declararea inopozabilității față de reclamant, în temeiul art. 1562-1565 C. civ., a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.06.2018 de Biroul Notarului Public E., cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. x Satu Mare, precum și în ceea ce privește restul capetelor de cerere, subsecvente, ale reclamantului. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâții C. și D. a sumei de 3.570 RON, iar către pârâtul B. a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată ocazionate acestora din urmă în primă instanță.

Hotărârea pronunțată în apel de Curtea de apel. Prin decizia nr. 831 din 12 noiembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 156 din 21 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Satu Mare, secția I civilă. L-a obligat pe apelant să plătească intimatului C. suma de 5.625,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. A respins cererea intimatului B. privind plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul A.. În cuprinsul cererii de recurs, recurentul, invocând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut următoarele: Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor legale referitoare la înscrierea în cartea funciară a existenței litigiului privind imobilul (art. 1526 și art. 1722 C. civ.), a înscrierii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului B. (art. 883 și următ. C. civ.), precum și dispozițiile legale cu privire la vânzarea imobilelor prin act autentic, în sensul că a interpretat în mod nelegal că data actului autentic de vânzare-cumpărare este cea a antecontractului prin care părțile, la vânzare, își promiteau - anterior vânzării - că vor încheia această operațiune juridică în formă autentică. De asemenea, instanța de apel a motivat incorect și nelegal că înscrierea din 19.06.2018 în cartea funciară a litigiului și, imediat după aceea, a sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând pârâtului B. nu au relevanță, pentru că acordul de voință al părților cu privire la vânzarea imobilului s-ar fi realizat încă de la semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13.06.2018. Acest aspect reținut este contrar legii, deoarece antecontractul de vânzare-cumpărare nu transferă dreptul de proprietate asupra imobilului promis, ci naște doar obligații în sarcina părților contractante; acordul de voință referitor la vânzare (prin derogare de la regula generală) se realizează la data autentificării vânzării, iar nu la data încheierii antecontractului; or, la data autentificării vânzării imobilului (28.06.2018) era înscrisă în cartea funciară existența unui proces privind imobilul, încă de la 19.06.2018. Acest aspect atrage atât inopozabilitatea vânzării față de recurent, cât și nulitatea vânzării unui imobil asupra căruia, încă din 21.06.2018, fusese instituit sechestru asigurător prin încheierea nr. 133/D/CC din 21.06.2018, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în dosarul nr. x/2018. Al doilea motiv de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor legale referitoare la caracterul cert al creanței, la data introduceri acțiunii pauliene, cu încălcarea dispozițiilor art. 278 și art. 279 pct. 2 C. proc. civ.. Susține că odată cu introducerea acțiunii pauliene, actul de împrumut, chiar dacă este sub semnătură privată, dobândește dată certă prin faptul înregistrării acțiunii pe rolul instanței de judecată, astfel că orice critică pe aspectul lipsei certitudinii creanței rămâne fără suport legal.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 iulie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 831 din 12 noiembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 8 octombrie 2020, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în cauză Intimații-pârâți C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat, în principal, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu referire la primul motiv de recurs. În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, a solicitat anularea acestuia, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Prin întâmpinarea depusă, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului. Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare. Intimații C. și D. au depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse. Într-o primă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale referitoare la înscrierea în cartea funciară a existenței litigiului privind imobilul (art. 1562 și art. 1722 C. civ.), a înscrierii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului B. (art. 883 și următ. C. civ.), precum și dispozițiile legale cu privire la vânzarea imobilelor prin act autentic, apreciind eronat că înscrierea din 19.06.2018 în cartea funciară a litigiului și imediat după aceea a sechestrului asigurător asupra bunurilor aparținând pârâtului B. nu au relevanță, pentru că acordul de voință al părților cu privire la vânzarea imobilului s-ar fi realizat încă de la semnarea antecontractului de vânzare-cumpărare, respectiv 13.06.2018. Recurentul susține că acordul de voință referitor la vânzare se realizează la data autentificării vânzării, iar nu la data încheierii antecontractului, iar la data autentificării vânzării imobilului (28.06.2018) era înscrisă în cartea funciară existența unui proces privind imobilul. Acest aspect, susține recurentul, atrage atât inopozabilitatea vânzării față de recurent, cât și nulitatea vânzării unui imobil asupra căruia, încă din 21.06.2018 fusese instituit sechestru asigurător prin încheierea nr. 133/D/CC din 21.06.2018, pronunțată de Tribunalul Satu Mare. Critica este nefondată. Astfel, deși recurentul reclamant a promovat o acțiune pauliană, care prevede ca sancțiune civilă inopozabilitatea actului de înstrăinare a imobilului față de creditorul vânzătorului, acesta solicită a se aplica o a doua sancțiune civilă, aceea a nulității actului pe motiv că bunul înstrăinat era, la data vânzării, indisponibilizat prin măsura sechestrului asigurator. Această cauză de nulitate a fost invocată ca o consecință distinctă a operațiunii de înstrăinare a unui bun aflat sub sechestru pentru prima dată în recurs, nefiind utilizată, precum în apel, ca argument în ceea ce privește dovedirea condiției complicității la fraudă a cumpărătorului de rea credință. Fiind formulată omisso medio, ca o neîndeplinire a condiției de valabilitate a vânzării, ea nu poate face obiect de analiză în recurs. În ceea ce privește acțiunea pauliană, în mod corect instanța de apel a reținut că aceasta, astfel cum a fost promovată de creditorul chirografar al vânzătorului, are ca efect, în ipoteza admiterii ei, inopozabilitatea față de terțul creditor a contractului translativ de proprietate, astfel că respectivul creditor poate urmări bunul ce constituie gajul general pentru recuperarea creanței sale, direct din patrimoniul cumpărătorului, caz în care nu se poate vorbi de o desființare a convenției cu caracter retroactiv și de reintrarea bunului în patrimoniul vânzătorului. Astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1562 și urm. C. civ., pentru admiterea unei acțiuni revocatorii este necesar ca debitorul să fi produs deținătorului unei creanțe certe un prejudiciu constând în provocarea sau mărirea stării de insolvabilitate prin vânzarea bunului, dar și participarea la fraudă a cumpărătorului. Pentru a susține îndeplinirea acestor condiții, recurentul a invocat notarea litigiului privind restituirea împrumutului în cartea funciară la data de 19.06.2018, anterior încheierii contractului de vânzare cumpărare din 28.06.2018, dar ulterior notării antecontractului de vânzare cu privire la acest imobil din data de 13.06.2018, susținând că notarea litigiului în sine atrage inopozabilitatea contractului dar și indisponibilizarea bunului. Potrivit art. 881 alin. (2) C. civ., notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară. Potrivit art. 902 alin. (2) pct. 19 C. civ. se notează orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi juridice în legătură cu imobilele înscrise. Efectul notării este acela de a face opozabilă față de terți această situație, de a-i informa, prezentând relevanță, eventual, pentru buna credință a dobânditorului unui drept real și nu duce la indisponibilizarea bunului. Astfel, notarea unei acțiuni în pretenții cu caracter personal nu dă naștere vreunui drept al creditorului de a executa silit, cu prioritate, imobilul, (cu atât mai mult în situația dedusă prezentei judecăți în care acesta era deja grevat de o ipotecă în favoarea băncii pentru o creanță privilegiată) și nici nu restrânge dreptul proprietarului debitor de a dispune de imobil. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut ca fiind lipsită de efectele pretinse de reclamant, notarea litigiului în cartea funciară, în condițiile în care acesta nu viza un drept de proprietate asupra imobilului, ci gajul general al creditorului chirografar cu referire la o creanță pretinsă. Această împrejurare poate fi, eventual, valorificată în contextul verificării condițiilor de fond ale acțiunii pauliene referitoare la complicitatea la fraudă a creditorului, condiție subsecventă celei referitoare la existența unui prejudiciu suferit de creditor. Prin urmare nu se poate reține critica recurentului referitoare la greșita aplicare, din perspectiva notării în cartea funciară a unei acțiuni în pretenții, a dispozițiilor art. 1562 și art. 1722 C. civ. Nici existența unei încheieri prin care se dispune instituirea unui sechestru asigurator asupra bunului nu prezintă relevanța pretinsă de recurent întrucât, deși încheierea fusese pronunțată de instanță la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare, nu rezultă faptul că sechestrul fusese înființat de executor și înscris în Cartea funciară, potrivit dispozițiilor art. 955 alin. (3) C. proc. civ., pentru a deveni opozabil tuturor celor care urmau a dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv. De altfel, este discutabilă utilitatea acestui demers și din perspectiva faptului că, astfel cum s-a arătat anterior, imobilul era grevat de o ipotecă instituită în favoarea altui creditor, ce permitea urmărirea prioritară a acestuia în mâinile oricărui dobânditor ulterior. Prin urmare, argumentele recurentului nu sunt de natură a demonstra faptul că demersurile vânzătorului în ceea ce privește înstrăinarea unui imobil din proprietatea sa au fost făcute prin fraudarea unor dispoziții legale care ar fi indisponibilizat bunul sau în frauda drepturilor de creditor ale reclamantului, prin mărirea stării sale de insolvabilitate corespunzătoare unei diminuări a patrimoniului. Dimpotrivă, analizând situația de fapt, instanțele de fond au constatat că vânzătorul a utilizat avansul primit la încheierea antecontractului de vânzare în vederea achitării datoriei către creditorul ipotecar, cu rang prioritar față de reclamant și că acesta nu a urmărit să își agraveze starea de insolvabilitate. Pe de altă parte, instanța de recurs reține că, în considerentele deciziei apelate, nu se regăsește statuarea pretinsă de recurent cu privire la faptul că data actului autentic de vânzare-cumpărare este cea a antecontractului, cu efectul conferit de recurent acestei constatări, acela de a fi apreciat că transferul dreptului de proprietate a operat la acel moment. Într-o altă critică formulată, recurentul susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul încălcării dispozițiilor legale referitoare la caracterul cert al creanței. Consideră că, la data introducerii acțiunii pauliene, actul de împrumut sub semnătură privată, dobândește dată certă prin faptul înregistrării acțiunii pe rolul instanței de judecată, astfel că orice aserțiune vizând lipsa de certitudine a creanței încalcă dispozițiile art. 278 și art. 279 pct. 2 C. proc. civ. Sub acest aspect, critica recurentului, încadrabilă în dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este întemeiată, instanța de apel confundând caracterul cert al creanței, respectiv existența ei sigură, neîndoielnică, condiție suficientă potrivit art. 1563 C. civ., care nu presupune prezența unui titlu executor, cu data certă a înscrisului sub semnătură privată prin care se dovedește anterioritatea creanței. Însă, această împrejurare este lipsită de relevanță juridică în condițiile în care, astfel cum s-a reținut, nu sunt îndeplinite celelalte condiții de exercitare ale acțiunii pauliene, respectiv faptul că debitorul și-a provocat sau și-a mărit în mod deliberat starea de insolvabilitate cu participarea la fraudă a terțului cumpărător. Față de aceste considerente, reținând că nu sunt incidente dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat. În baza art. 451 C. proc. civ. va obliga pe recurent la plata către intimații-pârâți C. și D. a sumei de 7.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând cheltuieli de transport și onorariu avocațial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în mod proporțional cu volumul și complexitatea activității desfășurate în faza procesuală a recursului.