ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 569/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secția I civilă sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții B. și C., să dispună: rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.12.2006, în temeiul art. 1710 alin. (1) lit. d) din C. civ., ca urmare a angajării răspunderii pentru vicii ascunse; repunerea părților în situația anterioară, în temeiul art. 1554 alin. (1) din C. civ., prin restituirea prestațiilor; potrivit art. 1635-1649 din C. civ., să dispună obligarea pârâților la restituirea contravalorii investițiilor realizate de reclamant la imobilul înscris în Cartea Funciară Nr. x Satu Mare, cu nr. cad. x, în cuantum de 40.000 Euro și să dispună obligarea pârâților, în temeiul art. 1349 din C. civ. coroborat cu art. 1391 din C. civ., la plata sumei de 100.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral suferit; cu acordarea cheltuielilor de judecată în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Sentința pronunțată în primă instanță de Tribunal: Prin sentința nr. 110/D din 9 mai 2019, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată astfel formulată de reclamantul A.. S-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de părți la data de 28.12.2016, privind vânzarea-cumpărarea imobilului situat în localitatea Satu Mare, str. x, jud. Satu Mare, înscris în Cartea Funciară nr. x Satu Mare, compus din teren intravilan în suprafață de 288 mp, cu nr. cadastral x și construcția "casă de locuit tip P+M", cu nr. cadastral x, contract autentificat de Notar Public D. prin încheierea nr. 5779/28.12.2018. S-a dispus repunerea părților în situația anterioară și obligarea pârâților, în solidar, să restituie reclamantului suma de 83.500 Euro (echivalentul a 378.330 RON) achitată de cumpărător cu titlu de preț al imobilului vândut conform menționatului contract de vânzare-cumpărare, precum și suma de 3.957 RON achitată de cumpărător cu titlu de cheltuieli ale vânzării. Au fost obligați pârâții, în solidar, să achite reclamantului suma de 50.300 RON (echivalentul sumei de 10.800 Euro) reprezentând contravaloarea investițiilor realizate de cumpărător la imobilul ce face obiectul contractului de vânzare-cumpărare rezoluționat, în limita sporului de valoare adus bunului. A fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului de acordare a unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral derivând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare rezoluționat. Pârâții au fost obligați, în solidar, să achite reclamantului suma de 9.499,3 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru și suma de 1.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare expertiză. Au fost compensate, în parte, cheltuielile de judecată efectuate de părți cu titlu de contravaloare onorariu avocațial, obligând pârâții, în solidar, să mai achite reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial suma de 1.846,02 RON.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții B. și C.. Prin decizia nr. 946/2019-A din 17 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a admis apelul astfel declarat împotriva sentinței civile nr. 110/D/2019 a Tribunalului Satu Mare, pe care a schimbat-o în tot în sensul că a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată. A obligat reclamantul-intimat la plata în favoarea pârâților-apelanți a sumei de 13.300 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond și apel. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, l-a obligat pe intimatul A., la plata către stat a sumei de 3.466 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în privința cărora apelanții au beneficiat de scutire de taxă de timbru.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Oradea a declarat recurs reclamantul A.. Consideră recurentul că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1707 din Noul C. civ., împrejurare care determină incidența motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Dezvoltând critica astfel susținută, arată că instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 1707 alin. (2) C. civ. pornind de la o premisă greșită, anume aceea că "dacă la un bun mobil de o valoare mult mai mică, cum este un autoturism sau o motocicletă, s-a ajuns constant la concluzia că nu se poate reține existența viciului ascuns dacă în depistarea acestuia cumpărătorul nu a apelat la părerea unui specialist, în același sens sau cu atât mai mult, aplicând mutatis mutandis același raționament juridic, se ajunge la concluzia că și în cazul unui imobil casă, cu o valoare mult mai mare, un cumpărător prudent și diligent este acela care apelează inclusiv la un specialist, respectiv un expert în construcții pentru a putea verifica în mod diligent eventualele vicii ale casei pe care intenționează să o cumpere". Această concluzie a fost fundamentată pe referiri jurisprudențiale, făcându-se trimitere la decizia Tribunalului Suprem nr. 1859/08.09.1988, fără a se ține seama că soluția jurisprudențială astfel avută în vedere a fost pronunțată în raport de reglementarea din vechiul C. civ., reglementare care nu se suprapune ca și conținut peste dispozițiile noului C. civ. relative la garanția contra viciilor bunului vândut. Diferența este una de esență, în sensul că, spre deosebire dispozițiile art. 1352 din vechiul C. civ., noua reglementare - la art. 1707 alin. (2) Noul C. civ. - definește viciul ascuns ca fiind "acel viciu care, la data predării nu putea fi descoperit fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent". Subliniază recurentul că, în noua reglementare, prin introducerea noțiunii de "asistență de specialitate", este înlăturată de plano obligația unui cumpărător prudent și diligent de a apela la un specialist, în speță la un expert în construcții în vederea identificării eventualelor vicii ale construcției cumpărate. Pe de altă parte, se arată că, și acceptând teza potrivit căreia recurentul reclamant urma a-și proba diligenta și prudența la momentul cumpărării imobilului în discuție prin apelarea la servicii tehnice de specialitate în construcții, mijloacele de probă aflate la dosar confirmă că, cel puțin până la momentul încheierii actului de vânzare-cumpărare, lucrările de mansardare autorizate au fost recepționate - fără vreo obiecție - ca fiind conforme proiectului de construcție, de către o comisie de specialitate formată din 5 specialiști în construcții. Această documentație întocmită de specialiști a fost pusă la dispoziția recurentului-reclamant, iar, din perspectiva motivației deciziei din apel, recurentul reclamant urma a contesta, chiar ca și nespecialist în domeniu, concluziile a 5 ingineri în construcții. Consideră recurentul că o atare sarcină nu-i poate fi imputată, nici din perspectiva aplicării dispozițiilor art. 1707 alin. (2) din noul C. civ. și nici din perspectiva probațiunii efectiv administrate în cauză. În continuare, recurentul face trimitere la mijloacele de probă administrate în precedentele etape procesuale și la apărările formulate de intimații pârâți în cadrul procesului. Se mai arată că incidența și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1707 noul C. civ. a fost invocată - de către recurentul-reclamant - nu doar cu privire la materialul efectiv din care era realizat planșeul peste parter, ci s-a arătat că viciul de care suferă bunul nu putea fi semnalat la data predării, când planșeul era acoperit, nefiind cu putință a se identifica materialul din care era confecționat. Și în ipoteza în care cumpărătorul ar fi avut posibilitatea să observe că tavanul era realizat din lemn, opinează recurentul că natura ascunsă a viciului ar fi rămas neschimbată câtă vreme problema nu este reprezentată de materialul în sine, ci de faptul că acesta nu are capacitatea de a susține greutatea construcției adăugate după extindere și mansardare, chestiune regăsită în proiectul de lucrări, în referatul de expertiză tehnică nr. 2655/24.06.2015 și în referatul de verificare nr. 4703/29.06.2015. Precizează recurentul că viciul grav și ascuns al construcției cumpărate a fost confirmat și prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de către expert E.. În raport de aspectele anterior expuse, consideră recurentul că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1707 alin. (2) noul C. civ. (care nu condiționează posibilitatea viciului ascuns și a existentei unui cumpărător prudent și diligent, de verificări efectuate în prezenta unui specialist) în raport de probațiunea administrată, motivând soluția adoptată în sensul că "văzând și jurisprudența și doctrina constantă din materia viciilor ascunse care condiționează posibilitatea viciului ascuns și a existenței unui cumpărător prudent și diligent și de verificări efectuate în prezența unui specialist, este evident că nu se poate reține în prezenta cauză că viciul structurii de rezistență al imobilului vândut este unul ascuns"; mai mult decât atât, aceeași instanță de apel a apreciat ca viciul invocat în fundamentarea solicitărilor din prezentul litigiu ar fi unul aparent și că "rezultă deci că nu era necesară o asistență de specialitate pentru descoperirea viciului". Se mai reproșează instanței de apel că nu a dat eficientă dispozițiilor art. 1709 alin. (4) noul C. civ. Sub acest aspect, se face trimitere la împrejurarea că, prin chiar motivele de apel formulate de pârâți, aceștia au recunoscut implicit că aveau cunoștință despre existența viciului, anterior încheierii oricărei înțelegeri cu reclamantul, iar aceste împrejurări determinau incidența în cauză a prevederilor art. 1709 alin. (4) noul C. civ. Astfel fiind, este în egală măsură incident în cauza motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. din această ultimă perspectivă.

Apărările formulate în cauză: Intimații-pârâți B. și C. au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția de nulitate a recursului, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 24 noiembrie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 946A din 17 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 16 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. Prin aceeași încheiere fost reținut caracterul nefondat al apărărilor prin care intimații au susținut nulitatea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat faptul că recursul este o cale de atac extraordinară a cărei judecată este supusă unor limite riguros stabilite prin norme procedurale imperative. Una dintre aceste limitări rezidă din prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume că în etapa recursului pot fi invocate și analizate numai aspecte de nelegalitate care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale acestei norme juridice. Utilitatea acestor precizări preliminare derivă din împrejurarea că argumentele expuse de recurentul reclamant în fundamentarea recursului pendinte cuprind și referiri la modalitatea în care au fost evaluate probele administrate. Cum asemenea critici au fost formulate de recurent cu depășirea limitelor dreptului care îi este conferit prin lege relativ la exercitarea acestei căi de atac, și implicit a obligației ce îi icumbă în puterea dispoziției de principiu înscrise în art. 12 alin. (1) din C. proc. civ. - conform cu care "Drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți" - ele nu au aptitudinea de a constitui suportul unei legale învestiri a instanței de recurs spre a fi analizate în mod specific acestei căi de atac extraordinare. Se constată că instanța de apel a reformat sentința civilă nr. 110/09.05.2019 pronunțată de Tribunalul Satu Mare, dispunând schimbarea acestei hotărâri în sensul că a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea prin care reclamantul recurent a solicitat: rezoluțiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta cu pârâții intimați, pentru vicii ascunse ale bunului imobil ce a format obiect al respectivei convenții, precum și obligarea pârâților la plata de despăgubiri materiale și morale. Soluția astfel adoptată de instanța de apel a fost, în principal, argumentată prin prisma faptului că prima instanță a înlăturat în mod nejustificat concluziile expertizei judiciare administrate în cauză - expertiză în care se regăsea concluzia potrivit căreia viciul planșeului construcției nu era ascuns, ci era vizibil - adoptând prezumția că, pentru reclamant, neconformitatea structurii de rezistență a lucrării nu era una aparentă iar argumentele reținerii acestei prezumții au fost: lipsa unor cunoștințe în domeniu ale reclamantului; că acesta a întrebat expres la data vânzării dacă există planșeu de beton; că vânzătorii, în calitate de beneficiari ai lucrării de mansardare, au confirmat că planșeul executat în cadrul lucrărilor de mansardare era conform cu proiectul, fiind întocmit în acest sens și procesul-verbal de recepție a lucrării. Acest mod de evaluare a probelor a fost apreciat de instanța de prim control judiciar ca fiind contrar exigențelor art. 1707 din C. civ., și ca fiind realizat cu neobservarea faptului că legiuitorul nu a instituit prezumții legale în materia probei viciilor ascunse, iar prezumțiile judiciare trebuie să se coroboreze mai ales cu probele științifice administrate (anume expertiza). Înalta Curte apreciază că raționamentul astfel expus de instanța de apel este eronat din două puncte de vedere. Sub un prim aspect eroarea este dată de faptul că au fost puse în același plan categoria/noțiunea juridică de "viciu ascuns" și categoria/noțiunea de viciu uzitată în limbajul comun. Cel de-al doilea aspect eronat tratat prin raționamentul anterior evocat este reprezentat de neobservarea rolului expertului în cadrul procedurii judiciare. În condițiile în care, prin art. 1707 alin. (2) din C. civ., sunt oferite repere legale necesar a fi utilizate pentru calificarea unui viciu ca având aptitudinea de a antrena obligația de garanție a vânzătorului, o concluzie/statuare în sensul că este vorba de "viciu ascuns" în sens juridic impune o prealabilă evaluare judecătorească atât a susținerilor părților cât și a ansamblului probelor pe care acestea au înțeles să le administreze. Prin urmare, revine exclusiv instanței judecătorești sesizate misiunea de a da o asemenea calificare juridică defectelor ori neajunsurilor constructive sau funcționale ce se reclamă în cadrul unei acțiuni redhibitorii fundamentate pe acest temei juridic. Expertul judiciar (specialist), în limitele atribuțiilor care îi sunt conferite prin art. 330 alin. (1) din C. proc. civ., trebuie să își expună opinia asupra unor împrejurări de fapt ale litigiului, iar principiul conform căruia probele au valoare egală în cadrul procedurii judiciare se opune concluziei că raportul de expertiză ar avea o valoare probatorie suplimentară altor mijloace de probă administrate în cadrul procesului. În alte cuvinte, expertiza poate stabili dacă bunul era sau nu afectat de un viciu/defect la data încheierii contractului de vânzare cumpărare și gravitatea unui asemenea defect din punct de vedere tehnic. Însă, instanța de judecată este chemată să stabilească (analizând ansamblul probelor administrate) dacă partea cumpărătoare a manifestat o conduită prudentă și diligentă anterior cumpărării și dacă trebuia să identifice/cunoască respectivul viciu, prin prisma unor rezonabile diligențe ale persoanei ce reclamă o atare situație - diligențe ce exclud recurgerea la asistență de specialitate -, spre a da acestuia calificarea de viciu ascuns. Înalta Curte notează că instanța de apel a consemnat corect necesitatea de a se stabili, în cadrul procesual creat prin acțiunea promovată de reclamantul A., atât existența viciului ascuns al construcției cât și posibilitatea cunoașterii viciului de către reclamantul- cumpărător. Aceste chestiuni reprezintă în mod evident aspecte de fapt care trebuiau determinate în raport de circumstanțele concrete ale litigiului. În acest context, a reținut că reclamantul cumpărător a cunoscut starea fizică a construcției înainte de a o cumpăra, că acestuia i-au fost înmânate anterior vânzării, de către pârâți, documentele tehnice care au stat la baza lucrărilor de mansardare și extindere a construcției (prin care era stabilită o grosime de 13 cm a planșeului de beton ce a fost turnat în cadrul lucrărilor necesare mansardării imobilului) și că era vizibilă grosimea de numai 6.5 cm a planșeului efectiv executat. Aceste concluzii au fost reținute din analiza următoarelor mijloace de probă: raportul de expertiză; interogatoriile luate reclamantului la judecata în fond și în apel; argumentele expuse în motivarea cererii de chemare în judecată; declarația martorei F.; clauzele contractului de vânzare cumpărare. Din cuprinsul considerentelor care reflectă analiza efectuată în apel în privința probelor, Înalta Curte constată că acestea nu reflectă vreo evaluare relativă la actele care au fost întocmite cu ocazia recepției lucrărilor de mansardare. Or, o atare analiză era imperios necesară în raport de împrejurarea că reprezentau acte juridice cărora prima instanță le validase eficiența probatorie, iar înlăturarea acestui efect de către instanța de control judiciar impunea expunerea unor argumente pertinente de natură să fundamenteze o atare măsură e a condus la reformarea sentinței. Necesitatea unei analize relative la valoarea probatorie a menționatelor acte juridice administrate ca probe în cadrul procesului rezulta și din împrejurarea că reclamantul invoca - drept argument esențial al pretenției sale dar și al apărărilor susținute în etapa apelului - necesitatea de a fi avut în vedere procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor de mansardare și extindere a imobilului, ca document oficial prin care cinci specialiști (patru ingineri și un arhitect) au opinat în sensul că respectivele lucrări sunt conforme documentației pe baza cărora au fost realizate. Pe de altă parte, considerentele deciziei recurate nu permit a se determina dacă instanța de prim control judiciar a evaluat temeinicia unei susțineri relevante a reclamantului, anume aceea că nu a cunoscut existența vechiului planșeu de lemn (menținut sub planșeul de beton turnat în cadrul lucrărilor de mansardare) decât ulterior cumpărării imobilului, ca urmare a demontării unei acoperiri cu material rigips ce se realizase în cadrul lucrărilor de mansardare. Analiza acestor susțineri ale reclamantului-recurent era esențială pentru stabilirea unei situații de fapt apte a asigura o aplicare corectă, în speță, a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. proc. civ., dat fiind că această normă situează nivelul de diligență și prudență impus cumpărătorului sub standardul cunoștințelor și acțiunilor unui specialist, iar reclamantul cumpărător a pretins că - din perspectiva normei juridice menționate - nu i se poate pretinde un nivel de precauție și diligență superior celui al membrilor comisiei de recepție la terminarea lucrărilor (5 specialiști) care au certificat faptul că lucrările realizate corespund documentației tehnice și autorizației de construcție premergătoare, și că finisajele vizibile ce existau la data convenției creau, într-un mod convingător, aparența conformității cu rigorile documentației pe baza cărora s-au realizat. Înalta Curte apreciază că omisiunea instanței de prim control judiciar de a statua cu privire la asemenea argumente susținute în fața sa relevă nu numai o insuficientă stabilire a situației de fapt - cu consecința imposibilității efectuării controlului de legalitate impus de criticile prin care recurentul relevă o greșită aplicare în speță a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. civ. - dar constituie și o abatere de la cerința respectării dreptului la un proces echitabil, înscrisă cu valoare de principiu fundamental în art. 6 alin. (1) din C. proc. civ. Se cuvine a fi observat că instanța de apel a expus și un considerent suplimentar în fundamentarea concluziei potrivit căreia, în speță, nu este vorba de un viciu ascuns al construcției, anume acela că jurisprudența conturată sub imperiul C. civ. adoptat în anul 1864 ar fi în sensul că un cumpărător diligent și prudent este acela care apelează la părerea unui specialist în acele cazuri în care observarea viciilor ascunse ale unui lucru nu i-ar fi accesibilă prin propriile abilități și manifestând atenție și seriozitate. Or, acest considerent este în mod evident în dezacord cu reglementarea normativă aplicabilă situației litigioase deduse judecății, anume cu cea care se regăsește în art. 1707 alin. (2) din C. civ. adoptat prin Legea 287/2009, atâta vreme cât această din urmă reglementare diferă în mod esențial de cea conținută în vechiul C. civ. prin aceea că stabilește necesitatea de a fi avută în vedere posibilitatea cumpărătorului de a descoperi viciul, prin abilități proprii ce demonstrează prudență și diligență, și exclud în mod explicit recurgerea la asistență de specialitate din partea terțelor persoane, ca reper al aprecierii nivelului necesar de prudență și diligență ce sunt impuse cumpărătorului. În ce privește critica prin care se susține că instanța de apel nu a dat eficiență art. 1709 alin. (4) din C. proc. civ. - normă care prevede că "Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol" -, se constată că are vădit caracter nefondat. În privința atitudinii subiective a pârâților vânzători față de viciul reclamat în speță, prima instanță a reținut că aceștia nu au avut cunoștință de respectivul viciu până la data încheierii convenției translative de proprietate. Atâta vreme cât reclamantul-recurent nu a atacat dezlegarea astfel dată de instanța fondului (pe calea unui apel principal sau a unuia incident), iar apelanților nu li se putea înrăutăți situația în propria cale de atac, conform art. 481 din C. proc. civ., devoluțiunea ce este specifică judecății în apel conform art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. nu permitea instanței de prim control judiciar să reevalueze situația pârâților de o manieră care să schimbe concluzia primei instanțe și să determine aplicarea acestei norme juridice. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, Înalta Curte constată că, în condițiile în care instanța de apel a făcut doar o analiză incompletă a probelor administrate raportat la criticile și apărările susținute de părți în cadrul procesului, nu este posibil a se statua cu privire la corectitudinea aplicării în speță a prevederilor art. 1707 alin. (2) din C. civ. Drept urmare, se constată incidența motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., impunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de prim control judiciar spre a se realiza o analiză efectivă, concretă și coroborată a tuturor mijloacelor de probă ce au fost administrate în proces și pe care părțile și-au întemeiat criticile și apărările deduse judecății în cadrul apelului, urmând ca, în raport de situația ce o va stabili în urma unei asemenea evaluări, să aprecieze cu privire la existența sau nu a viciului ascuns al construcției în coordonatele pe care reclamantul le-a atribuit acestuia prin cererea de chemare în judecată (adică: realizarea planșeului din materiale diferite și prin efectuarea unor lucrări de calitate inferioară față de rigorile impuse prin documentația tehnică care a stat la baza lucrărilor de mansardare și cele relevate de actele întocmite cu ocazia respectivelor lucrări constructive; incapacitatea tehnică a planșeului existent de a asigura o rezistență adecvată pentru exploatarea construcției rezultate după efectuarea lucrărilor de extindere și mansardare) și de exigențele stabilite prin art. 1707 alin. (2) din C. civ. În consecință, în temeiul dispozițiilor art. 496 coroborat cu art. 497 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune admiterea recursului declarat de recurentul reclamant și casarea deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel. PENTRU ACESTE MOTIVE,