ÎCCJ, decizie (scj.ro #175878)

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.11.2017, pe rolul Tribunalului Satu Mare, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 100.000 euro, precum și a penalităților de întârziere de 0,05 % pe zi, calculate de la data de 28.05.2016 și până la data plății efective, pretenții reprezentând împrumut acordat pârâtului, având scadența la data de 28.05.2016 și nerestituit; cu cheltuieli de judecată.

Sentința pronunțată de Tribunalul Satu-Mare Prin sentința civilă nr. 121/D din 08.06.2018, Tribunalul Satu Mare - Secția I civilă a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. și, în consecință, a obligat pârâtul B. să plătească reclamantului A. suma de 90.000 euro echivalent în lei la cursul oficial al Băncii Naționale a României de la data plății efective, pretenții reprezentând capital împrumut nerestituit; a respins restul capetelor de cerere ale reclamantului; a obligat pârâtul la plata sumei de 10.790 lei. cheltuieli de judecată în primă instanță, reprezentând 7.790 lei taxă judiciară de timbru și 3.000 lei onorariu avocațial.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea Prin decizia civilă nr. 419/A din 11.06.2019, Curtea de Apel Oradea - Secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. l21/D/2018; a admis apelul introdus de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a redus cuantumul sumei la care a fost obligat pârâtul în favoarea reclamantului cu titlu de împrumut nerestituit, de la suma de 90.000 euro la suma de 20.000 euro, în echivalent lei la data plății; a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul, de la suma de 10.790 lei la suma de 3.700 lei; a menținut restul dispozițiilor sentinței apelate.

Recursul declarat în cauză Împotriva deciziei Curții de Apel Oradea, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 din Codul de procedură civilă, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare, la Curtea de Apel Oradea. A criticat recurentul decizia curții de apel, în esență, sub următoarele aspecte: 4.1. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă. Astfel, prin încheierea din 26.03.2019, instanța de apel a repus cauza pe rol pentru reluarea dezbaterilor asupra apelurilor în complet de divergență, în temeiul art. 399 și 400. Ulterior, la data de 27.05.2019, când a avut loc dezbaterea cauzei în ședință publică în complet de 3 judecători, instanța a anunțat părțile că, potrivit art. 399 alin. (2), chestiunea rămasă în divergență a fost soluția asupra celor două apeluri, fără a se preciza în concret care dintre chestiunile ce vizau apelurile declarate au rămas în divergență, respectiv asupra căror aspecte apărătorii părților ar trebui să pună concluzii. Or, din considerentele deciziei, rezultă că instanța de apel a recalificat natura contractului de împrumut, opinând că este unul "cu titlu gratuit", fără a comunica părților, în concret, acest fapt, pentru a exista posibilitatea de a propune probe în vederea lămuririi corecte a stării de fapt, respectiv a naturii juridice a actului încheiat între părți. Neavând cunoștință de natura incertitudinii instanței în ceea ce privește aspectele cu care a fost sesizată, recurentul-apelant nu a putut propune probe și în acest sens i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 21 alin. 3 din Constituția României. Ar fi existat, astfel, posibilitatea de a solicita audierea martorului C., care a avut calitatea de împrumutat în contractul încheiat în anul 2009, precum și a martorului D., întrucât aceste persoane au fost propuse ca martori în fața instanței de fond, fiind indicate în precizarea la acțiune din data de 15.02.2018, însă probele au fost respinse prin încheierea din 04.05.2018. 4.2. Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 22 din Codul de procedură civilă, întrucât s-a recalificat natura juridică a contractului de împrumut ca fiind "cu titlu gratuit", fără să se comunice acest lucru părților și fără ca recurentul să poată solicita probe pentru a dovedi contrariul, ceea ce contravine alin. 4 al art. 22. Pe de altă parte, în contractul de împrumut din 28.05.2009 s-a înserat că, în caz de nerestituire a împrumutului, părțile vor percepe o dobândă de 7,5% pe an, pentru capitalul nerestituit, totodată dobânda de 10.000 euro fiind inclusă în capitalul acordat cu titlu de împrumut, recunoscut atât de reclamant, cât și de pârât, așa încât în mod evident contractul de împrumut nu putea fi cu titlu gratuit. Această înțelegere, coroborată cu mențiunile din actele adiționale subsecvente, cum că în caz de nerestituire se vor percepe diferite dobânzi, precum și cu faptul că capitalul împrumutat a rămas, în esență, același, cu diferență de 10.000 euro și 11.000 euro, conduc la concluzia că împrumutul a fost cu titlu oneros, iar sumele achitate au constituit dobânzi și nicidecum capital restituit. 4.3. Motivarea deciziei recurate nu respectă exigențele legale, întrucât instanța de apel nu a verificat sub nicio formă și nu a analizat de ce în actele subsecvente contractului de împrumut, pârâtul nu a solicitat modificarea sumelor trecute, pentru care s-a obligat să le restituie, în contextul în care acesta a semnat benevol toate actele ulterioare contractului de împrumut, iar prin actul adițional din 29.05.2013 s-a diminuat suma la 92.000 euro. A mai arătat recurentul că pârâtul a înregistrat benevol în arhiva electronică de garanții reale mobiliare având nr. x2-RDL o serie de bunuri mobile, putând fi identificate toate elementele împrumutului, respectiv este înserat contractul de împrumut din 28.05.2009, actul adițional din 28.09.2014, cuantumul sumei împrumutate, de 110.000 euro, fiind specificat debitorul obligației B., respectiv persoana în favoarea căruia operează garanția, A. Instanța de apel a apreciat că recurentul ar fi de rea-credință, însă a omis faptul că tocmai intimatul a fost cel care a semnat actele care consfințesc cuantumul sumei împrumutate. Ca atare, a gratificat intimatul, care s-a bucurat de folosința gratuită a unei sume mari de bani, pe o perioadă de 10 ani, astfel că decizia recurată nu respectă nici litera și nici spiritul legii. 4.4. Instanța de apel a ignorat prevederile art. 945 și 946 din vechiul Cod civil, fiind contrar logicii ca o persoană să împrumute 100.000 de euro, pe o perioadă de peste 10 ani, fără să urmărească un beneficiu în schimb. A mai susținut recurentul că instanța de apel a încălcat și prevederile art. 970 din același cod, în sensul că nu a verificat deloc dacă intimatul a fost de bună credință cu ocazia derulării raporturilor contractuale și dacă, după natura contractului de împrumut, obiceiul și urmările create, hotărârea pe care o pronunță este echitabilă. În opinia recurentului, instanța de fond a dat o dezlegare corectă raportului litigios, reținând incidența prevederilor art. 977 și 982, însă instanța de apel a recalificat natura juridică al contractului de împrumut, din oneros în gratuit, fără să aducă la cunoștință părților acest lucru și fără să acorde posibilitatea părții prejudiciate la contraprobă.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În susținerea poziției sale procesuale, intimatul a arătat, cu referire la prima critică din recurs, că în conformitate cu prevederile art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la termenul din 27.05.2019, instanța de apel - în complet de divergență - a adus la cunoștința părților că chestiunea rămasă în divergență este soluția asupra celor două apeluri declarate în cauză. În acest sens, a acordat cuvântul părților asupra cererilor de apel, fiind invitate să pună din nou concluzii asupra chestiunilor rămase în divergență, cu respectarea întocmai a dispozițiilor art. 399 alin. (2) și (3). Cu referire la reducerea pretențiilor, intimatul s-a apărat arătând că instanța de apel a apreciat ca fiind întemeiată critica intimatului, în sensul că reclamantul a perceput în mod unilateral dobânzi în cuantum de 10%/pe an din suma împrumutată, în condițiile în care o astfel de dobândă nu a fost prevăzută în contractul încheiat între părți. Întrucât recurentul a recunoscut că suma împrumutată menționată în contract, respectiv 110.000 Euro, includea și o dobândă anuală de 10%, la data încheierii contractului fiind remisă în mod efectiv doar suma de 100.000 euro, instanțele de fond și de apel au cenzurat în mod temeinic și legal pretențiile recurentului. Acesta din urmă a recunoscut că intimatul i-a restituit în total suma de 80.000 Euro, considerând însă că suma reprezintă dobândă de 10% pe an, pentru anii 2009-2016, cu excepția sumei de 8.100 euro ce reprezintă capital. În contractul de împrumut nu s-au stipulat dobânzi pe perioada anterioară împlinirii scadenței obligației, dobânda fiind prevăzută numai pentru nerespectarea termenului de restituire. Ca atare, instanța de apel a concluzionat în mod temeinic și legal că respectivul contract de împrumut este cu titlu gratuit, iar imputația plății trebuia făcută asupra capitalului. Cu referire la capătul de cerere privind obligarea intimatului la plata dobânzilor legale calculate de la data scadenței și până la data restituirii efective, intimatul a arătat că în mod temeinic și legal a fost respins acest petit. Evocând dispozițiile legale ale art. 3 și art. 5 din OG nr. 13/2011, precum și Circulara nr. 17/06.05.2015 privind nivelul ratei dobânzii de referință a BNR, intimatul a susținut că rezultă neechivoc faptul că este lovită de nulitate absolută clauza stipulată în actul adițional din 01.08.2015 privind perceperea unei dobânzi de 0,05 %/zi, astfel încât recurentul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, pentru considerentele expuse în continuare. Recursul recurentului-reclamant A. a fost întemeiat pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, însă criticile concrete de nelegalitate sunt încadrabile în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 din același cod. În esență, recurentul a susținut încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă referitoare la procedura de judecată în complet de divergență, în sensul în care părțile nu au fost încunoștințate asupra obiectului concret al divergenței (caracterul gratuit sau oneros al contractului de împrumut); încălcarea principiului rolului activ în aflarea adevărului, consacrat de art. 22 din același cod, în sensul în care recurentul a fost lipsit de posibilitatea de a aduce clarificări suplimentare și probe noi pentru a dovedi natura oneroasă a împrumutului; motivarea insuficientă a deciziei instanței de apel, din perspectiva efectelor juridice ale actelor subsecvente contractului de împrumut, încheiate de părți; reținerea greșită a caracterului gratuit al contractului de împrumut, cu ignorarea prevederilor art. 945 și 946 din Codul civil din 1864 și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 970, 977 și 982 din același cod. Luând în analiză primul motiv de recurs, prin care s-a susținut încălcarea dispozițiilor legale referitoare la judecarea divergenței, reglementate de art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte are în vedere norma de ordine publică consacrată de textul legal precitat, potrivit cu care „Dezbaterile vor fi reluate asupra chestiunilor rămase în divergență și care se anunță părților în ședință, instanța fiind îndreptățită, atunci când apreciază că este necesar, să administreze noi dovezi și să ordone orice alte măsuri îngăduite de lege”. Parcursul procedural al litigiului pendinte, în faza de judecată a apelului, din perspectiva etapei judecării divergenței, vizată de critica de nelegalitate, evidențiază că la termenul de judecată din 25.02.2019, instanța de apel - în compunerea de doi judecători, prevăzută de art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în forma în vigoare la data pornirii procesului, 22.11.2017 - a închis dezbaterile în fond și a reținut cauza pentru deliberare și pronunțarea hotărârii, iar după două amânări succesive de pronunțare asupra cauzei - la datele de 12.03.2019 și 26.03.2019 - a dispus repunerea cauzei pe rol „pentru a se relua dezbaterile asupra apelurilor în complet de divergență, în temeiul art. 399 și art. 400 Cod procedură civilă”. La termenul de judecată din 22.04.2019, fixat în acest scop, completul de divergență, în compunerea de trei judecători, constituit conform art. 398 alin. (3) din Codul de procedură civilă, a amânat judecata apelurilor la cererea părților, în baza art. 222 alin. (1), iar la termenul următor, din 27.05.2019, au fost reluate dezbaterile în fața completului de divergență, în încheierea de ședință fiind consemnate următoarele: „Instanța anunță părțile în ședință că, potrivit art. 399 alin. 2 Cod procedură civilă, chestiunea rămasă în divergență fiind soluția asupra celor două apeluri declarate în prezenta cauză, motiv pentru care acordă cuvântul părților asupra cererilor de apel formulate”. Așadar, chestiunea rămasă în divergență, în accepțiunea normei anterior redate, și care a fost anunțată părților în ședință publică a vizat „soluția asupra celor două apeluri declarate”. Se cuvine a aminti că obiectul divergenței poate purta asupra anumitor împrejurări, cereri, excepții ori asupra soluției în ansamblu, fiind, totodată, de principiu admis că părțile nu trebuie luate prin surprindere în privința oricărei dezbateri purtate în ședință publică, argument pe deplin valabil și în privința chestiunilor care au generat divergența de opinii în cadrul completului de apel. Înalta Curte are a observa faptul că, în cauză, nici cu prilejul dezbaterilor în fața completului de divergență, purtate la termenul din 27.05.2029, și nici în cuprinsul încheierii de repunere pe rol din 26.03.2019, instanța de apel nu a încunoștințat părțile, în mod concret și efectiv, asupra chestiunii care a generat divergența de opinii. În condițiile în care obiectul divergenței, relevat de considerentele deciziei instanței de apel, l-a constituit caracterul gratuit/oneros al contractului de împrumut încheiat între părți la data de 28.05.2009, modificat prin actele adiționale ulterioare - natura gratuită/oneroasă a împrumutului în bani și modul în care trebuia făcută imputația plății reprezentând, de altfel, principala controversă a părților litigante și dezacordul de opinii între instanța de fond și cea de apel - Înalta Curte reține că informarea părților, în maniera extrem de sumară, astfel cum a fost prezentată în cele ce preced, nu satisface exigențele normei de ordine publică cuprinsă în art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă, echivalând, practic, cu o lipsă de informare. Raționamentul se impune întrucât, scopul normei juridice anterior enunțată trebuie pus în legătură cu imperativul garantării efectivității principiilor fundamentale ale procesului civil, precum dreptul la apărare, contradictorialitatea, publicitatea și rolul judecătorului în aflarea adevărului, consacrate de art. 13, 14, 17 și 22 din același cod. În alte cuvinte, dreptul părților la judecata în fața unui complet de divergență dobândește efectivitate numai în măsura în care este însoțit și de posibilitatea reală de a aduce argumente, susțineri, clarificări ori probe noi, în deplină cunoștință asupra „chestiunilor rămase în divergență”, numai în acest mod putându-se evita și situația de neconceput ca un judecător să poată hotărî într-o cauză la a cărei dezbatere acesta nu a participat. Or, la judecata apelurilor din litigiul pendinte, un atare drept a fost golit de conținut, în condițiile în care încunoștințarea părților s-a făcut pur formal, deși problematica în divergență este una punctuală și care a primit o dezlegare detaliată din partea instanței de apel, așa cum rezultă din motivarea deciziei atacate, în cuprinsul căreia s-a făcut cuvenita distincție, în plan teoretic, între dobânda compensatorie (remuneratorie), înțeleasă ca preț al folosinței capitalului, datorată pentru perioada anterioară scadenței (fructe civile), și dobânda moratorie (penalizatoare), având funcția de sancțiune pentru întârzierea la plată, potrivit regimului juridic al celor două tipuri de dobânzi, conturat de normele generale ale art.1587-1590 din Codul civil din 1864 și de cele speciale ale OG nr. 9/2000 și OG nr. 13/2011. Drept urmare, decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 399 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dedusă din lipsa încunoștințării efective a părților asupra obiectului divergenței, ceea ce atrage incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 1 și 5 din același cod, fiind de prisos a mai fi examinate și celelalte critici din recursul reclamantului. Pentru considerentele expuse, constatând întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte, în temeiul art. 497 din același cod, a admis recursul declarat, a casat hotărârea atacată și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, care se va pronunța asupra raportului juridic litigios ținând seama și de celelalte critici formulate în cererea de recurs, care nu au putut face obiect de analiză în această fază procesuală.