ÎCCJ, decizie (scj.ro #229381)

A. Contract de antrepriză. Încheierea contractului prin mecanismul ofertei urmate de acceptare. Nedeterminarea prețului. Efecte în privința valabilității contractului de antrepriză. Stabilirea prețului prin expertiză judiciară

B. Respectarea principiului contradictorialității. Condiții și efecte

Cuprins pe materii : Drept comercial. Codul civil. Obligații. Diferite contracte speciale. Contractul de antrepriză/Drept procesual civil. Principiile fundamentale

Index alfabetic : Acțiune în pretenții

Contract de antrepriză

Principiul consensualismului

Principiul disponibilității

Principiul contradictorialității

Administrarea probelor

Recuzare

Antepronunțare

Principiul rolului activ al judecătorului

C. civ., art. 1178, art. 1182 alin. (1)-(2), art. 1186, art. 1188 alin. (3),

art. 1197 alin. (1) lit. a). lit. c), art. 1233, art. 1851, art. 1854 alin. (3)

C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (5)-(6), art. 22 alin. (1) - (2), alin. (6),

art. 42 alin. (1) pct. 1, pct. 13, art. 264

A. Deși prețul este un element esențial al contractului, lipsa unui acord expres al părților cu privire la prețul serviciilor contractate nu conduce la concluzia inexistenței/nevalabilității contractului de antrepriză încheiat prin mecanismul

ofertei urmate de acceptare, întrucât, în această ipoteză, remediul este oferit de dispozițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., fiind suficient ca acordul pentru formarea valabilă a contractului de antrepriză să poarte asupra operațiunii juridice definite de părți și asupra prestațiilor esențiale ale uneia dintre părți.

Așadar, antrepriza ia naștere, fiind perfectă și pe deplin încheiată odată cu manifestarea acordului de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractuale.

Lipsa determinării prețului nu condiționează încheierea contractului de antrepriză și nu poate fi invocată de beneficiar pentru a refuza plata prețului determinat în condițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., pentru serviciile prestate de antreprenor în executarea contractului, acesta putând fi stabilit prin expertiză judiciară

B. Procesul deliberativ este guvernat de principiul iura novit curia (judecătorul cunoaște legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Astfel, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune în discuția contradictorie a părților componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată.

Punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și expune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

I.C.C.J., Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1762 din 10 octombrie 2024

Prin cererea înregistrată la 20.12.2017 pe rolul Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, sub nr. x/3/2017, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanței să constate că a operat liberarea ei de obligația de predare:

- a studiului geotehnic, în formă printată pe hârtie, semnat și verificat la cerința Af;

- a expertizei tehnice privind influența incintei și a clădirilor noi asupra vecinătăților conform NP120:2014;

- a proiectului geotehnic completat la faza DTAC, în formă printată, semnat, verificat la cerințele Af și A1 și vizat de expertul tehnic cerința Af.

Totodată, a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata echivalentului în lei a sumei de 95.443 euro + TVA, reprezentând prețul lucrărilor de elaborare studiu geotehnic și de proiectare geotehnică descrise la pct. 1, executate pentru proiectul de construire ansamblu cu funcțiune rezidențială și funcțiuni conexe, 3S+P+15E - 3S+P+18E - 3S+P+16E, cu privire la imobilul situat în București, (...), sector 1, intabulat în CF nr. (...) București Sector 1 (nr. CF vechi ...), având nr. cadastral (...) (nr. cadastral vechi ...).

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1009 C. proc. civ.; art. 1196, art. 1270 alin. (1), art. 1512 și art. 1516 alin. (1) C. civ.

La 11.12.2018, reclamanta a depus note de ședință prin care a arătat că între ea și pârâtă s-a încheiat un contract de antrepriză, în sensul art. 1851 alin. (1) C. civ. Aceasta a arătat și faptul că, în calitate de antreprenor și profesionist în domeniu, și-a asumat independent și pe riscul ei obligația de a executa în favoarea pârâtei lucrările solicitate.

Reclamanta arată că se poate afla în ipoteza de aplicare a art. 1854 alin. (3) C. civ.

Pârâta B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

La termenul din 21.07.2018, tribunalul a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității primului capăt de cerere.

Prin încheierea civilă din 18.06.2019, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul Bucuresti, Secția a VI-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 2602/14.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/3/2017, Tribunalul București, Secția a VI-a civilă a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, ca neîntemeiate; a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei 95.443 euro + TVA, în echivalent lei la cursul BNR de la data plății, cu titlu de preț; a respins celelalte pretenții, ca neîntemeiate; a compensat, în parte, cheltuielile de judecată cuvenite fiecărei părți și, în consecință, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 11.858,9 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a declarat apel  împotriva încheierii din 18.06.2019 și sentinței civile nr. 2602/14.12.2020, ambele pronunțate de Tribunalul București, Secția a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1533/2022 din 12 octombrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă, a fost respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanța de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține, sub un prim aspect, faptul că soluția instanței de apel (prin care se menține și se completează în mod nelegal soluția instanței de fond) este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1182 alin. (1) C. civ., care reglementează cele două moduri alternative de încheiere a contractelor.

Astfel, recurenta redă o serie de considerente din decizia atacată și precizează că, atât soluția instanței de apel care se întemeiază pe „ideea complexității formării acordului de voință al părților”, cât și soluția primei instanțe, care face referire la „negocieri succedate de mecanismul ofertei urmate de acceptare”, sunt nelegale pentru că încalcă în mod expres prevederile art. 1182 alin. (1) C. civ.

În acest sens, arată că textul de lege este foarte clar în sensul că un contract poate fi încheiat fie prin negociere, fie prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta, astfel că, nici varianta intermediară, nici varianta cumulată, propusă de instanță, nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.

Sub un alt aspect, învederează că decizia este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., care prevăd ca și condiție pentru încheierea contractului acordul părților asupra elementelor esențiale (inclusiv prețul).

Or, în cauză, deși instanța de apel a reținut că prețul reprezintă un element esențial al contractului, în mod nelegal a considerat contractul încheiat înainte ca părțile să ajungă la un acord de voință neechivoc asupra prețului.

Concluzionează în sensul că reținerile instanței privind faptul că lipsa unui acord al părților cu privire la prețul serviciilor de proiectare și expertizare contracte nu conduce la concluzia inexistenței/neîncheierii contractului de antrepriză, încalcă prevederile art. 1182 alin. (2) C. civ.

Subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta învederează că decizia este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1196 alin. (1) și art. 1197 C. civ., care reglementează acceptarea corespunzătoare a ofertei.

Așa cum a arătat, prețul fiind un element esențial, acceptarea ofertei trebuie să fie neechivocă și în legătură cu prețul, mai ales în condițiile în care, în speță, prețul este un element esențial pe care recurenta-pârâtă nu l-a acceptat.

În plus, raportat la dispozițiile art. 1197 C. civ., susține că, în mod cert, prețul propus de recurentă (70.000 euro) la 13.09.2017 este o contra-ofertă, iar negocierile din 14.09.2017, care au adus prețul contractului în jurul valorii de 100.000 euro, nu pot fi interpretate drept acceptare necondiționată a ofertei. Așadar, arată că, deși părțile au început negocierile, acestea au eșuat, tocmai ca urmare a faptului că părțile nu au reușit să ajungă la un acord asupra prețului.

Mai susține că prima instanță a ignorat aceste texte legale, iar instanța de apel le-a interpretat într-un mod nelegal, extinzând în mod greșit acordul părților asupra naturii serviciilor oferite de reclamantă și reținând o acceptare necondiționată a prețului propus de reclamantă.

Susține recurenta că au fost încălcate și greșit aplicate dispozițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., care reglementează situația unui contract valabil încheiat, dar care nu conține clauze referitoare la preț.

În acest sens, arată că instanța de apel a îmbrățișat soluția greșită a primei instanțe, privind incidența dispozițiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., deși, în cauză, nu există un contract legal încheiat și în formă scrisă, astfel încât să fie clar ce clauze conține.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta învederează că instanța de apel a încălcat principiile legalității, disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare, prin faptul că a pronunțat o decizie întemeiată pe anumite texte de lege care nu au fost invocate sau discutate niciodată nici de către părți, nici de prima instanță și nici de instanța de apel până la închiderea dezbaterilor, fiind invocate pentru prima dată în considerentele deciziei recurate.

În concret, recurenta face referire la dispozițiile art. 1188 alin. (3) și art. 1233 C. civ., în raport de care susține că nu a putut face apărări.

În continuare, recurenta redă o serie de considerente din decizia atacată și precizează că prima instanță a pus în discuția părților incidența prevederilor art. 1854, însă instanța de apel nu a pus niciodată în discuția părților incidența art. 1233 C. civ., aspect care a condus către o motivare nelegală a deciziei atacate.

În plus, susține că, prin invocarea nelegală a aplicabilității art. 1188 alin. (3) pentru prima dată în decizia atacată, instanța a încercat să justifice celelalte elemente de nelegalitate invocate anterior, privind modalitatea de încheiere a contractului.

Învederează că, așa cum a arătat în repetate rânduri, în cauză nu a fost vorba despre o acceptare echivocă sau neînțeleasă. S-au purtat negocieri asupra prețului, negocieri care nu au avut succes. Acceptarea acestor texte de lege prin care prețul contractului ar putea fi stabilit în funcție de variate criterii ar însemna să se treacă peste lipsa acordului de voință al părților.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea prezentei căi de atac susține că probele au fost analizate și interpretate trunchiat, cu încălcarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurenta susține că, asemenea primei instanțe, și instanța de prim control judiciar a ignorat absolut toate probele care dovedeau faptul că, în cauză, nu a fost încheiat un contract.

În ciuda faptului că avea obligația să examineze probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor, instanța de apel a ales să prezinte probele în mod selectiv față de întreg ansamblul probator și chiar să le citeze trunchiat pentru a-și justifica soluția nelegală.

În acest sens, recurenta face referire la corespondența purtată între dl. C. și dna D., apreciind că instanța de apel a scos din context sintagma „treaba trebuie să meargă înainte” și i-a dat valoarea unei acceptări neechivoce a ofertei făcută de către reclamantă, ignorând cu desăvârșire evidența, și anume faptul că întreaga corespondență viza continuarea negocierilor pe parcursul vacanței de vară.

Susține că într-un mod similar a procedat instanța de apel și cu privire la interpretarea corespondenței dintre personalul reclamantei și cel al pârâtei, ignorând faptul că aceste persoane nu erau un factor de decizie, iar contextul discuțiilor era unul precontractual, așa cum au declarat în mod explicit toți martorii propuși de reclamantă.

Totodată, menționează că instanța de apel a înlăturat toate criticile recurentei-pârâte aduse modului de analiză/interpretare a probatoriului de către prima instanță, ignorând adevărul care rezultă din ansamblul materialului probator, din declarațiile tuturor martorilor (inclusiv cei propuși de reclamantă), precum și din răspunsurile părților la interogatoriile administrate reciproc.

Nu în ultimul rând, susține că, inclusiv cererile repetate ale reclamantei de încheiere a contractului în formă scrisă au fost interpretate de instanța de apel cu încălcarea și greșita aplicare a art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., ale cărui dispoziții le evocă.

Instanța de apel a reținut faptul că, în mod repetat, reclamanta a solicitat semnarea contractului în formă scrisă, fără să facă aplicarea art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., considerând că acceptarea prețului poate fi dedusă din anumite fapte ale recurentei (precum nerefuzarea fermă a ofertei, permiterea accesului pe șantier în vederea realizării unor analize preliminare sau solicitarea formei utilizabile a unui studiu care nu îi era necesar).

Consideră că instanța de apel a reținut în mod nelegal faptul că recurenta s-a considerat îndreptățită să solicite un studiu deja realizat de reclamantă, într-o formă care să îi fie utilă, dar a ignorat faptul că reclamanta a refuzat să îl predea, condiționând predarea acestuia de semnarea contractului în formă scrisă și acceptarea prețului exorbitant aferent ofertei inițiale.

Cu alte cuvinte, instanța a ignorat prevederile art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ., atât timp cât forma cerută de ofertant, în repetate rânduri, a fost forma scrisă.

O altă parte a criticilor recurentei privește respingerea apelului îndreptat împotriva încheierii din 18.09.2017 a Tribunalului București, Secția a VI-a civilă, prin care a fost respinsă cererea de recuzare formulată de pârâta B. S.R.L.

Din acest punct de vedere, recurenta susține că singura apărare a acesteia față de cererea de chemare în judecată (anume faptul că nu există un contract valabil încheiat între părți, întrucât acestea nu au căzut de acord asupra prețului) a fost anulată de prima instanță prin propunerea unei probe prin care să se stabilească prețul datorat de pârâtă, ca și contraprestație pentru obiectul unui contract considerat încheiat.

Arată că cererea de recuzare a fost formulată nu la momentul la care instanța a pus în discuție incidența art. 1854 alin. (3) C. civ., ci la momentul la care instanța, propunând proba în temeiul art. 1854 alin. (3) C. civ., decizând deja că art. 1854 alin. (3) C. civ. este aplicabil, s-a antepronunțat pe existența contractului.

Așadar, susține că soluția instanței de apel este nelegală, întrucât motivul recuzării nu a fost punerea în discuția părților a unei chestiuni de drept, ci invocarea din oficiu a unei probe pentru stabilirea prețului unui contract a cărui existență era vehement contestată de pârâtă. Toate probele propuse și administrate de pârâtă tindeau la demonstrarea inexistenței contractului, pentru lipsa acordului părților asupra prețului.

Arată că prin cererea de recuzare a invocat cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ.

Contrar celor reținute de instanța de apel, susține că judecătorul fondului s-a antepronunțat pe existența contractului (propunând din oficiu o probă utilă pentru stabilirea prețului acestuia). Respingerea cererii de recuzare în fond și în apel s-a făcut tocmai cu încălcarea prevederilor art. 1854 alin. (3) C. civ.

Arată că, premisa art. 1854 alin. (3) C. civ. este chiar existența contractului. Or, propunând o probă în temeiul acestui contract, care este utilă exclusiv pentru stabilirea prețului datorat de beneficiar, instanța a decis deja că în speță există un contract valabil încheiat, unde recurenta are calitatea de beneficiar, rămânând de stabilit doar câtimea prețului.

În ce privește cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., susține că, prin atitudinea sa, judecătorul fondului a ajutat în mod nepermis reclamanta, faptele sale depășind principiul rolului activ și încălcând principiul disponibilității.

Mai susține că, inclusiv textele de lege invocate de instanța de apel în mod nelegal, conform celor mai sus prezentate, fac trimitere la situații în care instanțele sunt învestite cu cauze privind stabilirea prețului din contracte a căror existență nu este contestată de către părți. Or, în prezenta speță, existența contractului este contestată de către părți.

Totodată, precizează că acțiunea reclamantei, așa cum a fost formulată și probată până la termenul din 07.06.2019, tinde la dovedirea existenței contractului între părți și, odată ce se constată liberarea de obligațiile rezultate din contract (capătul 1 de cerere), reclamanta tinde la realizarea dreptului său corelativ, adică plata prețului aferent respectivelor lucrări (capătul 2 de cerere), dar așa cum rezultă din contractul pretins încheiat.

Instanța nu a fost învestită cu o cerere privind stabilirea prețului lucrărilor într-un contract de antrepriză încheiat între părți, ceea ce înseamnă că, prin propunerea expertizei având ca scop determinarea prețului, instanța de fond a încălcat în mod grav principiul disponibilității, favorizând reclamanta.

Arată și că reclamanta nu a timbrat un astfel de capăt de cerere.

În final, susține că motivarea instanței de apel este nelegală, pentru că validează practic modificarea acțiunii cu încălcarea prevederilor art. 204 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității parțiale a recursului și să se dispună anularea recursului, în partea relativă la criticile aduse modului de interpretare a probelor. Totodată, a solicitat respingerea, în rest, a recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 29 februarie 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a dispus comunicarea raportului către părți, cu posibilitatea de a depune un punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicarea acestuia.

Prin încheierea din 23 mai 2024, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul și a stabilit termen pentru soluționarea acestuia, cu citarea părților, în ședință publică.

Analizând recursul formulat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

I. Printr-o primă critică, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1182 alin. (1) C. civ., motivat de faptul că, deși dispozițiile acestui text de lege prevăd două modalități alternative prin care poate fi încheiat un contract, instanța de apel a reținut, în cauză, încheierea contractului de antrepriză printr-o variantă cumulată a acestora.

Critica este nefondată.

Potrivit dispozițiilor art. 1182 alin. (1) C. civ., „contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta”.

Situația de fapt, reținută de instanțele devolutive pe baza probelor administrate și care nu pot fi reevaluate în recurs, relevă faptul că, la primirea ofertei de preț pentru executarea unui studiu geotehnic la lucrarea X, (...), transmisă de intimata-reclamantă la 04.07.2017,  recurenta-pârâtă prin reprezentantul său, dl. E., nu a refuzat-o și nu a formulat o contraofertă, ci, prin e-mailul din 09.07.2017 i-a solicitat intimatei-reclamante să continue lucrarea, rugând-o să negocieze cu dna D., reprezentantul RA F.S.R.L. - administratorul recurentei-pârâte B. S.R.L. Printr-un e-mail transmis la 12.07.2017, intimata-reclamantă a adus la cunoștința recurentei-pârâte și altor participanți la proiect faptul că a propus un program complex de investigare geotehnică, iar recurenta-pârâtă („B.”) a acceptat propunerea sa, solicitând confirmarea sau remarcile celorlalți participanți, dat fiind faptul că dorea să înceapă activitatea de a doua zi. Printr-un e-mail transmis la data de 19.07.2017, reprezentantul recurentei-pârâte, dna D., a răspuns la mesajul intimatei-reclamante din 12.07.2017 întrebând doar dacă unul dintre ceilalți participanți, G., a răspuns acestui e-mail, fără a contesta faptul acceptării propunerii reclamantei. A mai reținut instanța că, la 13.09.2017, după mai mult de 2 luni, dna D. a comunicat intimatei-reclamante, printr-un e-mail că dl. E., cel cu care reprezentantul intimatei-reclamante a discutat inițial, dar care a delegat sarcina negocierii în favoarea dnei D., consideră că nivelul de preț al acestui contract ar trebui să fie de 70.000 euro și că îi solicită să reconsidere valoarea contractului.

Raportat la situația de fapt redată, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a reținut în mod just faptul că părțile au negociat încheierea contractului de antrepriză, acordul de voință fiind format prin mecanismul ofertei urmate de acceptare, în condițiile art. 1182 alin. (1) C. civ. coroborat cu alin. (2) al aceluiași articol, prin acceptarea de către recurenta-pârâtă a ofertei de a contracta transmise de reclamantă, respectiv a prestării serviciilor, fără un preț determinat.

Contrar susținerilor recurentei, textul legal menționat nu reglementează două modalități distincte de încheiere a contractului, respectiv prin negociere și prin întâlnirea unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia, ci vizează faptul că încheierea unui contract se poate realiza indiferent dacă este sau nu precedată de negocieri purtate între părți.

În toate cazurile, mecanismul prin care se formează acordul de voințe este același, respectiv prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.

Instanța supremă reține că, deși recurenta-pârâtă a invocat faptul că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1197 alin. (1) lit. a) și alin. (2) C. civ., în realitate critica sa nu vizează nelegalitatea deciziei ci, așa cum chiar recurenta învederează, interpretarea corespondenței și a negocierilor din 13 și 14.09.2017 în sensul în care nu au condus către un acord al părților asupra prețului.

În acest context, se cuvine a fi menționat că instanța de apel, pe baza evaluării probatoriului administrat (înscrisuri), a concluzionat că o asemenea conduită, de evitare a asumării unui răspuns clar și ferm în legătură cu prețul serviciilor de antrepriză, până la un moment la care intimata-reclamantă efectuase o bună parte din prestația la care s-a obligat și avansase cheltuieli substanțiale pentru aceasta, în condițiile în care pârâta i-a solicitat imediat după primirea ofertei  de a contracta „să meargă înainte”, nu poate fi interpretată ca fiind expresia unui dezacord clar exprimat cu privire la oferta intimatei-reclamante și nici o contraofertă la aceasta, în sensul art. 1197 alin. (1) lit. a) și c) C. civ. A reținut instanța de apel faptul că, după primirea ofertei, corespondența dintre părți relevă doar o amânare a discutării chestiunii prețului, fără a exista un refuz al ofertei ori o contraofertă din partea pârâtei, ceea ce echivalează cu o nedeterminare a prețului la momentul încheierii contractului.

Or, aceste aspecte vizează netemeinicia hotărârii atacate, în timp ce recursul urmărește verificarea conformității cu normele de drept aplicabile.

De altfel, instanța supremă reține că, în raport de dispozițiile art. 1196 alin. (1) C. civ., invocate de autoarea prezentei căi de atac, răspunsul recurentei-pârâte privind dezacordul cu privire la prețul din oferta reclamantei trebuia să ajungă la cunoștința ofertantului în termen, fiind necesară conștientizarea acestei împrejurări de către ofertant, în condițiile art. 1186 C. civ.

Or, în contextul în care, din probatoriul administrat și care nu poate fi reevaluat de către instanța de recurs, rezultă că abia la 13.09.2017, respectiv la 2 luni de la primirea ofertei de preț din partea reclamantei (04.07.2017) și după ce intimata-reclamantă a început executarea contractului, recurenta-pârâtă a înțeles să comunice intimatei-reclamante că nu este de acord cu prețul propus de aceasta, în mod judicios a reținut instanța de apel că această comunicare nu poate fi interpretată ca un dezacord clar cu privire la oferta reclamantei sau ca o contraofertă.

În mod nefondat susține recurenta-pârâtă și că instanța de apel a încălcat dispozițiile alin. (2) ale art. 1182 C. civ., când a reținut faptul că între părți s-a încheiat în mod valabil un contract de antrepriză. Astfel, susține recurenta-pârâtă că, deși părțile au fost de acord cu obiectul contractului de antrepriză, acestea nu s-au pus de acord asupra prețului contractului, element esențial în lipsa căruia contractul nu se poate încheia valabil.

Potrivit dispozițiilor art. 1182 alin. (2) C. civ., „Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane”.

În primul rând, instanța supremă constată că, în cauză, este necontestat faptul că suntem în prezența unui contract de antrepriză, reglementat de dispozițiile art. 1851 și urm. C. civ.

În al doilea rând, în ce privește condițiile de validitate ale contractului de antrepriză, se reține că acestea sunt cele prevăzute de dreptul comun în materie cu privire la consimțământ, capacitate, obiect și cauză.

Obiectul contractului de antrepriză privește două aspecte: lucrarea executată și prețul.

Instanța supremă reține că, în cauză, este necontestat faptul că lucrarea ce trebuia executată de intimata-reclamantă A. S.R.L.  privește un studiu geotehnic la lucrarea X, (...).

În ceea ce privește prețul antreprizei, dispozițiile art. 1854 C. civ. dispun că prețul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații. Acesta trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil. Potrivit art. 1854 alin. (3) C. civ., atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente.

Prin urmare, deși prețul este un element esențial al contractului, lipsa unui acord expres al părților cu privire la prețul serviciilor de proiectare și expertizare contractate nu conduce, contrar susținerilor recurentei-pârâte, la concluzia inexistenței/nevalabilității contractului de antrepriză, întrucât, în această ipoteză, remediul este oferit de dispozițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., care a fost și aplicat, în mod judicios, în cauză, de către instanța de  prim control judiciar.

În mod corect a reținut instanța de apel faptul că, din interpretarea corelată a dispozițiilor art. 1182 alin. (2) C. civ. cu cele ale art. 1854 din același cod, rezultă că acordul suficient pentru formarea valabilă a contractului de antrepriză trebuie să poarte asupra operațiunii juridice definite de părți și asupra prestațiilor esențiale ale uneia dintre părți. Determinarea prestației esențiale a celeilalte părți, în speță a recurentei-pârâte, ca reper valoric echivalent al prestației esențiale deja definite de părți, poate fi stabilită prin expertiză.

Nu poate fi primită teza recurentei-pârâte privind faptul că dispozițiile art. 1854 alin. (3) C. civ. presupun existența unui contract în formă scrisă. Contractul de antrepriză este un contract sinalagmatic și consensual, forma scrisă fiind cerută

ad probationem

, iar nu pentru validitatea contractului.

În acest context, trebuie amintit și principiul consensualismului, consacrat de art. 1178 C. civ., potrivit căruia, simpla întâlnire a voințelor concordante ale părților conduce la încheierea valabilă a contractului, fără a fi necesară semnarea acestuia, în condițiile în care legea sau părțile nu au impus forma scrisă a contractului drept o condiție

ad validitatem

. În cauză, părțile au solicitat încheierea în formă scrisă a contractului exclusiv în scop probator, astfel cum au reținut instanțele devolutive în urma coroborării probei cu înscrisuri (corespondență e-mail) cu faptul că reclamanta a început executarea lucrării ofertate, iar pârâta i-a solicitat predarea studiului geotehnic semnat și ștampilat.

Așadar, antrepriza ia naștere prin acordul de voință al părților, care își dau consimțământul reciproc asupra condițiilor contractuale, ea fiind perfectă și pe deplin încheiată odată cu manifestarea concordantă a acordului de voință al acestora.

În cauză, pe baza administrării probatoriului ce nu poate fi reevaluat în această etapă procesuală, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la starea de fapt stabilită de instanțele devolutive, instanța de apel a reținut că între părți s-a încheiat valabil un contract de antrepriză în condițiile art. 1182 alin. (1) C. civ. cu aplicarea alin. (2) al aceluiași articol, în sensul că părțile nu s-au pus de acord asupra unui element - prețul.

Raportat la această stare de fapt și de drept, în mod judicios s-au aplicat dispozițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., prețul fiind stabilit prin expertiză judiciară. În concluzie, lipsa determinării prețului nu condiționează încheierea contractului de antrepriză și nu poate fi invocată de beneficiar pentru a refuza plata prețului determinat în condițiile art. 1854 alin. (3) C. civ., pentru serviciile prestate de antreprenor în executarea contractului, criticile recurentei-pârâte fiind nefondate și din acest punct de vedere.

În acest context, se reține că a fost invocată formal încălcarea dispozițiilor art. 1197 alin. (1) lit. b) C. civ. întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă nu a dezvoltat o critică de nelegalitate cu privire la aplicarea acestui text legal, ci și-a manifestat nemulțumirea față de modul în care instanța de apel a interpretat probatoriul pe baza căruia a reținut, în opoziție cu opinia recurentei, că intimata-reclamantă a solicitat contractul în formă scrisă doar cu efect probatoriu.

Or, recursul urmărește verificarea conformității deciziei atacate cu normele de drept incidente, administrarea și interpretarea probatoriului fiind în atributul instanțelor devolutive.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă faptul că instanța de apel a încălcat principiile legalității, disponibilității, contradictorialității și dreptului la apărare, întrucât și-a întemeiat decizia pe texte de lege care nu au fost puse niciodată în discuția părților.

În susținerea acestei critici, autoarea prezentei căi de atac arată că instanța de prim control judiciar și-a întemeiat decizia pe dispozițiile art. 1188 alin. (3) și art. 1233 C. civ., deși aceste texte legale nu au fost invocate de părți sau de către prima instanță și nici nu au fost puse în discuția contradictorie a părților, în etapa apelului.

Critica este nefondată, pentru următoarele argumente:

Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, așa cum dispune art. 9 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept ce îi sunt aplicabile, regulă ce este de resortul principiului legalității, iar potrivit alin. (6) al aceluiași articol, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea dispune altfel.

Prin urmare, instanța este obligată să statueze asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile și apărările formulate în condițiile legii.

Subsumat principiului contradictorialității, Codul de procedură civilă prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speță, este invocată de către recurenta-pârâtă nesocotirea de către instanța de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (5) și 6 C. proc. civ., conform cărora: „instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate; instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii”.

Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, „să nu surprindă părțile” cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepții, care nu au fost invocate de niciuna din părți în mod expres, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea și cu privire la care părțile, în mod rezonabil și pe bună-dreptate, nu se așteaptă ca instanța să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunța.

Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat șansa să își susțină punctul de vedere cu privire la chestiunea reținută ca fiind decisivă de către instanță și nici să încerce să prezinte probe concludente ori să convingă instanța despre temeinicia susținerilor și argumentelor sale.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului din faza procesuală a apelului se constată că, prin apelul formulat de apelanta-pârâtă împotriva sentinței primei instanțe, aceasta a criticat, în esență, încălcarea dispozițiilor art. 1182 C. civ., prin reținerea de către prima instanță a încheierii contractului de antrepriză prin modalitatea ofertei urmate de acceptare, după ce, în prealabil, părțile au purtat negocieri, nereținerea faptului că pârâta B. a făcut o contraofertă reclamantei, precum și reținerea de către prima instanță a existenței unui contract valabil, deși părțile nu și-au exprimat acordul asupra prețului.

În speță, instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, dar și al întâmpinării, a analizat sentința primei instanțe și a reținut faptul că, nu întotdeauna contractul este rezultatul unei oferte clar definibile și al unei acceptări corelative, ci, mai degrabă, al unei întregi serii de manifestări de voință, fiecare cu valoare de ofertă și acceptare parțială, manifestări care converg, în cele din urmă, spre un acord de voințe. În cursul acestui schimb de manifestări de voință în dublu sens, părțile pot cădea de acord, cu caracter definitiv, asupra unor aspecte, continuând negocierile cu privire la altele. A reținut astfel că însuși legiuitorul admite o astfel de ipoteză, stabilind prin dispozițiile art. 1188 alin. (3) C. civ. că „dispozițiile art. 1182-1203 se aplică în mod corespunzător și atunci când împrejurările în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării”.

A concluzionat instanța de prim control judiciar în sensul că, în mod contrar susținerilor apelantei-pârâte, prima instanță nu a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1182 alin. (1) C. civ., deoarece nu a reținut încheierea contractului deopotrivă prin negociere și prin acceptarea fără rezerve a ofertei de a contracta.

Pentru a înlătura critica apelantei-pârâte privind faptul că lipsa unui acord asupra prețului afectează valabilitatea contractului de antrepriză încheiat între părți, instanța de apel a reținut că lipsa prețului determinat/determinabil ca element esențial al contractului de antrepriză își găsește remediu în dispozițiile alin. (3) al art. 1854 C. civ., aplicate în mod corect de către prima instanță.

A mai reținut instanța de apel și faptul că, în privința profesioniștilor, cum este cazul părților litigante, dispozițiile art. 1233 C. civ. prevăd faptul că, „dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate de a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui asemenea preț, un preț rezonabil”.

Cu alte cuvinte, instanța de apel a reținut faptul că dispozițiile Codului civil oferă remediul pentru lipsa prețului într-un contract, atât, în general, în cazul unui contract încheiat între profesioniști, cât și în particular, în cazul contractului de antrepriză, astfel că, de regulă, lipsa prețului nu poate echivala cu lipsa acordului de voință al părților la încheierea contractului și nici cu nevalabilitatea acestuia, așa cum susține pârâta.

Din perspectiva criticilor recurentei-pârâte referitoare la încălcarea de către instanța de apel a principiului contradictorialității, cu toate valențele sale, ce includ și dreptul la apărare și principiul disponibilității, Înalta Curte constată că aspectele apreciate de recurentă ca nefiind puse în discuția contradictorie a părților reprezintă, în realitate, componente ale raționamentelor logico-juridice prezentate de instanța de apel în susținerea soluției pronunțate, de confirmare a soluției primei instanțe în ce privește modalitatea de încheiere a contractului de antrepriză dintre părți și stabilirea prețului contractului.

Pe cale de consecință, nu se poate reține încălcarea principiului contradictorialității, câtă vreme nu există o obligație a judecătorului fondului de a pune în discuția contradictorie a părților componente ale silogismelor proprii, prin care acesta, folosind logica juridică pentru fundamentarea aspectelor dezlegate, a ajuns la soluția pronunțată. Instanța supremă notează că procesul deliberativ este guvernat de principiul

iura novit curia

(judecătorul cunoaște legea), care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanța va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora.

Este de avut în vedere că punerea în operă a principiului contradictorialității nu trebuie să însemne întotdeauna și în mod necesar că instanța este obligată să pună în mod expres și direct în discuția părților orice chestiune de fapt sau de drept invocată în proces. Este suficient, sub acest aspect, ca părțile să aibă, în concret, posibilitatea de a-și expune părerea cu privire la cele invocate, astfel încât, în circumstanțele cauzei, să se poată în mod rezonabil considera că o asemenea posibilitate i-a fost asigurată părții.

Aceasta este situația și în cauză, de vreme ce textele de lege invocate de recurentă ca nefiind puse în discuția părților nu vizează aspecte noi, ci chiar cele asupra cărora purta disputa, respectiv modalitatea de încheiere a contractului dintre părți și stabilirea prețului în contractul de antrepriză încheiat între profesioniști.

Or, asupra acestor chestiuni, părțile au avut posibilitatea de a uza de toate garanțiile prevăzute de legea procesual civilă pentru a-și susține poziția asupra problemelor de fapt și de drept supuse judecății.

Instanța supremă reține că a fost invocată în mod formal încălcarea dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., din perspectiva aprecierii probatoriilor de la dosar. Aceasta întrucât recurenta nu a arătat, în concret, în ce mod au fost încălcate aceste dispoziții de drept procedural, ci s-a rezumat la evocarea textului normativ pentru a-și manifesta, în realitate, nemulțumirea față de soluția la care a ajuns prima instanță de control judiciar, urmare a interpretării probatoriului (corespondența dintre părți, martori) administrat.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-pârâtă vizează aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, prin care aceasta încearcă să stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel cu privire la întrunirea acordului de voință al părților la încheierea contractului de antrepriză și stabilirea elementelor esențiale ale contractului de antrepriză.

Or, stabilirea adevăratei voințe a părților contractante constituie un aspect al etapelor devolutive iar nu al controlului de legalitate, pentru că doar prin valorificarea probelor propuse și încuviințate se poate stabili care a fost voința părților și conduita acestora după încheierea contractului. Însă, în recurs, instanța nu poate constata o altă situație de fapt decât cea configurată de instanța de apel.

În ce privește soluția privind respingerea apelului îndreptat împotriva încheierii de recuzare, recurenta-pârâtă a învederat faptul că instanța de apel a reținut în mod greșit, pe de o parte, că prima instanță nu s-a antepronunțat asupra existenței contractului de antrepriză, prin faptul că a solicitat, din oficiu, administrarea unei probe cu expertiza tehnică judiciară pentru stabilirea prețului unui contract de antrepriză valabil încheiat, iar, pe de altă parte, că prima instanță nu a favorizat reclamanta prin propunerea acestei probe.

Critica astfel formulată, ce poate fi subscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Potrivit art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 C. proc. civ., pe care recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recuzare, „judecătorul este incompatibil 1. când și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluție în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Punerea în discuția părților, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) și (5), nu îl face pe judecător incompatibil; 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa”.

Textul de lege al art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. instituie un caz de recuzare a judecătorului care și-a spus părerea cu privire la pricina pe care o judecă, înainte de a se ajunge la etapa deliberărilor. Astfel, incidența acestui motiv de recuzare presupune faptul pozitiv al antepronunțării.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține că nu are valența unei antepronunțări asupra valabilității contractului de antrepriză propunerea unei probe din oficiu, ci are natura unei  împrejurări de fapt, pe care instanța a urmărit să o lămurească în exercitarea rolului activ conferit de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la obiectul și natura pricinii, astfel cum în mod judicios a reținut și prima instanță de control judiciar prin decizia atacată.

Înalta Curte subliniază că soluționarea cererii referitoare la administrarea unor probe reprezintă doar o etapă a judecății cu care instanța a fost învestită și nu poate constitui, în sine, un motiv care să impună recuzarea judecătorilor, mai cu seamă că, în virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului judiciar, judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc.

Sub un al doilea aspect, recuzarea unui judecător pentru motivul prevăzut de pct. 13 al art. 42 alin. (1) C. proc. civ. se poate cere atunci când acesta este lipsit de obiectivitate, elementele care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea acestuia trebuind a fi dovedite.

Se reține faptul că instanța de apel a constatat că prima instanță s-a pronunțat în limitele învestirii sale sub aspectul obiectului cererii - obligarea pârâtei la plata prețului lucrărilor de antrepriză efectuate în baza contractului încheiat între părți, precum și faptul că punerea în discuția contradictorie a părților a unor chestiuni de fapt și de drept, în acord cu dispozițiile art. 14 alin. (5) și (5) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ. nu a făcut mai dificilă valorificarea drepturilor procesuale ale pârâtei, prin impunerea unor condiții dezavantajoase pentru aceasta și a unor privilegii pentru reclamantă, pentru a se pune problema încălcării acestui principiu și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Totodată, a reținut că prețul stabilit prin raportul de expertiză corespunde celui solicitat de intimata-reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Cu privire la acest raționament al instanței de apel, recurenta-pârâtă nu a adus, în concret, nicio critică, cantonându-se în a relua aceleași argumente din memoriul de apel la care a primit deja un răspuns prin decizia atacată.

Or, simpla reiterare a criticilor invocate în fața primei instanțe de control judiciar nu reprezintă o motivare, în sens procedural, a recursului îndreptat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Instanța de recurs constată că recurenta-pârâtă a precizat în mod expres atât în cadrul cererii de recuzare, cât și în cadrul cererii de apel și de recurs, faptul că nu a înțeles să formuleze cerere de recuzare pentru motivul punerii în discuție de către prima instanță, din oficiu, a incidenței dispozițiilor art. 1854 alin. (3) C. civ., astfel că nu pot fi primite critici direct în recurs cu privire la acest aspect.

Totodată, se reține faptul că, în cadrul soluționării cererii de recuzare întemeiate pe dispozițiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., se verifică imparțialitatea sau aparența de imparțialitate a judecătorului recuzat, iar nu legalitatea măsurilor dispuse în cauză de judecătorul recuzat sau modul de interpretare de către acesta a dispozițiilor legale.

Așadar, în mod corect s-a reținut prin decizia atacată faptul că nemulțumirea părții cu privire la desfășurarea și măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluționarea în primă instanță a cauzei, faptul că instanța a propus, din oficiu, administrarea unei probe, nu pot echivala cu o antepronunțare în înțelesul art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și nici nu rezultă că s-ar fi creat premisele și aparența existenței unor suspiciuni cu privire la imparțialitatea membrilor completului de judecată.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, că decizia atacată este la adăpost de orice critică, Curtea de Apel București dând o corectă eficiență textelor legale incidente în speță, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1533/2022 din 12 octombrie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București, Secția a V-a civilă.