ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 741/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3816/2018 din 17 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea din 28 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins cererea reclamantei de îndreptare eroare materială cu privire la decizia civilă nr. 54 din 18 ianuarie 2021.

Prin decizia nr. 807 din 6 aprilie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a fost admis recursul reclamantului, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 536.042,62 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 03.05.2016 și până la plata efectivă a debitului principal.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 504.535,64 RON, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, de la data de 03.05.2016 și până la plata efectivă a debitului principal.

Totodată, a fost obligat intimatul Fondul Român de Contragarantare S.A. la plata către apelant a sumei de 33.530 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată în primă instanță, apel și recurs.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată, constând în taxa judiciară de timbru aferentă etapei procesuale a recursului.

În susținerea recursului, recurentul a arătat că soluția curții de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ., art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 (în vigoare la data acordării contragaranției, 18.06.2013), raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 3.1. alin. (1), art. 4.1., art. 1.1 pct. 3, art. 5.1., art. 6.1., art. 6.4. alin. (2) și alin. (4), art. 12.8. și la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012.

A susținut recurentul și greșita aplicare a normelor de drept material cu privire la riscul operațional. Astfel, analizând criteriile de eligibilitate, instanța de apel a constatat greșit că existența unor litigii nu reprezintă un caz de excludere de la contragarantare, precum și că riscul operațional nu este detaliat în norme/convenție, nefiind aplicabil, consecința fiind încălcarea art. 1.270 C. civ. și art. 6.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, precum și a legislației în domeniul riscului operațional.

S-a apreciat că, întrucât reclamantul nu a identificat vreun risc operațional față de situația IMM-ului beneficiar, acesta se face vinovat atât de încălcarea art. 93, cât și a art. 101 din Regulamentul BNR nr. 20/2009, în forma în vigoare la data acordării contragaranțiilor în cauză, nefiind necesar ca riscul operațional să fie detaliat în convenția dintre părți pentru a fi aplicabil, așa cum în mod greșit a reținut curtea de apel. De asemenea, nu poate fi reținută inaplicabilitatea unui angajament pe motiv că nu este detaliat.

Contrar celor reținute de curtea de apel, refuzul de plată este întemeiat, prin raportare la art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012, chiar dacă nu există în cuprinsul acesteia sau al Normei nr. 1/2012 o dispoziție în sensul că beneficiarii IMM-uri, implicați în litigii, nu ar fi eligibili de contragarantare, fiind necesară o analiză a riscului operațional de la caz la caz.

Potrivit recurentului, riscul operațional a fost demonstrat prin raportare la situația existentă cu privire la activitățile ilicite ale beneficiarului, cunoscute de către reclamant, sens în care a reiterat contextul factual. A învederat și că, în cauză, nu i se impută reclamantului neefectuarea verificărilor privind criteriile de eligibilitate pentru contragarantare, conform Anexei C.7 la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, ci faptul că a acordat contragaranția deși cunoștea că beneficiarul este implicat în activități ilicite.

S-a mai invocat că instanța de apel nu a luat în considerare pct. 12 din Anexa C. l la Convenția nr. 1/2012. Deși cunoștea existența litigiilor pe rol, reclamantul nu a solicitat punctul de vedere prevăzut de clauza menționată, contragaranția fiind acordată cu încălcarea limitelor mandatului stabilite în mod expres prin pct. 12 din Anexa C. l la Convenția nr. 1/2012.

De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nu a interpretat corect clauza prevăzută la art. 5.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la obligația reclamantului de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție. Totodată, instanța de apel nu a făcut legătura dintre riscul operațional și neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului.

Recurentul a apreciat că, în pofida celor reținute de instanța de apel, semnificația confirmării contragaranției nu atrage decăderea pârâtului din dreptul a constata riscul operațional sau neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate de către IMM-ul beneficiar al contragaranției.

S-a mai susținut și că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011 și pct. 2 din anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 în materia ajutorului de stat, acestea impunând stoparea ajutorului acordat beneficiarului, în raport cu situația de fapt.

Potrivit recurentului, decizia atacată este nelegală și din perspectiva acordării dobânzii, fiind pronunțată cu aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

S-au mai formulat critici și cu privire la lipsa motivelor pentru care este aplicabil art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 și nu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Referitor la cuantumul dobânzii, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că pârâtul s-a prevalat de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, arătând că în cauză nu este aplicabil art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza apărările acestuia în sensul lipsei incidenței art. 2 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, respectiv al aplicabilității art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Or, în raport cu art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, din moment ce nu datorează o obligație bănească, cererea de plată a contragaranției nefiind întemeiată, pe cale de consecință, nici dobânda nu este datorată. Cu toate acestea, în ipoteza s-ar considera că datorează dobândă, textul de lege aplicabil este art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

În cele din urmă, s-a arătat că data de la care ar putea începe să curgă dobânda legală penalizatoare este 14.07.2018, iar nu 03.05.2016 (90 de zile de la data cererilor de executare nr. x și 4149 din 02.02.2016), indicată de reclamant.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 22 iunie 2023.

La data de 4 august 2023 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N., prin care s-a invocat faptul că din cererea de recurs nu rezultă în ce constă nelegalitatea deciziei atacate și s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24 octombrie 2023, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere, intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat să se constate că recursul formulat este vădit nefondat și inadmisibil, întrucât prin criticile formulate se contestă modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel și nu în ce constă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material indicate prin memoriul de recurs.

Prin încheierea din data de 6 februarie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică la data de 9 aprilie 2024, pentru când a fost prorogată discutarea excepției nulității recursului.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 și la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată prin întâmpinare, constată următoarele:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege. În privința recursului, una dintre condițiile esențiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală acestor exigențe legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de nelegalitate pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în fața instanței anterioare și/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul legii de procedură anterioare sancțiunea nulității era reglementată și devenea incidentă atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de lege.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Cu privire la recursul pârâtului Fondul Român de Contragarantare S.A., instanța supremă reține că autorul căii de atac a indicat doar formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât nu relevă greșita aplicare a normelor de drept material prin decizia recurată.

Cu titlu preliminar se cuvine subliniat că decizia recurată a fost pronunțată de către instanța de apel în rejudecare, având limitele trasate în mod expres prin decizia de casare a instanței supreme.

Potrivit art. 501 alin. (3) C. proc. civ. "după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată".

Prin decizia de casare, Înalta Curte, reținând incidența motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a statuat ca, în rejudecare, instanța de apel să răspundă criticilor formulate prin memoriul de apel și să țină cont de faptul că prin art. 4.1 din convenția de contragarantare încheiată între părți, pârâtul a mandatat reclamantul să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și de contragarantare, pentru a acorda contragaranții întreprinderilor mici și mijlocii care fac dovada întrunirii acestora, verificările fiind indicate, în mod exhaustiv, în cuprinsul Anexei C.7 la convenția dintre părți.

A mai reținut instanța supremă că părțile, în convenția lor, au enumerat în mod limitativ criteriile și documentele în baza cărora se efectuează verificarea, motiv pentru care a trasat în sarcina instanței de apel obligația de a constata că nicio altă verificare suplimentară nu poate fi făcută fără ca vreuna dintre părți să încerce să se desprindă din raportul contractual prin transferul către cealaltă a unei obligații care se plasează în afara înțelegerii asumate.

S-a mai dispus ca instanța de apel să țină cont de faptul că părțile nu au negat parcurgerea procedurii confirmării contragaranției, precum și de faptul că și Fondului Român de Contragarantare S.A. îi revine, potrivit art. 4.3 din convenție, obligația de a verifica îndeplinirea cerințelor de eligibilitate anterior confirmării, sens în care riscul operațional nu revine doar garantului.

Astfel, în rejudecare, instanța de apel, cu respectarea limitelor casării, a analizat condițiile răspunderii contractuale a pârâtului prin raportare la obligațiile asumate prin Convenția de contragarantare nr. 1/2012 încheiată cu reclamantul, apreciind neîntemeiat refuzul de plată al acestuia, justificat de faptul că în cuprinsul Convenției nr. 1/2012 sau al Normei nr. 1/2012 nu există prevederi care să excludă eligibilitatea IMM-urilor implicate în litigii pentru contragarantare și că acestea nu conțin o definiție clară a noțiunii privind riscul operațional. De asemenea, a mai reținut instanța de apel că reclamantul și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012 și Anexa C7 la aceasta, verificări ce nu includeau obligația de a examina existența unor litigii în care erau implicați beneficiarii.

Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurentul-pârât nu a contestat identificarea de către instanța de rejudecare a limitelor casării din perspectiva dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., astfel cum au fost acestea stabilite de către instanța de control judiciar.

Prin urmare, motivele de recurs referitoare la necesitatea verificării altor criterii de eligibilitate și de contragarantare pentru acordarea de contragaranții întreprinderilor mici și mijlocii decât cele cuprinse în Anexa C.7 la convenție, nu se încadrează în limitele casării fixate de către instanța supremă, considerent pentru care aceste critici exced cadrului procesual astfel stabilit.

Susținerile recurentului vizând justificarea refuzului său de plată prin raportare la dispozițiile art. 6.1 din Convenția nr. 1/2012, chiar dacă în cuprinsul convenției nu exista o prevedere în sensul că beneficiarii acestor întreprinderi, implicați în litigii, nu ar fi eligibili de contragarantare, fiind necesară o analiză a riscului operațional de la caz la caz, reprezintă chestiuni de temeinicie, ce exced controlului de legalitate realizat în calea extraordinară de atac a recursului. De asemenea, referirile la faptul că riscul operațional a fost demonstrat prin raportare la situația existentă cu privire la activitățile ilicite ale beneficiarului cunoscute de reclamant reprezintă aspecte de fapt. Prin expunerea acestor argumente, autorul memoriului de recurs tinde, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanța de rejudecare mijloacelor de probă și la o reevaluare devolutivă a fondului litigiului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Instanța supremă constată că, deși recurentul-pârât invocă interpretarea și aplicarea greșită a prevederile art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ., art. 7 și art. 101 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 20/2009 (în vigoare la data acordării contragaranției, 18.06.2013), raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, respectiv art. 4.1., art. 1.1 pct. 3, art. 5.1., art. 6.1., art. 6.4. alin. (2) și alin. (4), art. 12.8. și la art. 4.1 alin. (1) din Norma nr. 1/2012, acesta nu a expus argumente în susținerea motivului de recurs care să releve modul concret în care dispozițiile legale invocate au fost încălcate prin decizia atacată, motiv pentru care Înalta Curte nu poate completa deductiv criticile formulate pe calea memoriului de recurs.

Instanța supremă reține faptul că recurentul-pârât, fără a combate argumentele instanței de rejudecare, a reluat apărările expuse în cadrul apelului, vizând sentințele pronunțate în litigiile în care beneficiarul ar fi fost implicat, cu privire la comercializarea produselor contrafăcute, rezumându-se la prezentarea normelor legale care reglementează procedura de acordare a contragaranțiilor.

Nemulțumirea recurentului legată de modul în care instanța de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în urma verificării criteriilor de eligibilitate și de contragarantare pentru acordarea contragaranțiilor în raport cu probele administrate, nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normelor de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, reiterarea situației de fapt vizând derularea raporturilor contractuale, precum și criticile privind reinterpretarea condițiilor de acordare a contragaranțiilor care să justifice refuzul de plată al pârâtului, fără a se preciza în ce constau greșelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, nu reprezintă o motivare a recursului în sensul prevăzut de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cu referire la motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din același cod.

Prin toate aceste critici, în realitate, recurentul solicită instanței de recurs ca, în urma reanalizării probatoriului administrat, să constate temeinicia susținerilor sale privind faptul că beneficiara B. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea comercializa produse contrafăcute, operațiune ce nu se încadrează în riscul de credit asumat de F.R.C. prin Convenția nr. 1/2012, sens în care au fost făcute trimiteri la existența anumitor litigii aflate pe rolul instanțelor de judecată.

Titularul memoriului de recurs a mai invocat și interpretarea greșită a clauzei prevăzute la art. 5.1 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, referitoare la obligația reclamantului de a acorda, monitoriza și plăti garanțiile contragarantate cu diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție, instanța de apel nefăcând legătura dintre riscul operațional și neîndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la starea de dificultate a beneficiarului.

Deși pretinde că nu a fost interpretată corect clauza 5.1 din contract, din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că toate criticile vizează statuările instanței de apel în sensul respectării de către reclamantă a obligației de acordare, monitorizare și de plată a garanțiilor contragarantate cu prudența și diligența pe care o practică în cazul garanțiilor pe care le acordă fără această protecție, făcând trimiteri la probe și la situația de fapt, aspecte de netemeinicie care nu pot forma obiectului controlului de legalitate.

Înalta Curte constată că, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel a apreciat că nu i se poate imputa acestuia că nu a procedat la efectuarea verificărilor contrar Convenției nr. 1/2012, argumente care nu au fost contestate ca atare de către recurentul-pârât, acesta fiind de fapt nemulțumit de concluzia la care a ajuns instanța de control judiciar devolutiv în urma interpretării probatoriului administrat în rejudecarea apelului, aspecte ce nu pot fi verificate în calea extraordinară de atac a recursului.

De asemenea, nu se încadrează în criticile de nelegalitate prevăzute la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. nici criticile recurentului privitoare la faptul că instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. 4 din O.U.G. nr. 23/2011 și pct. 2 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 în materia ajutorului de stat, care impun stoparea ajutorului acordat beneficiarului, în raport cu situația de fapt, întrucât acestea nu vizează în concret considerentele deciziei recurate, prin care s-a reținut că raportul juridic dedus judecății este unul de natură civilă, contractuală, Fondul Român de Contragarantare S.A. acționând în calitatea sa de profesionist și nu de autoritate publică sau asimilată vreunei autorități publice, în temeiul mandatului acordat F.N.G.C.I.M.M. pentru acordarea contragaranției în numele pârâtului, conform Convenției de contragarantare nr. 1/2012.

Mai mult, argumentele expuse în susținerea acestor critici au caracter pur teoretic și general și nu se referă la modul concret în care au fost încălcate aceste norme legale prin hotărârea instanței de apel.

Decizia atacată a fost criticată ca nelegală și din perspectiva acordării dobânzii, recurentul invocând aplicarea și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte subliniază că invocarea anumitor prevederi legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate a deciziei recurate.

S-au formulat critici și cu privire la lipsa motivelor pentru care este aplicabil art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 și nu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Referitor la cuantumul dobânzii, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că pârâtul s-a prevalat de art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, arătând că în cauză nu este aplicabil art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, fără a analiza apărările acestuia în sensul lipsei incidenței art. 2 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, respectiv al aplicabilității art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Înalta Curte constată că, deși recurentul impută instanței de apel nemotivarea deciziei recurate cu privire la acordarea dobânzii penalizatoare, acesta nu a dezvoltat critici propriu-zise care să poată fi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ci s-a limitat să prezinte dispozițiile legale din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

De asemenea, chestiunea privind data de la care începe să curgă dobânda reprezintă aspect de fapt ce se stabilește pe baza interpretării probelor, chestiune de netemeinicie ce nu poate forma, însă, obiectul controlului judiciar în calea extraordinară de atac a recursului.

Reluarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în fața instanțelor devolutive nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Raportat la considerentele instanței de apel, care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligațiilor asumate de părți, criticile formulate de recurent cu privire la demersurile suplimentare pe care reclamantul trebuia să le efectueze pentru verificarea criteriilor de eligibilitate ale beneficiarului pentru plata contragaranției nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept substanțial, așa cum impune textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispoziție de strictă interpretare și aplicare.

Prin criticile expuse recurentul își exprimă dezaprobarea față de soluția instanței de apel privind atragerea răspunderii sale contractuale și de obligare la plata prejudiciului produs reclamantului prin refuzul său de a-și îndeplini obligația de plată a sumelor care fac obiectul contragaranțiilor, vizând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Așadar, sunt întemeiate apărările intimatului formulate prin întâmpinare privind nulitatea recursului.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept aplicabile cauzei.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Prin urmare, modalitatea de redactare a recursului de către recurentul-pârât nu se circumscrie rigorilor art. 488 C. proc. civ., nefiind identificate nici motive de casare de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, sancțiunea nulității recursului.

Pentru considerentele care preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 611/2023 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei nr. 611/2023 din 20 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.