ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3143/2018

Ședința publică din data de 22 iunie 2018

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN și a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 2.828.622,19 RON cu titlu de garanție, obligație stabilită prin Convenția pentru Garanții Exprese, Irevocabile și Necondiționate nr. 96/06.11.2008 încheiată între părți; obligarea intimatei la plata dobânzii legale calculată la suma mai sus-menționată, de la data de 07.02.2014, data la care i s-a comunicat refuzul intimatei de a-și îndeplini obligația de plată până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 6876 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă la data de 07.12.2015 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN, a fost obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.828.622,19 RON, cu titlu de garanție stabilită prin Convenția nr. 96/06.11.2008 încheiată de părți, și a dobânzii legale de la data de 07.02.2014 până la data plății efective a debitului. Pârâtul a fost obligat și la plata către reclamantă a sumei de 39.507,03 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe a declarat apel apelantul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN, solicitând anularea sentinței atacate, reținerea cauzei spre judecare și respingerea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia civilă nr. 1554 din 12 octombrie 2016, a respins apelul formulat de apelantul pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN împotriva sentinței civile nr. 6876/07.12.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurentul pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderi Mici și Mijlocii SA-IFN, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare.

Recurentul-pârât își subsumează criticile motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea vizând, în esență, următoarele aspecte:

Hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material, instanța nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluționarea prezentei cauze. Consideră recurentul că instanța trebuia să se pronunțe asupra respectării/nerespectării prevederilor convenționale, contractul fiind legea părților, și nu să facă aprecieri în legătură cu relevanța prevederilor convenționale incidente în procesul de efectuare a plății garanției de către Fond, susținând indirect că singura sancțiune pentru nerespectarea prevederilor de către Banca este suspendarea efectuării plății până la îndeplinirea obligațiilor de către Bancă.

Referindu-se la clauza înscrisă în art. 6.4 din Convenție, recurentul solicită să se constate că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse, data la care întreaga finanțare a devenit restantă este cea din 12 decembrie 2012, astfel că termenul de 10 zile în care trebuia emisă înștiințarea de neplată a fost depășit, câtă vreme aceasta a fost înscrisă la sediul recurentului la data de 27.12.2012. În consecință, a fost activată clauza convențională de încetare a obligației de plată a garanției prevăzută în sarcina recurentului, cu consecința respingerii cererii formulate de intimata reclamantă.

Cu privire la actele adiționale nr. x și 4 din Convenția de garantare recurentul apreciază că, în mod eronat instanța de fond a reținut că acestea sunt aplicabile, având în vedere că până la data emiterii Scrisorii de garantare, respectiv 24.09.2010, Convenția a fost modificată doar prin Actele adiționale nr. x din 14.04.2009 și nr. 2 din 22.09.2010.

Mai mult, se arată că în cuprinsul Convenției și al Scrisorii de garantare părțile au stabilit că biletele la ordin vor fi girate de către Banca, fără drept de regres, în favoarea Fondului, or, prin actul adițional nr. x din data de 22.11.2010, prin care s-au adus modificări Convenției, se prevede situația în care recurentul are bilete emise în favoarea băncii și nu a Fondului.

Sub acest aspect recurentul arată că însăși Banca a achiesat la opinia exprimată în Notificarea de refuz a plații, în sensul în care a înțeles că nerespectarea art. 7.2 lit. e) din Convenție s-a întâmplat din vina exclusivă a Băncii, denumind acest incident "o regretabilă eroare", astfel cum reiese din Adresa nr. x din data de 08.11.2013.

Recurentul consideră că, Actele Adiționale care au adus modificări Convenției și care sunt aplicabile în speța dedusă judecății, sunt doar Actul Adițional nr. 1 și Actul Adițional nr. 2, concluzionând în sensul că aspectele reținute de către instanța de apel cu privire la refuzul onorării cererii de plată de către recurent, precum și cu privire la incidența actelor adiționale nr. x și 4, sunt netemeinice și nelegale.

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2018 recurentul a solicitat proba cu înscrisuri, atașând un extras din Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare, din data de 23.03.2018, invocând totodată faptul că intimata A. S.A. nu mai deține o creanță împotriva recurentului, astfel că implicit, nu mai are nici calitate procesuală activă în prezenta cauză. În motivare, s-a arătat că la data de 24.06.2016, creanța deținută de către intimată a fost cesionată către B. S.A..

Intimata A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat, pe cale de excepție, nulitatea recursului față de faptul că motivele invocate nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. și inadmisibilitatea recursului motivat de faptul că recurentul a achiesat tacit la hotărârea recurată întrucât a înțeles să execute de bună voie și din proprie inițiativă hotărârea primei instanțe, hotărâre menținută și de către instanța de apel.

Pe fondul cauzei intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

La data de 8 noiembrie 2017, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 8 decembrie 2017 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 9 martie 2018 recursul a fost admis în principiu, apreciindu-se că o parte din criticile invocate constituie critici de nelegalitate, iar simpla executare a hotărârii date în apel, și care este executorie potrivi dispozițiilor art. 633 pct. 1 C. proc. civ., nu poate fi interpretată ca reprezentând intenția certă a recurentului de a-și da adeziunea la hotărâre, în sensul art. 464 alin. (3) din același cod.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vor fi analizate numai criticile formulate de recurentul-pârât referitor la aplicarea greșită a dispozițiilor incidente în speță din C. civ., fără a proceda la examinarea criticilor referitoare la situația de fapt stabilită de instanța de apel, având în vedere că situația de fapt stabilită de instanțele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuție în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

Sub un prim aspect, având în vedere data încheierii contractelor dintre părți, instanța constată că în speță sunt incidente dispozițiile vechiul C. civ., aspect necontestat de altfel de niciuna dintre părți.

Sub aspectul încălcării dispozițiilor legale din acest act normativ, susține recurentul că în mod greșit instanțele de fond s-au raportat la conținutul Convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 96/06.11.2008, așa cum a fost modificat prin toate actele adiționale, inclusiv nr. 3 din 22.11.2010 și nr. 4 din 03.06.2011, și că ar fi trebuit să aibă în vedere numai modificările intervenite prin actele adiționale nr. x din 14.04.2009 și nr. 2 din 22.09.2010, aceasta fiind forma în vigoare a contractului cadru la data emiterii Scrisorii de garantare nr. 726/24.09.2010.

Deși recurentul nu indică în mod concret dispozițiile legale încălcate, instanța de recurs urmează să analizeze critica din perspectiva dispozițiilor referitoare la modul de interpretare a contractelor, cuprinse în art. 977 și următoarele C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 22 din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, dispozițiile scrisorii de garantare se completează cu cele ale convenției cadru, iar potrivit dispozițiilor din actele adiționale nr. x și nr. 4 la Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 96/06.11.2008 (convenția cadru), acestea au intrat în vigoare la data ultimei semnături.

Rezultă deci că în mod corect instanțele de fond s-au raportat la conținutul convenției cadru așa cum era în vigoare la data când s-a solicitat executarea obligației recurentului decurgând din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010, neexistând nici un temei legal de limitare în timp a efectelor actelor adiționale.

Referitor la susținerile recurentului privind greșita nereținere de către instanța de apel a depășirii termenului prevăzut la art. 6.4 din convenția cadru, respectiv neaplicarea greșită a clauzei convenționale de încetare a obligației de plată a garanției prevăzute în sarcina recurentului, Înalta Curte constată că acestea nu pot fi calificate drept critici de nelegalitate, fiind veritabile critici de netemeinicie, câtă vreme recurentul contestă de fapt interpretarea dată de instanța de apel probelor administrate în cauză, în raport cu care a constatat îndeplinirea obligațiilor asumate de intimată.

Se tinde, astfel, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu structura recursului în cadrul căruia nu se verifică temeinicia și elementele de fapt ale cauzei - care sunt în căderea instanțelor fondului - ci legalitatea soluției adoptate, respectiv, corecta aplicare a legii la situația de fapt determinată de instanțele fondului.

Referitor la invocata excepție a lipsei calității procesuale active a intimatei A. S.A., dedusă din faptul că aceasta ar fi cesionat la data de 24.06.2016 creanța decurgând din contractul de credit pentru emiterea unei scrisori de garanție bancară nr. 17/0072/18.10.2010 către cesionarul C. S.R.L., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi reținută.

Astfel, din înscrisurile depuse la dosar în recurs de către ambele părți rezultă că intimata nu a cesionat creanța decurgând din Scrisoarea de garantare nr. 726/24.09.2010 și respectiv Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 96/06.11.2008, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 5.5 din contractul cadru, invocate de recurent în susținerea încetării contractului ce constituie temei al acțiunii de față.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor cuprinse în contractul de cesiune, depuse de intimată în copie la dosar, filele x, cesiunea nu a vizat partea din creanță garantată de recurentul Fondul National de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii, astfel că nici din această perspectivă nu poate fi reținută lipsa calității procesuale active a intimatei.

Așa fiind, în speță nu se confirmă motivul de casare instituit de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, astfel încât, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NATIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII împotriva deciziei nr. 1554 din 12 octombrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 iunie 2018.