Decizia nr. 1968/2019 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N., a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 388.007,10 RON, reprezentând prima tranșă din valoarea garanției aferente finanțării garantate, obligație asumată de către pârât prin Scrisoarea de garantare nr. 472 din 17 decembrie 2007, emisă în baza prevederilor Convenției de Garantare nr. 32 din 27 septembrie 2005 și nr. 19 din 11 octombrie 2005 și Convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 90 din 13 octombrie 2008, cu actele adiționale aferente. A solicitat cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate prevederile art. 969 și următoarele, art. 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., Legea nr. 58/1934 și Normele - cadru B.N.R. nr. 6/1994.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin sentința civilă nr. 5408 din 7 octombrie 2015, a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. și l-a obligat pe pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. să plătească reclamantei suma de 388.007,10 RON, reprezentând prima tranșă din valoarea garanției datorate în baza scrisorii de garantare nr. 472 din 17 decembrie 2007 și la plata sumei de 7.485,07 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Apelul declarat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. împotriva sentinței civile nr. 5408 din 7 octombrie 2015 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 2412 din 28 decembrie 2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A I.F.N., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 7 decembrie 2018. În cadrul memoriului de recurs s-a solicitat repunerea în termenul de recurs, în temeiul art. 186 C. proc. civ., recurentul arătând succesiunea hotărârilor pronunțate cu privire la admisibilitatea căii de atac a recursului, respectiv Decizia nr. 369/2017 a Curții Constituționale, Decizia nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018 a Curții Constituționale. Recurentul-pârât a susținut că nu a mai declarat calea extraordinară de atac a recursului în cadrul termenului procedural, având în vedere iminența respingerii acestuia ca inadmisibil, în considerarea Deciziei nr. 52/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În motivarea recursului, s-a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea dispozițiilor prevăzute de art. 1270, 1272, 1266-1268 C. civ., precum și a dispozițiilor Legii nr. 58/1934 privind cambia și biletul la ordin. În raport cu prevederile art. 37 din Legea nr. 58/1934, coroborate cu pct. 227 din Normele cadru nr. 6 din 8 martie 1994, biletul la ordin cu scadența la vedere este plătibil la prezentare, iar prezentarea la plată trebuie făcută în termen de 1 an de la emisiune sau în termenul convențional fixat de trăgător, care îl poate prelungi sau reduce. Având în vedere că biletul la ordin a fost emis la 14 decembrie 2007, acesta putea fi prezentat la plată până la 13 decembrie 2008, dată după care nu mai putea fi valorificat de pârât ca titlu executoriu. Totodată, recurentul-pârât a susținut că, din verificarea documentelor transmise de A. S.A., nu a fost identificat niciun document din care să rezulte în mod expres și fără echivoc acordul de voință al emitentului biletului la ordin privind prelungirea termenului de prezentare la plată, la un termen egal cu durata finanțării, respectiv cu durata garanției. Or, instanța a reținut în mod nelegal că A. S.A. și-a îndeplinit obligațiile prevăzute de Convenția nr. 90/20008. Refuzul la plată a garanției asumate de recurentul-pârât a fost întemeiat pe conduita culpabilă a reclamantei A. S.A., care avea obligația să pună la dispoziția pârâtului un bilet la ordin valabil, care să poată fi introdus pe circuitul bancar, iar în final acesta să constituie un titlu executoriu împotriva emitentei și avalistului. Așadar, instanța trebuia să respecte voința comună a părților, regulile de interpretare sistematică a contractelor și dispozițiile legale, conform cărora biletul la ordin neprezentat la plată în termen legal nu mai poate fi valorificat ca titlu executoriu, rolul instanței de judecată fiind acela de a aplica legea și de a manifesta un rol activ în aflarea adevărului. Privitor la aplicarea eronată a prevederilor Legii nr. 58/1934, recurentul-pârât a susținut că termenul de introducere la plată a biletului la ordin nu putea fi prelungit convențional prin acordul Fondului și al Băncii, ci de către emitentul B. S.R.L., astfel cum se prevede în dispozițiile legii enunțate. Interpretarea dată de instanța de apel încalcă principiul bunei-credințe, prevăzut de art. 14 și art. 1170 C. civ., precum și efectele contractului reglementate de art. 1272 C. civ. Prevederile din Convenție sunt o transpunere în relațiile dintre cele două instituții a regulii prevăzute de art. 1556 alin. (1) C. civ., dispoziții de asemenea nesocotite de instanța de apel. Pentru argumentele expuse, s-a solicitat admiterea recursului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat respingerea cererii de repunere în termenul de recurs pentru neîndeplinirea cerințelor prevăzute de art. 186 alin. (1) și (2) C. proc. civ., deoarece recurentul-pârât nu a făcut dovada existenței unor motive temeinic justificate, care să împiedice nerespectarea termenului procedural pentru declararea căii de atac. Prin urmare, pe cale de excepție a fost invocată tardivitatea recursului, ca urmare a depășirii termenului legal de 30 de zile reglementat de art. 485 C. proc. civ. Totodată, intimata a invocat excepția nulității recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs ce ar putea fi încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Pe fondul recursului, s-a solicitat respingerea căii de atac, deoarece hotărârea instanței de apel este temeinică și legală, reținându-se în mod corect că nu sunt incidente cerințele de la art. 5.7 din Convenția nr. 90/20008, care se referă la cazurile care atrag încetarea de a efectua plata garanției și că garantul a încălcat dispozițiile convenționale refuzând să plătească garanția. Dispozițiile noului C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, deoarece raportul juridic are la bază convenția semnată de părți în anul 2008 și o scrisoare de garantare din anul 2007, iar instanțele anterioare au dat eficiență vechilor dispoziții legale.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurentul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N. a solicitat respingerea excepției tardivității, deoarece neexercitarea căii extraordinare de atac s-a datorat unui eveniment mai presus de voința sa, astfel că singura posibilitate legală este cea de a solicita repunerea în termenul de recurs. Privitor la excepția nulității recursului, s-a solicitat respingerea acesteia, deoarece dovada achitării taxei judiciare de timbru a fost făcută, iar criticile invocate în cererea de recurs se încadrează în motivele de nelegalitate.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului. La termenul din 4 iunie 2019, în baza art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, punându-se în vedere părților că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare. Părțile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare cererea recurentului de repunere în termenul de recurs, asupra căreia reține următoarele: Potrivit art. 485 din C. proc. civ., termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. Dispozițiile art. 468 alin. (2) - (4), precum și cele ale art. 469 se aplică în mod corespunzător. Neexercitarea dreptului procesual în cadrul termenului imperativ stabilit de lege atrage sancțiunea decăderii, în afară de cazul în care legea dispune altfel, actul de procedură făcut peste termen fiind lovit de nulitate, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, potrivit art. 186 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate, iar în acest scop partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac. Instituția de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unul drept procesual, care din motive temeinic justificate nu și-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, de a își îndeplini acest drept și ulterior, fără ca instanța să îl decadă din exercițiul său sau să aplice o altă sancțiune prevăzută de lege în caz de nerespectare a termenului. În cauză, situația învederată în susținerea cererii de repunere în termenul de recurs nu reprezintă un motiv temeinic justificat în accepțiunea textului de lege invocat, iar faptul că recurentul-pârât a înțeles să nu exercite calea de atac a recursului având în vedere o iminență a respingerii recursului ca inadmisibil, în raport cu decizia nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ține de libertatea de acțiune, de apreciere și de opțiune, nicidecum de o împrejurare obiectivă care să justifice neîndeplinirea obligației legale. O dovadă în acest o reprezintă chiar pronunțarea deciziei nr. 454/2018 a Curții Constituționale în cadrul unei obiecții de neconstituționalitate, în care a apreciat, dar pe cale incidentală, cu specială referire în paragrafele 60-63, asupra faptului că instanțele judecătorești în general și chiar instanța supremă nu se pot pronunța cu privire la efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională și nici nu pot înlătura aceste efecte. Înalta Curte constată că, ulterior pronunțării deciziei nr. 454/2018, Curtea Constituțională a pronunțat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 2 din 3 ianuarie 2019, prin care a stabilit că dispozițiile art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin Decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt neconstituționale. Pentru a decide astfel, instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate ridicată într-un număr de 11 dosare aflate pe rolul mai multor instanțe, dispunând conexarea acestora, instanța supremă constatând că încheierile de sesizare sunt pronunțate în marea lor majoritate (10) în luna septembrie a anului 2018, în dosare având ca obiect recurs. Concluzia care se desprinde din examinarea celor două decizii ale Curții Constituționale evocate este în sensul că existența deciziei nr. 52/2018, pronunțată de Înalta Curte de Casație și justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nu constituia per se un motiv temeinic justificat pentru neformularea căii de atac a recursului, în accepțiunea art. 186 alin. (1) C. proc. civ. și că recurenta avea posibilitatea de a declara recurs în termenul defipt de lege și de a contesta pe aspecte de neconstituționalitate dispozițiile legale care îi blocau accesul la calea de atac, astfel cum au procedat părțile din cele 11 cauze conexate de Curtea Constituțională. Așadar, Înalta Curte constată că în cauză nu este îndeplinită ipoteza art. 186 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va respinge cererea recurentului-pârât de repunere în termenul de recurs. Prin urmare, cum în cauză decizia din apel a fost comunicată la 20 iunie 2018, iar recursul a fost declarat la 2 noiembrie 2018, rezultă că exercitarea căii de atac a recursului a fost făcută cu depășirea termenului imperativ de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ., care s-a împlinit la 23 iulie 2018. În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte, dând eficiență dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ. în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va respinge ca tardiv recursul declarat.