ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1571/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 23 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 8.737.068,02 RON, reprezentând contravaloarea garanției datorate în baza Scrisorii de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 3 noiembrie 2015, Tribunalul București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția de necompetență funcțională și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Civilă.

Prin încheierea din data de 10 februarie 2016, Tribunalul București, secția a III-a civilă a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a civilă - complet specializat al Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 3 martie 2016, sub nr. x/2015***.

Prin Sentința civilă nr. 2738/2016 din 4 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN, a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 8.737.068,02 RON, reprezentând contravaloarea garanției datorate în baza Scrisorii de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, precum și la plata sumei de 90.975,68 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Prin Decizia civilă nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN împotriva încheierii din data de 13 septembrie 2016, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. SA, ca nefondat. A fost admis apelul declarat de apelantul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii SA - IFN, împotriva Sentinței civile nr. 2738/2016. A fost schimbată în tot sentința civilă apelată, în sensul că a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 45.487,84 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Reclamanta A. SA a declarat recurs împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, motivele fiind, în esență, următoarele:

Apelanta nu a criticat și nu a invocat în motivarea apelului critici asupra hotărârii instanței de fond cu privire la partea de pretenții reprezentată de neefectuarea plății celei de-a doua tranșe din garanția acordată - 4.368.533,99 RON, plată solicitată prin Adresa nr. x din 12 mai 2014 și Cererea nr. x din 13 februarie 2015, cerere rămasa fără răspuns până în prezent.

Instanța de apel a înlăturat aceste apărări ale A. SA, considerând că devoluțiunea este totală și că nu s-ar putea reține că acestea vizează numai soluția primei instanțe asupra tranșei prime a garanției.

Aceste considerente sunt nefondate întrucât A. SA a chemat în judecată Fondul pentru plata în integralitate a garanției în sumă de 8.737.0678,02 RON, atât a primei tranșe cât și pentru plata tranșei a doua.

De asemenea, devoluțiunea nu trebuie analizată în raport de actul de sesizare efectuat de A. SA, în calitate de reclamant, ci în raport de motivele invocate prin apel, întrucât și efectul devolutiv al apelului este limitat.

Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, prin motivele de apel instanța nefiind învestită cu analiza temeiniciei plății celei de-a doua tranșe a garanției, criticile apelantului vizând numai temeinicia hotărârii din perspectiva admiterii cererii pentru motivele vizând plata primei tranșe.

Devoluțiunea apelului privește cadrul procesual, motivele și mijloacele de apărare și dovezile invocate la instanța de fond, calitatea părților, obiectul cererii de chemare în judecată, conform dispozițiilor ar. 478 din C. proc. civ., iar art. 476 arată că efectul devolutiv este activat atunci când calea de atac nu se motivează (nefiind cazul în speță), "...ori motivarea apelului ...nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi...".

În speță, aceste dispoziții nu sunt operabile, întrucât apelul a fost motivat, iar motivele invocate erau noi și vizau critica hotărârii instanței de fond din perspectiva admiterii acțiunii pentru plata garanției ce viza plata primei tranșe.

În condițiile în care, prin Notificarea nr. x din 21 martie 2014, apelantul a respins plata aferentă primei tranșe din garanția acordată și nu a analizat și nu a dispus niciun refuz de plată pentru plata tranșei a doua (4.368.533.99 RON) din garanția în cuantum de 8.737.0678,02 RON, instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile legale privind efectul devolutiv al apelului, atunci când a extins analiza și a reținut ca nefiind îndeplinite condițiile de plată și pentru tranșa a doua a garanției, încălcând astfel dispozițiile art. 477 din C. proc. civ.

Instanța de apel a greșit atunci când a analizat îndeplinirea condițiilor de plată a celei de-a doua tranșe, în măsura în care apelantul nu și-a exprimat în vreun fel refuzul de a plăti această tranșă și în condițiile în care instanța nu a fost învestită prin motivele de apel cu o astfel de cerere, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

La solicitarea Fondului (nr. x din 23 decembrie 2013), reclamanta a reformulat cererea de plată a garanției, comunicând totodată și înscrisurile solicitate, prin Adresa nr. x din 17 februarie 2014, la punctul 5 cerând plata sumei de 8.737.068,02 RON în două tranșe.

Prin Notificarea nr. x din 21 martie 2014 a fost analizată și respinsă plata primei tranșe din garanția acordată, respectiv plata sumei de 4.368.534,01 RON.

Considerând refuzul de plată a primei tranșe ca fiind neîntemeiat, prin Adresa nr. x din 12 mai 2014 și Cererea nr. x din 13 februarie 2015 reclamanta a arătat că refuzul exprimat pentru plata primei tranșe este neîntemeiat, a depus înscrisurile solicitate și a formulat o nouă cerere de plată a garanției (total 8.737.068,02 RON), incluzând și cea de a doua tranșă.

Această solicitare a fost ignorată de către pârât.

Instanța de fond a reținut în mod greșit (pagina nr. 46 primul alineat) că motivele anterior reținute, respectiv neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 7.2 lit. d), art. 7.3 alin. (2) din convenție, art. 154 lit. c) din scrisoarea de garantare și art. 6.2.1. din contractul de credit ipotecar, care fundamentează soluția de respingere a cererii de obligare la plata primei tranșe constituie tot atâtea argumente de respingere a pretențiilor reprezentând tranșa a doua.

Considerentele instanței de fond sunt greșite întrucât, la solicitarea plății tranșei numărul doi din garanția acordată, la Cererea nr. x din 13 februarie 2015 a anexat și înscrisurile de a căror lipsă s-a prevalat apelantul în decizia de respingere a plății primei tranșe (Notificarea nr. x din 21 martie 2014).

Solicitarea plății celei de-a doua tranșe a garanției, la data de 13 februarie 2015, prin cererea nr. x nu este tardivă, fiind formulată în interiorul termenului de 12 luni prevăzut pentru plata acesteia, termen calculat de la exprimarea refuzului plății primei tranșe, respectiv de la data de 21 martie 2014. data emiterii notificării nr. 8093.

În aceste condiții, nu poate opera decăderea, cererea fiind formulată în interiorul termenului convențional și atașându-se înscrisurile solicitate de apelant, pentru a căror lipsă fusese respinsă anterior plata primei tranșe.

Sunt greșite considerentele instanței de apel, conform cărora pentru plata tranșei a doua nu erau îndeplinite condițiile anexării înscrisurilor prevăzute de art. 7.2 lit. a), art. 7.3 alin. (2) din convenție, art. 14 lit. d) din scrisoarea de garantare, întrucât din evidența faptică se constată depunerea acestora și în condițiile în care apelantul nu a emis nici un refuz de plată pentru plata tranșei a doua din garanția acordată.

Instanța de apel a interpretat greșit Convenția nr. 90 din 13 octombrie 2008 și Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, completată prin Addendum-ul nr. 214A din 14 ianuarie 2010 și Addendum-ul nr. 214B din 9 mai 2011, atunci când a reținut sancțiunea decăderii pentru nerespectarea obligației de transmitere a tuturor documentelor ce trebuie să însoțească cererea de plată până la soluționarea acesteia, motiv de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Conform punctului 20 din Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009 "Obligația Fondului de a face plata garanției încetează ...:

a) la data expirării termenului de valabilitate a Scrisorii.

b) la data înregistrării la Fond a înștiințării Finanțatorului referitoare la renunțarea la garanție;

c) la data rezilierii garanției de către Fond pentru neplata comisionului de garantare", în speță nefiind în niciuna din situațiile menționate expres ca înlăturând obligația de plată a garanției.

Conform Convenției nr. 90 din 13 octombrie 2008, cum a fost modificată prin Actul adițional nr. x din 4 decembrie 2014, prin art. XI, punctul 7.3. se prevede că "Fondul analizează cererea de plată și documentația anexată acesteia, iar în cazul în care aceasta este incompletă, solicită Finanțatorului completarea ei", completarea documentației urmând a fi efectuată în termen de 60 de zile. "După expirarea acestui termen, Fondul va proceda la soluționarea Cererii de plată pe baza documentelor înregistrate la Fond până la acea dată".

Sancțiunea prevăzută nu este decăderea, cum greșit a reținut instanța de apel, prin raportare numai la Actul adițional nr. x din 29 martie 2013, ci soluționarea cererii în baza documentelor transmise, pentru prima tranșă a garanției.

Pentru plata celei de-a doua tranșe a garanției, aplicabile speței erau dispozițiile Actului adițional nr. x din 4 decembrie 2014, prin raportare la Cererea de plată reformulată nr. 896 din 17 februarie 2014 și cererea nr. x/13 februarie 2015, prin care reclamanta a arătat că refuzul exprimat pentru plata primei tranșe este neîntemeiat, a depus înscrisurile solicitate și a reiterat plata garanției (total 8.737.068,02 RON), incluzând și cea de-a doua tranșă.

Dispozițiile art. I din Actul adițional nr. x din 29 martie 2013, ce modifică clauza 7.3. din convenție, reținute de instanța de apel ca fiind incidente, prevăd că " După comunicarea FNGCIMM privind soluționarea Cererii de plată, Banca va fi decăzuta din dreptul de a mai pretinde plata garanției" și trebuie interpretate în sensul că este înlăturată posibilitatea băncii de a mai solicita, în baza acelorași înscrisuri, plata primei tranșe a garanției asupra căreia Fondul s-a pronunțat dar, aceasta nu înlătura posibilitatea băncii de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată, în situația în care consideră refuzul Fondului neîntemeiat.

Instanța de apel nu a avut în vedere dispozițiile art. VIII din Actul adițional nr. x din 4 decembrie 2014, ce modifica art. 5.7 din convenție, respectiv faptul că obligația Fondului de plată a garanției nu încetează ca urmare a necompletării documentației solicitate în interiorul termenului de 60 zile.

Banca a respectat la transmiterea cererii de plată și prevederile art. 7.2 din Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 90 din 13 octombrie 2008, coroborate cu dispozițiile art. 14 din Scrisoarea de garantare nr. 214 din 16 martie 2009, deși nerespectarea acestora nu constituie cauza de exonerare a plății garanției.

Convenția de garantare nu condiționează plata garanției de documentele ce trebuie să însoțească cererea de plată, decăderea reținută ca fiind incidentă de către instanța de apel vizând numai reformularea unei noi cereri de plată, ulterior pronunțării de către Fond.

În concluzie, solicită casarea Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă în Dosarul nr. x/2015 și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost redactat și comunicat părților.

Părțile au depus punct de vedere la raport.

Prin Încheierea din 15 mai 2019, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul și a fixat termen astăzi, în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

Un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel a depășit limitele efectului devolutiv al apelului, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de casare cuprinde, cu excepția regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent după cum aceasta este condiționată sau nu de existența unei vătămări, printre aceste reguli regăsindu-se și cele care vizează calea de atac a apelului.

Apelul este o cale de atac ordinară, de reformare, devolutivă și suspensivă de executare.

Cererea de apel produce mai multe efecte, printre care învestirea instanței de apel, precum și efectul devolutiv.

Potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept.

De regulă, devoluțiunea este totală, însă apelul este limitat, pe de o parte de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum.

Așadar, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept deduse judecății, ci numai pe cele care sunt criticate expres sau implicit de către apelant, cu respectarea principiului disponibilității. Astfel, efectul devolutiv al apelului poate fi limitat de către apelant, în acest sens statuând art. 477 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În stabilirea întinderii devoluțiunii, însă, instanța va avea în vedere nu numai cererea de apel, ci și întâmpinarea formulată de intimat. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că devoluțiunea privește și soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care se atacă.

Dincolo de aceste considerații teoretice, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 477 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "Devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil". Reiese, așadar, că în mod legal instanța de apel a apreciat că devoluțiunea este totală, față de modul în care a fost formulată cererea de chemare în judecată, prin care s-a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 8.737.068,02 RON și față de cererea apelantului, privind anularea sentinței apelate.

Recurenta a invocat, de asemenea, motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casarea unei hotărâri, conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurenta, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă, pe de o parte, că instanța de apel a analizat în mod greșit îndeplinirea condițiilor de plată cu privire la cea de a doua tranșă, făcând, însă, trimiteri la situația de fapt reținută, la probele administrate în cauză - înscrisuri, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

De altfel, recurenta nu indică nicio normă de drept material ce a fost încălcată sau aplicată greșit de către instanța de apel, în susținerea acestor critici.

Argumentul recurentei privind nelegalitate hotărârii din perspectiva greșitei rețineri a incidenței decăderii din dreptul de a mai pretinde plata garanției nu poate fi reținută, în condițiile în care curtea de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 7.3 alin. (2) din convenție, astfel cum au fost modificate prin Actul adițional nr. x din 29 martie 2013, aplicabil în raport de Cererea de plată nr. x din 26 septembrie 2013, valorificând principiul forței obligatorii a contractului, reglementat de dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ.

Având în vedere cele reținute mai sus, Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. SA împotriva Deciziei civile nr. 306/A din 8 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 octombrie 2019.

Procesat de GGC - LM