ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 954/2020

Ședința publică din data de 4 iunie 2020

Asupra cererii de recurs de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 27 octombrie 2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 1.800.952,64 RON reprezentând contravaloarea garanției datorate în baza scrisorii de garantare nr. 569 din 29 august 2011, emisă de pârât, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2204/2017 din 7 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost admisă acțiunea, astfel cum a fost precizată de reclamantă, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.800.952,64 RON, reprezentând contravaloarea garanției datorate în baza scrisorii de garantare nr. 569 din 29 august 2011, precum și la plata sumei de 21.614,52 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentințe, pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN împotriva sentinței civile nr. 2204/2017 din 7 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a declarat recurs pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Cererea de recurs formulată de pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe cale de consecință trimiterea cauzei pentru o nouă judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

Recurentul apreciază soluția instanței de apel ca fiind criticabilă, întrucât a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 1634 C. civ. - ceea ce determina incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În acest sens, susține că ori de câte ori intervine un caz de forță majoră, un caz fortuit sau o împrejurare asimilabilă celor două cauze, debitorul este exonerat de la plata/îndeplinirea obligației/obligațiilor asumate a căror executare a fost afectată de unul dintre aceste cazuri.

Din interpretarea per a contrario a textului evocat, mai rezultă că singurele cazuri în care debitorul este ținut să îl despăgubească pe creditor se refera la (i) situația în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii evenimentelor de natură a determina imposibilitatea executării obligațiilor asumate și la (ii) situația în care debitorul nu notifică creditorul despre existența evenimentului care provoacă imposibilitatea de executare într-un termen rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de executare.

Or, în speță, se apreciază că nu sunt incidente niciunul dintre cele două cazuri invocate, pârâtul neasumându-și prin Convenția de garantare încheiata cu intimata, riscul producerii unor evenimente de genul cazului fortuit/forței majore/altele asimilate acestora.

Totodată, se arată că pârâtul a înștiințat Banca în termen util - de aproximativ două săptămâni despre ridicarea înscrisurilor necesare analizării cererii de plată, făcând astfel inaplicabilă ipoteza excepției de la regula exonerării de plată instituită prin art. 1634 C. civ., în cazul intervenirii unor situații gen forța majora caz fortuit, etc. și implicit răspunderii debitorului față de creditor.

Mai mult, în interpretarea dispozițiilor referitoare la incidența cazurilor de forță majoră ori caz fortuit ori alte cazuri asimilate lor, instanța, prin raportare la situația de fapt a reținut în mod eronat lipsa unei imposibilități obiective de efectuare a analizei de plată, de vreme ce situația aceasta nu a putut fi în niciun fel prevăzută de către pârât. Nicăieri în Convenția de garantare nu se prevede obligația pârâtului de asumare a răspunderii pentru un astfel de caz sau de efectuare a unor demersuri pentru a înlătura efectele intervenției unui astfel de caz, dimpotrivă Banca a procedat cu neglijență, dacă nu chiar cu rea-credință când a formulat cererea de chemare în judecată, în condițiile în care îi fusese adus la cunoștința despre situația imprevizibilă a ridicării tuturor înscrisurilor, ceea ce s-a soldat cu o imposibilitate temporara de îndeplinire a obligației asumate.

Este evident că, în cazul în care creditorul unei obligații pretinde executarea acesteia în situația intervenției unui caz fortuit/asimilat, atunci acesta va trebui să probeze culpa debitorului obligat la plata.

Or, din întreaga documentație depusă la dosarul cauzei rezultă fără putința de tăgada că Banca, în calitate de creditoare a obligației de plată nu a făcut în niciun fel dovada vreunei culpe a pârâtului.

La rândul lor, reținerile instanței potrivit cărora pârâtul ar fi trebuit să solicite copii organelor în drept, este excesivă prin raportare la prevederile Convenției și, prin urmare, nelegală, printr-o asemenea interpretare instanța intervenind și alterând acordul de voință al părților. In mod evident, este vizată situația incidenței unui caz asimilat celui fortuit de vreme ce solicitarea organelor de urmărire penală nu a putut fi nici prevăzută, nici împiedicată. Reținerile instanței cu privire la tergiversarea analizării cererii de plată sunt, de asemenea, incorecte, câtă vreme, pârâtul a arătat cronologic în ce a constat activitatea sa și respectiv a intimatei, faptul transmiterii unor cereri de plată insuficient ori lapidar motivate, neputând fi puse decât în sarcina acesteia din urma și nu a pârâtului.

Recurentul, consideră ca atât hotărârea instanței de fond, cât și cea a instanței de apel au fost pronunțate cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 1634 C. civ. și art. 1270 C. civ., instanța nesocotind prevederile convenționale încheiate între părți, prevederi care aveau rolul de normă specială în soluționarea prezentei cauze.

Or, așa cum s-a arătat, aprecierile pe care instanța de apel le-a făcut cu privire la obligația pârâtului de a efectua demersuri în vederea reconstituirii dosarului de plată, exced cadrului contractual stabilit de părți și încalcă voința părților prin inversarea rolului fiecărei părți în ceea ce privește transmiterea cererii de plată și a documentației aferente și respectiv a analizării acesteia.

Recurentul solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că ambele instanțe au omis principala condiție ce trebuie îndeplinită pentru a se efectua plata garanției către Banca, respectiv aceea ca documentația atașata cererii de plata sa fie completa si corecta, in deplina concordanță cu prevederile Convenției. Or, Banca nu a respectat inițial prevederile privind termenul de 10 zile privind comunicarea înștiințării de neplata, apoi tot Banca a furnizat cu întârziere explicațiile care înlăturau acest motiv de neplată și tot Banca a tergiversat prezentarea completă și la timp a tuturor documentelor care să permită analizarea cererii de plată în timp optim, în termenul necesar analizării cererii de plată intervenind în mod neprevăzut cererea organului de urmărire penală.

Cât privește lipsa "unei înrâuri hotărâtoare" a dosarului penal raportat la hotărârea civilă, recurentul solicită a se observa că și această concluzie este eronată. Astfel textul de lege nu cere ca soluția dată de instanța penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției din cauza civilă, ci prevede doar probabilitatea suficient de întemeiată ca litigiul penal să poată influența soluția din dosarul civil.

Sub acest aspect, recurentul apreciază că instanța de apel a motivat contradictoriu soluția pe care a pronunțat-o, întrucât, pe de o parte a stabilit că dosarul penal nu era de natură să impieteze asupra relațiilor dintre părți, ceea ce a condus instanța la concluzia ca pârâta a procedat în mod greșit suspendând analiza cererii de plată, ci trebuia să se rezume la verificarea condițiilor de plata strict din punct de vedere al prevederilor Convenției, pe de altă parte, instanța considera că pârâtul trebuia să depășească prevederile convenționale și să efectueze el însuși demersuri în vederea obținerii unor copii/duplicate ale documentației aferente cererii de plată, obligație care potrivit Convenției, revenea reclamantei-intimate.

În acest context, s-a apreciat că soluția instanței de apel încalcă și prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii".

În aplicarea dispozițiilor art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, analizat în complet de filtru la 17 octombrie 2019, dispunându-se comunicarea acestuia.

Raportul a fost comunicat părților la 18 octombrie 2019.

Constatându-se încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., s-a fixat termen la 04 iunie 2020, în complet de filtru, fără citarea părților, în vederea soluționării căii de atac.

Analizând recursul, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește criticile aduse considerentelor instanței de apel, subsumate prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea cuprinde motive contradictorii", Înalta Curte reține că acestea sunt vădit nefondate.

S-a reproșat instanței de apel că a motivat contradictoriu soluția pe care a pronunțat-o, întrucât, pe de o parte a stabilit că dosarul penal nu era de natură să impieteze asupra relațiilor dintre părți, ceea ce a condus instanța la concluzia ca pârâta a procedat în mod greșit suspendând analiza cererii de plată, ci trebuia să se rezume la verificarea condițiilor de plata strict din punct de vedere al prevederilor Convenției, pe de altă parte, instanța considera că pârâtul trebuia să depășească prevederile convenționale și să efectueze el însuși demersuri în vederea obținerii unor copii/duplicate ale documentației aferente cererii de plată, obligație care potrivit Convenției, revenea reclamantei-intimate.

Pretinsa contradictorialitate invocată de către recurentul-pârât nu este susținută de considerentele instanței de apel, care a răspuns criticilor formulate prin cererea de apel.

Astfel, analiza hotărârii în apel a vizat criticile care au vizat greșita soluționare a solicitării de suspendare a cauzei, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2015, aflat pe rolul Tribunalului București, secția Penală, Curtea apreciind ca justă soluția pronunțată de instanța de fond.

De asemenea, instanța de apel a analizat fondul raporturilor juridice dintre părți, constatând corect că refuzul de plată a fost vădit nejustificat și culpabil. Analiza instanței de apel a vizat presupusa incidență a cazului fortuit reprezentat de ridicarea de către Parchet a dosarului transmis de finanțator, situație care a determinat imposibilitatea analizării cererii de plată și a documentației aferente.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii, astfel încât motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu subzistă.

În ceea ce privește criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 1634 C. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate.

În acest sens, recurentul-pârât susține că ori de câte ori intervine un caz de forță majoră, un caz fortuit sau o împrejurare asimilabilă celor două cauze, debitorul este exonerat de la plata/îndeplinirea obligației/obligațiilor asumate a căror executare a fost afectată de unul dintre aceste cazuri.

Se reține că aplicând dispozițiile art. 969 alin. (1) coroborat cu art. 1073 C. civ., în mod corect s-a apreciat de către instanța de apel că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata sumei reprezentând contravaloare garanție datorate în baza scrisorii de garantare emisă de pârât este întemeiată.

În condițiile prevăzute de art. 7.3 din scrisoarea de garantare, reclamanta a înaintat pârâtului toate documentele necesare efectuării plății, iar atitudinea culpabilă a pârâtului de nesocotire a obligației asumate este de natură să angajeze răspunderea contractuală a acestuia.

Potrivit dispozițiilor art. 7.3 alin. (2) din Convenția nr. 90/2008 modificată prin actele adiționale ulterioare și prin pct. 15 alin. (2) din scrisoarea de garantare, părțile au prevăzut că plata poate fi suspendată atunci când are loc neplata comisionului de garantare de către Bancă și netransmiterea documentelor solicitate de Fond pentru analizarea cererii de plată.

Invocarea de către pârât a incidenței cazului fortuit legat de ridicarea unor înscrisuri de către organele de cercetare penală, ceea ce a condus la imposibilitatea de executare a obligației din motive exterioare, se constată că excede motivelor stabilite convențional.

Instanța a aplicat în mod corect prevederile art. 7.3 din Convenția nr. 90/2008, conform cărora pârâtul avea obligația ca în termen de 60 de zile de la data ultimei solicitări de completare a documentelor, să procedeze la soluționarea cererii de plată și să efectueze plata garanției, în termen de 90 de zile calendaristice.

Față de aceste considerente, se reține că pârâtul nu a făcut dovada unei cauze exoneratoare de răspundere, atitudinea culpabilă a pârâtului de nesocotire a obligației asumată fiind de natură să angajeze răspunderea civilă contractuală.

Constatând că nerespectarea obligației de plată a sumei de bani neachitată a produs reclamantei un prejudiciu cert, existând o legătură de cauzalitate între prejudiciu și nerespectarea obligațiilor contractuale, Înalta Curte reține că hotărârea criticată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material invocate.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2020.