ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1661/2019

Ședința publică din data de 8 octombrie 2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 13 aprilie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N la plata sumei de 228.835 RON, reprezentând valoarea garanției aferente finanțării garantate, obligație asumată de către pârât prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 29 februarie 2012, emisă în baza prevederilor convenției de garantare nr. 152/2011 și a notificării de includere în plafonul de garantare nr. x din 28 februarie 2012, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ. din 1864, art. 194 și art. 451 C. proc. civ. și Legea nr. 346/2004.

Prin sentința civilă nr. 7958 din 15 decembrie 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N.

Împotriva sentinței primei instanțe, A. S.A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac și schimbarea în tot a sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii.

Prin decizia civilă nr. 95 din 19 ianuarie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele convenției nr. 152 din 20 noiembrie 2011, în sensul că finanțatorul ar fi avut obligația să obțină de la beneficiarul garanției și să remită intimatului-pârât anexa nr. 7, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864.

Autoarea recursului a arătat că și-a îndeplinit obligațiile convenționale, în calitate de finanțator și a trimis intimatului-pârât anexa 6, care atestă că beneficiarul garanției îndeplinește condițiile de garantare și eligibilitate pentru a avea acces la garanția respectivă.

Așadar, indiferent dacă societatea împrumutată este autonomă, legată sau parteneră, calitatea de întreprindere mică și mijlocie nu se pierde, astfel încât nu era necesară completarea anexei 7.

În continuare, aceeași parte a arătat că intimatul-pârât nu a dovedit că beneficiara garanției nu îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru a avea acces la garanția respectivă. Astfel, netransmiterea anexei nr. 7 nu poate conduce la lipsirea de obiect a convenției și a confirmării de garantare.

Având în vedere că recurenta-reclamantă a emis solicitarea de garantare anterior emiterii confirmării de garantare, intimatul-pârât avea obligația să facă verificări suplimentare până la acest moment. Astfel, după momentul înregistrării cererii de plată, intimatul-pârât nu se mai putea prevala de aspecte care trebuiau verificate anterior emiterii confirmării pentru a justifica neîndeplinirea obligației de plată.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că, din moment ce, în calitate sa de finanțator, a menționat expres la pct. 2.2 din notificarea de garantare că beneficiarul respectă criteriile de eligibilitate prevăzute la cap. 3 din convenție, iar intimatul-pârât nu a dovedit că beneficiarul garanției nu se încadrează în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, rezultă că interpretarea dată convenției de către instanța de apel este nelegală.

Totodată, autoarea recursului a învederat că a respectat cerințele impuse de art. 3 din Legea nr. 346/2004 pentru ca o societate să fie încadrată în categoria întreprinderilor mici și mijlocii.

În acest sens, a susținut că, din declarația cuprinsă în anexa 6, rezultă că este îndeplinită condiția ca beneficiara garanției să facă parte din categoria întreprinderilor mici și mijlocii pentru a avea acces la garanția respectivă.

De asemenea, aceeași parte a menționat că a transmis intimatului-pârât declarația privind încadrarea beneficiarului finanțării în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, conform art. 9.2. alin. (1) lit. a) raportat la cap. 3 din convenția nr. 152/2011.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a conchis că a respectat, în calitate de finanțator, prevederile contractuale în vederea realizării scopului convenției, constând în obținerea garanției.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare la 14 mai 2018, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai intimatul-pârât a depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 19 februarie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 8 octombrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă susține, în esență, că instanța de apel a interpretat în mod greșit clauzele convenției nr. 152 din 20 noiembrie 2011, fiind astfel nesocotite dispozițiile art. 969 C. civ. din 1864, întrucât era suficientă completarea anexei nr. 6 pentru plata garanției. Totodată, a arătat că, indiferent dacă societatea împrumutată este autonomă, legată sau parteneră, calitatea de întreprindere mică și mijlocie nu se pierde, astfel încât nu era necesară completarea anexei 7.

Criticile anterior evocate se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform căruia, se poate cere casarea unei hotărâri date cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu privire la aceste critici, instanța supremă constată că art. 3.1.1 și art. 3.3 din convenția cadru nr. 152 din 20 septembrie 2011, care reglementează criteriile de eligibilitate, prevăd că beneficiarul trebuie să se încadreze în categoria IMM atât la acordarea, cât și la prelungirea ulterioară a garanției.

În capitolul 9, intitulat "plata garanției" sunt enumerate înscrisurile ce trebuie transmise intimatului-pârât odată cu cererea de plată a garanției. Printre aceste înscrisuri sunt menționate anexa nr. 6 și anexa nr. 7, în original, completate de beneficiar la data acordării finanțării și la data solicitării prelungirii garanției.

Anexa nr. 6 conține declarația privind încadrarea întreprinderii în categoria întreprinderilor mici și mijlocii, iar Anexa nr. 7 vizează calculul pentru întreprinderile partenere sau legate.

Așadar, părțile au convenit că plata garanției era condiționată de completarea anexei nr. 6 și, în situația în care întreprinderea este parteneră sau legată cu o altă întreprindere, a anexei nr. 7, atât la data acordării finanțării, cât și la data solicitării de prelungire a garanției.

Conform art. 4

2

alin. (1) din Legea nr. 346/2004, "o întreprindere autonomă este orice întreprindere care nu este clasificată ca întreprindere legată sau ca întreprindere parteneră, în sensul acestei legi".

De asemenea, art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004 prevede că întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise la art. 4

4

alin. (1)-(3), prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Pornind de la aceste texte de lege, instanța supremă reține că instanțele devolutive au constatat, în urma evaluării probelor administrate în cauză, că asociatul B. deține o cotă de 60% din capitalul social al societății C. S.R.L. (beneficiara garanției) și că acesta este asociat unic în societatea D. S.R.L., obiectul de activitate al acestor societăți fiind identic.

Cum stabilirea situației de fapt intră în atribuția exclusivă a instanțelor devolutive rezultă că existența legăturilor între cele două societăți reprezintă o chestiune de fapt câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în calea extraordinară de atac a recursului.

Existența acestor legături între cele două societăți relevă că societatea C. S.R.L. (beneficiara garanției) intră în categoria întreprinderilor legate, în sensul art. 4

4

alin. (4) din Legea nr. 346/2004.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că pentru plata garanției erau necesare atât completarea de către societatea beneficiară a Anexei nr. 7, la data când a fost solicitată prelungirea garanției, cât și transmiterea acestei anexe completate către intimata-pârâtă. Or, neîndeplinirea acestei obligații contractuale de către recurenta-reclamantă justifică refuzul intimatului-pârât de plată a garanției, care se circumscrie unei excepții de neexecutare a contractului, incidente în prezenta cauză.

Argumentele anterior expuse relevă caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate din cererea de recurs, nefiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 95 din 19 ianuarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2019.