ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2114/2019

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul București, secția a VI-a civilă la 30 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 de RON către A. S.A., reprezentând prima tranșă din valoarea garanției aferente finanțării garantate, obligație asumată de către pârât prin scrisoarea de garantare nr. 1160 din 30 decembrie 2009, emisă în baza prevederilor convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 90 din 13 octombrie 2008 și a solicitării de garantare a finanțatorului nr. 493/2009. Au fost solicitate și cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969 și următoarele C. civ., art. 1073 C. civ., art. 194 C. proc. civ., art. 451 și următoarele C. proc. civ., Legea nr. 58/1934.

Prin sentința civilă nr. 4195 din 5 iulie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a formulat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În considerentele acestei decizii, instanța de apel a reținut că între reclamantă A. S.A. și pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN s-a încheiat convenția pentru garanții exprese nr. 90, având ca obiect garantarea de către pârât a obligațiilor de rambursare a finanțărilor acordare de finanțator beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute la capitolul 3 din convenție, aceasta fiind modificată succesiv prin actele adiționale nr. 1-11.

S-a constatat că la data de 18 decembrie 2009, a fost emisă solicitarea de garantare nr. 493 pentru beneficiarul S.C. B. S.R.L., iar la 30 decembrie 2009, pârâta a emis scrisoarea de garantare nr. 1160 prin care se angaja să garanteze rambursarea finanțării constând în linie de credit, în valoare de 2.884.481,56 RON, cu destinația prelungire linie de credit și restructurare, acordată în baza contractului de credit nr. x/18.11.2005 beneficiarului B., valoarea maximă a garanției fiind de 700.000 RON.

La 11 martie 2013, reclamanta a transmis pârâtului cererea de plată nr. x, prin care solicita plata garanției aferente finanțării garantate restante, în sumă de 350.000 RON, iar prin adresa din 4 aprilie 2013, pârâtul a solicitat reclamantei să trimită în completare o serie de documente, precum și să se efectueze plata comisionului de garantare, în cuantum de 43.312,50 RON, aferent perioadei 1 iulie 2010 - 18 martie 2013.

S-a mai reținut că prin adresa din 30 mai 2013, reclamanta a transmis pârâtului o parte din documentele solicitate, iar cu privire la comisionul de garantare s-a solicitat acceptarea amânării plății acestuia până la momentul soluționării cu un răspuns favorabil a cererii de plată, însă, sub acest aspect se constată că la 17 octombrie 2013, pârâtul a emis notificarea nr. 9037, prin care reclamanta a fost înștiințată că nu s-a aprobat cererea de plată, având în vedere nerespectarea prevederilor art. 7.2 lit. a), d), e) și art. 4.8 din convenția nr. 90/13.10.2008, modificată și completată prin actele adiționale ulterioare.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că unul dintre motivele de neaprobare a cererii de plată l-a reprezentat neplata comisionului de garantare în termenul prevăzut de art. 7.3 alin. (2) din convenție, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 1 aprilie 2013.

Totodată, instanța a reținut că în actul adițional nr. x/2013 s-a prevăzut expres faptul că "în cazul cererilor de plată aflate în analiză la fond, pentru care s-au transmis deja notificări de completare a documentației, termenul de 60 de zile, prevăzut la alin. (2) din art. 7.3 astfel cum a fost modificat, se va calcula de la data intrării in vigoare a prezentului act adițional."

Astfel, s-a constatat că prevederile actului adițional nr. x se aplică inclusiv cererilor de plată aflate în analiză, aceasta fiind și situația din cauza de față, având în vedere că cererea de plată a fost efectuată anterior intrării în vigoare a actului adițional nr. x din 1 aprilie 2013, respectiv la data de 11 martie 2013. Mai mult, în actul adițional nr. x/01.04.2013 s-a prevăzut faptul că în cazul în care s-au transmis deja notificări de completare a documentației, termenul de 60 de zile se calculează de la data intrării în vigoare a actului adițional.

Prin urmare, s-a reținut că în actul adițional există o mențiune expresă însușită de ambele părți prin semnarea actului adițional, din care rezultă că se aplică prevederile actului adițional și cererilor de plată aflate în analiză la pârât.

În speță, s-a reținut că notificarea de completare a documentației nr. 8190 a fost emisă ulterior intrării în vigoare a actului adițional nr. x/2013, respectiv la data de 4 aprilie 2013, aceasta fiind înregistrată la reclamantă la 8 aprilie 2013 sub nr. x, astfel încât termenul de 60 de zile calendaristice pentru depunerea documentelor lipsă și pentru plata comisionului de garantare a început să curgă de la 8 aprilie 2013, data recepționării notificării de către reclamantă. În acest context, s-a constat că acest termen s-a împlinit la data de 7 iunie 2013.

Instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește comunicarea actelor solicitate de către pârât, termenul de 60 de zile menționat în actul adițional nr. x a fost respectat, acestea fiind transmise la data de 30 mai 2013 prin adresa nr. x, însă reclamanta nu a respectat acest termen în ceea ce privește plata comisionului de garantare.

Cu privire la acest comision, s-a constatat că acesta a fost achitat la data de 17 septembrie 2013 astfel cum rezultă din biletul la ordin nr. 21, după împlinirea termenului de 60 de zile.

Prin urmare, s-a reținut că, potrivit art. 7.3 alin. (2) astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/01.04.2013, după expirarea termenului de 60 de zile pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN soluționează cererea de plată pe baza documentelor înregistrate până la acea dată, orice document depus sau comision achitat după această dată nemaifiind luat in considerare la analiza documentației.

Având în vedere că, în speță, comisionul de garantare a fost achitat după expirarea termenului de 60 de zile, achitarea acestuia cu întârziere nu a fost luată în considerare de către pârât, acesta reprezentând unul dintre motivele refuzului de plată a garanției.

În ceea ce privește critica referitoare la biletul la ordin prevăzut la art. 6.2.1 din actul adițional nr. x încheiat la contractul de credit nr. x/2005 emis de B. S.R.L. și avalizat de C., instanța de apel a constatat că este nefondată, având în vedere că dispozițiile art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90 au fost modificate prin actul adițional nr. 6.

Astfel, s-a reținut că potrivit formei inițiale a art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90, finanțatorul avea obligația de a transmite un bilet la ordin în alb, emis de către beneficiar, ce va fi completat de finanțator cu valoarea garanției de plătit, girat de finanțator fără drept de regres în favoarea Fondului, avalizat de cel puțin unul dintre asociați/acționari/administrator sau alte persoane fizice sau juridice care au legătură economică cu operațiunea ce se finanțează/garantează și care au domiciliul/sediul social în România.

Instanța de apel a constatat că prin actul adițional nr. x această dispoziție contractuală a fost modificată în sensul următor:

"în cazul în care în contractul de credit se prevede obligația beneficiarului de a emite în favoarea băncii și bilete la ordin, avalizate sau nu, se vor transmite și copii certificate ale biletelor la ordin, precum și cererea de învestire cu formulă executorie a acestora, însoțită de dovada depunerii la instanța judecătorească competentă/executor bancar. Biletele la ordin, avalizate sau nu, au valoare de garanție și sunt valabile până la achitarea integrală a creditului."

În consecință, având in vedere această modificare a art. 7.2 lit. e) operată prin actul adițional nr. x, instanța de apel a apreciat că reclamanta avea obligația de a transmite biletul la ordin emis de B. S.R.L. și avalizat de C., această obligație fiind distinctă de obligația de transmitere a biletului la ordin avalizat de cel puțin unul dintre asociați, emis de beneficiarul B. S.R.L., în favoarea Fondului. În cauză, s-a constatat că această obligație nu a fost îndeplinită de către reclamantă, motiv pentru care, și din această perspectivă în mod corect s-a emis refuzul de plată a garanției.

Având în vedere cele reținute mai sus, instanța de apel a apreciat că în mod corect pârâta a emis notificarea privind refuzul de plată.

La 5 februarie 2018, recurenta-reclamantă A. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei evocate anterior, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a dat o interpretare eronata dispozițiilor art. 969 C. civ., cu privire la data nașterii raportului juridic dintre părți, respectiv A. S.A. și Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, rezultat din scrisoarea de garantare nr. 1160/2009 emisă în baza convenției nr. 90/2008, în cazul garanției acordate debitorului B. S.R.L.

De asemenea, s-a învederat că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu nesocotirea prevederilor convenționale, considerând să sunt aplicabile actele adiționale încheiate la convenție, după emiterea scrisorii de garantare, respectiv începând cu actul adițional nr. x/2010 la convenția nr. 90/2008.

Decizia recurată a fost criticată și din perspectiva faptului că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că banca ar fi trebuit sa respecte termenul convențional privind plata comisionului de garantare, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/2013.

În accepțiunea recurentei, condițiile răspunderii sunt circumscrise voinței contractuale a părților din momentul solicitării și aprobării garantării efective, în lipsa unei dispoziții exprese a părților în sensul aplicării modificărilor ulterioare din convenția cadru și garanțiilor deja aprobate. Cum actul adițional nr. x la convenția nr. 90 din 13 octombrie 2008 a fost încheiat ulterior emiterii scrisorii de garantare nr. 1160 din 30 decembrie 2009, condiția plății comisionului în 60 de zile calendaristice de la data la care Fondul a solicitat, nu se aplica în speță. În acest caz, s-a învederat că sunt aplicabile dispozițiile din convenția modificată până inclusiv la actul adițional nr. x din 19 august 2009 în vigoare la data emiterii scrisorii de garantare.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă a susținut că, în speță, comisionul de garantare a fost achitat de finanțator la 17 septembrie 2013, conform ordinului de plata depus la dosar, astfel încât, motivul de neplată a comisionului în termenul indicat în actul adițional nr. x/2013 nu poate conduce la neaprobarea cererii de plată.

Pe cale de consecință, s-a învederat că intimatul-pârât nu se poate prevala de clauzele prevăzute în actele adiționale de la 6 - 11 încheiate la convenția nr. 90/2008, pentru a justifica neîndeplinirea obligației de plată a garanției.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată și din perspectiva faptului că, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că banca nu a trimis Fondului un bilet la ordin emis în favoarea băncii, prevăzut de art. 6.2.1 din actul adițional nr. x încheiat la contractul de credit nr. x/2005 cu beneficiarul garanției.

În accepțiunea recurentei, cererea de plată îndeplinește cerințele prevăzute la art. 14 din scrisoarea de garantare coroborat cu art. 7.2 din actul adițional nr. x la convenția nr. 90/2009.

Recurenta a precizat că obligația fundamentală a Fondului, în calitate de fidejusor, rezulta din scrisoarea de garantare prin care se angaja să garanteze rambursarea finanțării, cu atât mai mult cu cât finanțatorul a respectat clauzele convenționale.

La 5 martie 2018, intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, raportat la faptul că, prin încadrarea cererii de recurs în dispozițiile art. 488 alin. (1) la pct. 8 C. proc. civ., recurenta a înțeles să reia aceleași apărări formulate în primă instanță și apel.

Intimatul a mai învederat că susținerile recurentei nu vizează motive concrete de nelegalitate ale deciziei recurate, iar dezvoltarea criticilor invocate nu reprezintă o motivare a recursului în acord cu dispozițiile art. 487 coroborat cu art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care a solicitat anularea recursului.

Pe fondul cauzei, intimatul-pârât a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică, susținându-se că instanța de apel a aplicat și interpretat în mod corect prevederile legale incidente în cauză.

Cererea de recurs a fost timbrată cu 3552,50 RON taxă judiciară de timbru, conform dovezii aflată la dosar.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 18 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimatul-pârât Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a depus la dosar punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 4 decembrie 2018, Înalta Curte a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ.

La 12 februarie 2019, recurenta-reclamantă a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, care a fost admisă prin încheierea din 17 septembrie 2019, când instanța a respins excepția nulității recursului și a admis în principiu recursul, acordând termen pentru astăzi.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele:

Recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel ar fi nesocotit dispozițiile art. 969 C. civ., deoarece a apreciat că sunt aplicabile raportului dintre părți actele adiționale la convenția nr. 90/2008, încheiate după emiterea scrisorii de garantare, începând cu actul adițional nr. x/2010.

Astfel, la 13 octombrie 2008, reclamanta A. S.A. și pârâtul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN au încheiat convenția pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 90 și nr. R.U. 425, convenție care a fost modificată prin mai multe acte adiționale.

La 8 decembrie 2009, a fost emisă solicitarea de garantare nr. 493 pentru beneficiarul B. S.R.L., iar la 30 decembrie 2009 intimatul-pârât a emis scrisoarea de garantare nr. 1160 prin care se angaja să garanteze rambursarea finanțării constând în linie de credit, în valoare de 2.884.481,56 RON, cu destinația prelungire linie de credit și restructurare, acordată în baza contractului de credit de garantare nr. 197 din 18 noiembrie 2005 beneficiarului B., valoarea maximă a garanției fiind de 700.000 RON.

Reclamantă a transmis pârâtului cererea de plată nr. x, prin care se solicita plata garanției aferente finanțării garantate restante, iar ulterior, la 17 octombrie 2013, reclamanta a fost înștiințată că nu s-a aprobat această cerere de plată, deoarece nu au fost respectate prevederile art. 7.2 lit. a), d), e) și art. 4.8 din Convenția nr. 90/2018, modificată și completată cu actele adiționale.

Cererea reclamantei-recurente A. S.A. privind obligarea pârâtului-intimat Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata garanției aferente finanțării garantate a fost respinsă de prima instanță ca nefondată, soluție confirmată în apel, întrucât instanțele devolutive au reținut, pe de o parte, în sarcina reclamantei-recurente neîndeplinirea obligației de plată a comisionului de garantare în termenul stabilit de părți, potrivit art. 7.2 lit. a), d), e) și art. 7.3 alin. (2) din convenția nr. 90/13.10.2008, modificată prin actul adițional nr. x/1.06.2013 și, pe de altă parte, a obligației privind emiterea unui bilet la ordin, potrivit art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90/13.10.2008, modificată prin actul adițional nr. 6.

Din analiza considerentelor deciziei recurate se desprinde concluzia că instanța de apel nu a nesocotit fundamentul obligatoriu al convenției părților, principiu instituit prin dispozițiile art. 969 vechiul C. civ. de la 1864 aplicabil raporturilor juridice deduse judecății și care se regăsește și în dispozițiile art. 1270 din noul C. civ., aplicabil doar actelor adiționale încheiate după intrarea în vigoare a acestuia, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Dimpotrivă, instanța de apel a ținut seama de regula simetriei în privința modificării convenției părților și a valorificat efectul obligatoriu al clauzelor adoptate prin actele adiționale care aveau la bază tocmai voința concordantă a părților.

Mecanismul garanției emise de către intimata-pârâtă F.N.G.C.I.M.M. S.A. I.F.N pentru instrumentul de finanțare contractat de la recurenta-reclamantă constă în preluarea riscului de neplată de către beneficiarul creditului a obligațiilor contractuale convenite cu instituția de credit, în baza convenției-cadru modificate prin acte adiționale, în care erau prevăzute obligațiile părților în litigiu, valoarea și modul de plată al comisionului de garantare, calculul și modalitatea de plată a garanției acordate.

Astfel, în cazul neachitării creditului de către beneficiarul acestuia, finanțatorul (în speță recurenta-reclamantă A.) solicita Fondului plata garanției. La momentul plății garanției, banca era obligată să pună la dispoziția Fondului mai multe documente, această plată a garanției putând fi făcută numai după prezentarea în integralitatea lor, astfel cum părțile s-au obligat prin convenția-cadru.

În relația cu banca, intimata-pârâtă avea dreptul să refuze plata garanției atunci când cererea de plată nu era însoțită de toate documentele prevăzute expres în contract, când banca nu s-a asigurat de respectarea condițiilor stipulate în contract, nu s-a plătit comisionul de garantare, etc., obligația de garanție a Fondului având o existență autonomă în raport cu obligația garantată.

Garanția nu presupunea plata de către intimata-pârâtă în orice condiții, ci doar atunci când recurenta-reclamantă și-ar fi îndeplinit integral obligațiile asumate prin convenția încheiată de părțile în litigiu.

Înalta Curte constată că, raportat la art. 7.3 alin. (2) din convenție, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/2013, în mod corect instanța de apel a reținut că prevederile actului adițional nr. x din 1 aprilie 2013 se aplică inclusiv cererilor de plată aflate în analiză, cum era situația din speță, cererea de plată fiind efectuată la 11 martie 2013.

Acest articol a fost modificat în sensul următor:

"cât timp Finanțatorul nu este la zi cu plata comisionului de garantare datorat pe perioada de la expirarea valabilității garanției și până la data înregistrării la Fond a cererii de plată, precum și a eventualelor penalități, ori nu a transmis toate documentele ce trebuie să însoțească cererea de plată, Fondul este în drept să invoce excepția de neexecutare a propriei obligații și să suspende efectuarea plății garanției până la îndeplinirea obligațiilor care îi incumbă, dar nu mai mult de 60 de zile calendaristice de la data la care Fondul a solicitat finanțatorului îndeplinirea acestor obligații. După expirarea acestui termen, Fondul va proceda la soluționarea cererii de plată pe baza documentelor înregistrate până la acea dată, iar orice document transmis de Finanțator și înregistrat la Fond ulterior termenului menționat sau comision încasat după acest termen nu va mai fi luat în considerare la analiza documentației și a eventualelor contestații".

În actul adițional nr. x din 1 aprilie 2013 s-a menționat expres că, în ipoteza în care s-au transmis deja notificări de completare a documentației, termenul de 60 de zile se calculează de la data intrării în vigoare a actului adițional, această prevedere fiind însușită de ambele părți prin semnarea actului adițional, din care rezultă că se aplicau prevederile actului adițional și cererilor de plată aflate in analiză la Fond.

Reclamanta nu a respectat termenul de 60 de zile în ceea ce privește plata comisionului de garantare, având în vedere că termenul a început să curgă de la 8 aprilie 2013, data recepționării notificării de completare a documentației, iar comisionul de garantare a fost achitat la 17 septembrie 2013, ultima zi de plată, potrivit convenției părților, fiind 7 iunie 2013, aspecte reținute de instanța de apel.

În raport cu considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile recurentei-reclamante referitoare la faptul că nu avea obligația de a respecta termenul de plată a comisionului de garantare, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/2013.

În speță, în actul adițional nr. x/2013 exista o clauză expresă care prevedea situația tranzitorie, în sensul că termenul de 60 de zile calendaristice se aplică și cererilor de plată aflate în analiză, cum era și situația recurentei.

Recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată și din perspectiva faptului că în mod greșit instanța de apel a reținut că banca nu a transmis Fondului un bilet la ordin emis în favoarea băncii, prevăzut de art. 6.2.1 din actul adițional nr. x la contractul de credit nr. x/2005, încheiat cu beneficiarul garanției.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, s-a arătat că banca nu avea obligația de a respecta clauzele actului adițional nr. x la convenția nr. 90/2008, deoarece a intrat în vigoare în anul 2010, după emiterea scrisorii de garantare care stă la baza plății garanției.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de apel a reținut că dispozițiile art. 7.2 lit. e) din convenția nr. 90 au fost modificate prin actul adițional nr. x, în sensul următor:

"în cazul în care în contractul de credit se prevede obligația beneficiarului de a emite în favoarea băncii și bilete la ordin, avalizate sau nu, se vor transmite și copii certificate ale biletelor la ordin, precum și cererea de învestire cu formulă executorie a acestora, însoțită de dovada depunerii la instanța judecătorească competentă/executor bancar. Biletele la ordin, avalizate sau nu, au valoare de garanție și sunt valabile până la achitarea integrală a creditului."

Criticile recurentei-reclamante urmează a fi înlăturate, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanța de apel a avut în vedere clauzele exprese prin care părțile în litigiu au convenit asupra modificării contractului, nefiind cazul unei nesocotiri a principiului "pacta sunt servanda" (forța obligatorie a contractului), ci dimpotrivă, a aplicării principiului libertății contractuale.

Având în vedere considerentele reținute, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, neputând fi acordate nici cheltuielile de judecată solicitate în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1872 din 9 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2019.