ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2335/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. la restituirea sumei de 1.539.738 RON cu titlu de plată nedatorată, reprezentând garanția aferentă scrisorii de garantare nr. x din 31 august 2009, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data plății până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1092 C. civ.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 3326 din 31 mai 2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- I.F.N. în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca prescrisă. L-a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 13.433,10 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 122 din 26 ianuarie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul și a luat act că intimata-pârâtă și-a rezervat dreptul de a solicita obligarea apelantului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat recurs, invocând cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat casarea deciziei atacate, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu cheltuieli de judecată.

În acest sens, autorul căii de atac a reprodus argumentul pentru care curtea de apel a menținut soluția tribunalului asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, arătând că în mod incorect, raportat la prevederile art. 6 din C. civ., aceasta a reținut că la 14 februarie 2016, data formulării cererii introductive, în speță intervenise prescripția extinctivă, întrucât plățile apreciate ca fiind nedatorate și a căror restituire s-a solicitat fuseseră efectuate de reclamant la 29 decembrie 2010 și 10 august 2011, astfel că aceste date constituie începutul curgerii prescripției.

Contrar celor reținute de instanța de prim control judiciar, autorul a susținut că, potrivit textului legal invocat anterior, prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt și rămân în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Astfel, în opinia sa, dreptul la acțiune privind restituirea garanției în discuție este supus prescripției reglementate de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

În continuare, a arătat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 din decretul evocat, care prevăd că termenul de prescripție de 3 ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

Prin urmare, recurentul a susținut că momentul de la care a început să curgă prescripția extinctivă nu este data efectuării plăților, ci data la care i s-a comunicat de către Curtea de Conturi a României Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, acesta fiind momentul la care a cunoscut că a făcut o plată nelegală și că aceasta i-a produs o pagubă în patrimoniu.

În consecință, raportat la împrejurarea acțiunea a fost promovată pe rolul primei instanțe 14 ianuarie 2016, recurentul a susținut că termenul de prescripție nu era împlinit.

Pentru aceste argumente a solicitat casarea deciziei apelate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune ca neîntemeiată și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, în cuprinsul căruia a reprodus identic susținerile formulate în memoriul de recurs.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acțiunii.

În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susține, în esență, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plății la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acțiunii.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că cererile de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. x din 31 august 2009 au fost primite de recurentul-reclamant la 28 aprilie 2010.

Cererile respective au fost însoțite de înștiințările de neplată emise de intimata-pârâtă la 23 aprilie 2010, în cuprinsul cărora s-a menționat data trecerii integrale la restanță a creditului (22 aprilie 2010) și că, la 15 februarie 2010, s-a deschis procedura insolvenței împotriva debitoarei S.C. B. S.R.L., iar la 15 aprilie 2010, intimata-pârâtă a depus cererea de admitere a creanțelor.

Recurentul a efectuat plata garanției în sumă de 1.539.738 RON, în două tranșe, respectiv la 29 decembrie 2010 și 10 august 2011.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat, care nu mai poate fi reevaluat în recurs, recurentul a invocat nelegalitatea plăților efectuate, atât prin notificarea nr. x din 7.09.2010 prin care Banca era înștiințată că nu s-a aprobat efectuarea plății aferente scrisorii de garantare nr. x din 31.08.2008 tocmai ca urmare a nerespectării prevederilor art. 6.4 din Convenția nr. 67 din 25.06.2008 și prin adresa nr. x din 22.06.2010 emisă de Fond către intimata-pârâtă, prin care i s-a solicitat acesteia transmiterea, alături de alte documente și a dovezii depunerii la Tribunalul Comercial Cluj a cererii de admitere a creanței în ceea ce îl privește pe beneficiarul - debitor S.C. B. S.R.L., față de împrejurarea că au fost încălcate dispozițiile art. 6.3 din convenție, aspecte reținute în motivarea deciziei Curții de Conturi.

Totodată, prin adresa nr. x din 14.07.2010, Banca a transmis recurentului documentele solicitate, astfel încât acesta, la momentul efectuării plăților, putea și trebuia să verifice respectarea dispozițiilor contractuale având la dispoziție toate documentele necesare pentru efectuarea acestor verificări.

Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plății garanției, respectiv la 29 decembrie 2010 și 10 august 2011, recurentul-reclamant deținea înscrisurile și informațiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plății.

Conform dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe sa curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 8 alin. (2) din același act normativ, "dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

Deși art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogățirea fără just temei, dispozițiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile și acțiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acțiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă apreciază că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății garanției, respectiv la 29 decembrie 2010 și 10 august 2011, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plății), cât și pe cel care răspunde de ea (accipiens), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, susținerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plății nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât și un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcție de care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă coincide cu data plății garanției, când recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plății pe baza înscrisurilor și informațiilor pe care le deținea.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susținut că acțiunea în restituirea plății nedatorate este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.

Deși recurentul a invocat dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., pentru considerentele mai sus reținute, în speță sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că și prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în restituirea plății nedatorate stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ.

Totodată, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 9.780,59 RON, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva Deciziei civile nr. 122 din 26 ianuarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata sumei de 9.780,59 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM