ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2334/2019

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 14 ianuarie 2016 pe rolul Tribunalului Ilfov, secția Civilă sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. a solicitat obligarea pârâtei A. S.A. (fostă B. S.A., fostă C. S.A.) la restituirea sumei de 1.698.336 de RON, cu titlu de plată nedatorată, reprezentând garanția aferentă contractului de garantare a creditului nr. x din 29 mai 2008, emis în baza convenției de împărțire a riscului nr. 10 din 22 ianuarie 2003, precum și a dobânzii legale aferente, calculate de la data plății până la achitarea integrală a debitului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1092 C. civ.

Pârâta A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar în subsidiar, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 1928/2016 din 13 iulie 2016, Tribunalul Ilfov, secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- I.F.N. în contradictoriu cu pârâta A. S.A. ca prescrisă. Totodată, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței sus-menționate, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.- I.F.N. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 2150 din 15 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul și l-a obligat pe apelantul-reclamant către intimata-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate, respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant a arătat, în esență, că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În debutul memoriului de recurs, autorul căii de atac a expus raporturile dintre părți și derularea litigiului în fața instanțelor anterioare.

Recurentul-reclamant a reprodus argumentul pentru care curtea de apel a menținut soluția asupra excepției evocate, arătând că în mod incorect, raportat la prevederile art. 6 alin. (4) din C. civ., aceasta a reținut că termenul de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul efectuării plății, cu consecința că s-a împlinit la 4 mai 2012 și la 11 mai 2012.

În concret, autorul căii de atac a susținut că acțiunea în restituirea garanției în discuție este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ.

În continuare, recurentul-reclamant a învederat că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plății și că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său.

În condițiile în care acțiunea a fost introdusă la 14 ianuarie 2016 rezultă că termenul de prescripție extinctivă nu se împlinise la acel moment.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă și admiterea recursului său.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 iulie 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Numai recurentul-reclamant a depus un punct de vedere la raport, prin care a arătat că este de acord cu soluția propusă prin raport.

Prin încheierea din 22 octombrie 2019, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 10 decembrie 2019, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurentul-reclamant susține, în esență, că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă de la momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, motiv pentru care acest termen nu era împlinit la data introducerii acțiunii.

În acest sens, autorul căii de atac a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 6 alin. (4) C. civ. și art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Pe de altă parte, intimata-pârâtă susține, în esență, că recurentul-reclamant a cunoscut caracterul nedatorat al plății la data efectuării acesteia, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, fiind astfel împlinit acest termen la data introducerii acțiunii.

Așadar, chestiunea aflată în divergență și de care depinde soluționarea prezentului recurs vizează stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă.

În legătură cu această chestiune, instanța supremă constată că cererile de plată a sumei cuprinse în scrisoarea de garantare nr. 180 din 29 mai 2008 au fost primite de recurentul-reclamant la 24 martie 2009.

Cererile respective au fost însoțite de înștiințările de neplată emise de intimata-pârâtă A. S.A. (fostă B. S.A.) la 19 martie 2009, în cuprinsul cărora s-a menționat data trecerii integrale la restanță a creditului (13 martie 2009).

Recurentul a efectuat plata garanției în sumă de 1.698.336 RON, în două tranșe, respectiv la 4 mai 2009 și 11 mai 2009.

Prin urmare, cel mai târziu la data efectuării plății celor două tranșe ale garanției, respectiv la 4 mai 2009 și 11 mai 2009, recurentul-reclamant deținea înscrisurile și informațiile necesare stabilirii caracterului datorat sau nedatorat al plății.

Conform dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1 octombrie 2011) sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea", iar conform art. 8 alin. (2) din același act normativ, "dispozițiile alineatului precedent se aplică prin asemănare și în cazul îmbogățirii fără just temei".

Deși art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 face referire doar la îmbogățirea fără just temei, dispozițiile art. 8 alin. (1) sunt aplicabile și acțiunii întemeiate pe plata nedatorată, întrucât ambele tipuri de acțiuni vizează răspunderea civilă extracontractuală.

Această interpretare decurge din aplicarea principiului conform căruia, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet (unde se aplică același raționament, se aplică aceeași soluție).

Textele de lege anterior evocate relevă că stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă apreciază că termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul obiectiv al plății garanției, respectiv 4 mai 2009 și 11 mai 2009, întrucât la acest moment recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască atât paguba (caracterul nedatorat al plății), cât și pe cel care răspunde de ea (accipiens), conform art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, susținerea recurentului-reclamant în sensul că momentul la care Curtea de Conturi a României i-a comunicat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, coincide cu cel la care a cunoscut caracterul nedatorat al plății nu poate fi primită, întrucât art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 instituie în mod alternativ atât un moment subiectiv (a cunoscut), cât și un moment obiectiv (trebuia să cunoască), în funcție de care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Or, în prezenta cauză, momentul obiectiv de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă coincide cu data plății garanției, când recurentul-reclamant putea și trebuia să cunoască caracterul nedatorat al plății pe baza înscrisurilor și informațiilor pe care le deținea.

Mai mult decât atât, în chiar cuprinsul cererii de recurs s-a susținut că acțiunea în restituirea plății nedatorate este supusă prescripției prevăzute de dispozițiile art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

În aceste condiții, autorul căii de atac acreditează implicit concluzia că termenul de prescripție extinctivă a început să curgă înainte de intrarea în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2011, respectiv înainte de 1 octombrie 2011.

Deși recurentul a invocat dispozițiile art. 6 alin. (4) din C. civ., pentru considerentele mai sus reținute, în speță sunt incidente prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011, care stabilesc că și prescripțiile extinctive (precum și decăderile și uzucapiunile) începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin urmare, formularea cererii de chemare în judecată la 14 ianuarie 2016 s-a făcut cu depășirea termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiunea în restituirea plății nedatorate stingându-se prin prescripție, conform art. 1 alin. (1) din același act normativ.

Totodată, stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune vizează reevaluarea situației de fapt reținută de instanțele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, față de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva deciziei instanței de apel.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită cererea intimatei A. S.A. privind obligarea recurentului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în cuantum de 15.760,19, conform dovezilor de la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva Deciziei civile nr. 2150 din 15 decembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. la plata sumei de 15.760,19 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM