ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2/2020

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 15 ianuarie 2016, sub nr. x/2016, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. I.F.N., în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat obligarea acesteia din urmă, în temeiul normelor legale relative la plata nedatorată, la restituirea sumei de 899.880,28 RON reprezentând garanția aferentă Scrisorii de garantare a creditului nr. 58 din 30 ianuarie 2009 emisă în baza Convenției pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate nr. 78 din 21 august 2008, garanție achitată de către F.N.G.I.M.M. S.A. - IFN către A. S.A. la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății până la data achitării integrale a debitului; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1092 din C. civ.

Prin sentința civilă nr. 7594 din 2 decembrie 2016, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis excepția prescripției și s-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN în contradictoriu cu A. S.A..

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut că, prin Convenția pentru garanții exprese, irevocabile și neconvenționale nr. 78/21.08.2008, încheiată între pârâta A. S.A., în calitate de finanțator si reclamantă, cea din urmă s-a angajat sa garanteze, în calitate de fidejusor, obligațiile de rambursare a finanțărilor acordate de pârâtă beneficiarilor care îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 3.1, respectiv care încadrează în categoria IMM in conformitate cu prevederile Legii nr. 346/2004, conform declarației de poprire răspundere.

S-a arătat că, potrivit înscrisurilor depuse la dosar, plata garanției s-a efectuat la data de 4 mai 20009 cu ordinul de plată nr. x iar cererea de chemare in judecată s-a formulat la data de 15 ianuarie 2015, cu depășirea termenului de 3 ani prevăzut in Decretul nr. 167/1958.

Împotriva sentinței civile nr. 7594/2016 din 2 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, care a solicitat schimbarea în tot a sentinței, în sensul respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune ca neîntemeiată, iar pe fond, în temeiul art. 480 alin. (3) teza I C. proc. civ., judecarea procesului și admiterea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1276 A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN împotriva sentinței civile nr. 7594 din 2 decembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În fundamentarea acestei decizii instanța de prim control judiciar a reținut că, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958 referitor la prescripția extinctivă, aplicabil și plății nedatorate, prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei începe de la data la care solvensul a luat sau trebuia să ia cunoștință de efectuarea unei plăți nedatorate.

S-a arătat că apelanta-reclamantă a aprobat la data de 18.02.2009 prelungirea garanției, deși creditul era scadent ca urmare a declanșării procedurii insolvenței debitorului, iar la data de 4 mai 2009 a efectuat plata în contul intimatei-pârâte.

În acest context Curtea a apreciat că, încă de la momentul efectuării plății apelanta-reclamantă trebuia să aibă cunoștință de efectuarea unei plăți nedatorate (pentru neîndeplinirea condițiilor prevăzute în contract), neputând invoca o eroare scuzabilă în acest sens.

Cât privește decizia Curții de Conturi, instanța a apreciat că ea nu poate fi avută în vedere ca moment al nașterii dreptului la acțiune întrucât aceasta nu a făcut decât să constate, pe cale administrativă, culpa apelantei-reclamante care a efectuat o plată deși ar fi trebuit să aibă cunoștință de neîndeplinirea condițiilor contractuale.

În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității invocate de intimată prin întâmpinare, Curtea a constatat că acestea vizează cererea de chemare în judecată și nu apelul. Cum această parte nu a înțeles să invoce excepțiile prin declararea căii de atac, instanța de apel a considerat că nu este învestită cu soluționarea acestora.

Împotriva deciziei civile nr. 1276 A din 18 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea deciziei atacate.

Cu titlu introductiv, recurentul-reclamant a reiterat situația de fapt prezentată în fața instanțelor de fond și de apel.

Critica adusă deciziei recurate se referă la faptul că instanța de prim control judiciar, menținând hotărârea instanței de fond, a stabilit greșit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție ca fiind cel la care a fost efectuată plata.

Recurentul a considerat că, în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., astfel că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, potrivit cărora termenul de prescripție de trei ani curge de la data la care partea a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și pe cel răspunzător de ea.

În acest context, recurentul-reclamant a apreciat că momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba nu a fost momentul în care a fost efectuată plata, ci momentul în care Curtea de Conturi a României i-a comunicat decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, prin care s-a constatat că intimata-pârâtă a încasat o plată nedatorată, acesta fiind momentul în care a luat la cunoștință că această plată a produs o pagubă în patrimoniul său. Întrucât acțiunea fost introdusă la data de 14 ianuarie 2016, a considerat că termenul de prescripție nu s-a împlinit.

Prin întâmpinarea depusă la 1 noiembrie 2018, intimata-pârâtă A. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, relevând legalitatea deciziei recurate sub aspectul dezlegării date de instanța de prim control judiciar excepției prescripție dreptului la acțiune din perspectiva stabilirii momentului de la care începe calculul termenului de prescripție.

Astfel, intimata a arătat că, în cauză, în mod corect s-a stabilit că momentul nașterii dreptului de a solicita restituirea plății, curge de la data efectuării acesteia, respectiv 4 mai 2009, acesta fiind momentul la care reclamanta trebuia și putea să cunoască că s-a făcut o plată nedatorată.

Totodată, intimata a mai invocat și faptul că decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României nu-i este opozabilă față de faptul că nu are raporturi juridice directe cu această instituție și că nu i-a fost comunicată evocata decizie.

Recurentul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. IFN a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte A. S.A., reiterând argumentele prezentate prin cererea de recurs.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept invocate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

Raporturile juridice dintre părți și derularea acestora configurează următoarele particularități ale pricinii:

Între recurent și intimată s-a încheiat Convenția pentru garanții exprese irevocabile și necondiționate nr. 78 din 21 august 2008, având ca obiect garantarea de către recurent a finanțărilor individuale acordate de intimată beneficiarilor de finanțare.

În temeiul evocatei Convenții aceleași părți au încheiat Scrisoarea de garantare nr. 58 din 30 ianuarie 2009 prin care recurentul s-a obligat să garanteze până la 60% (900.000 RON) din valoarea creditului (1.500.000 RON) acordat de intimată beneficiarului B. S.R.L. prin contractul de credit nr. x/2 februarie 2007 astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x ianuarie 2009.

Prin Addendum-ul nr. 58A încheiat la data de 18 februarie 2009, părțile au rectificat greșeala materială strecurată în conținutul Scrisorii de garantare nr. 58/2009, în sensul menționării corecte a termenului de valabilitate ca fiind 14 august 2009.

Tribunalul Dolj, secția Comercială, prin încheierea nr. 15 de la 24 februarie 2009, pronunțată în dosarul nr. x/2009, a admis cererea formulată de debitoarea S.C. B. S.R.L. și, în temeiul art. 32 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva acestei debitoare.

Recurentul a fost informat cu privire la starea de insolvență a debitoarei .

Potrivit art. 7.1 din Capitolul 7 intitulat "Plata Garanției" din Convenția pentru garanții exprese irevocabile și necondiționate nr. 78 din 21 august 2008 "Cererea de plată se Transmite Fondului ulterior trecerii la restanță a întregii finanțări garantate după:

a) depunerea cererii de executare silită la executorul judecătoresc/bancar sau a cererii de declanșare a procedurii de insolvență la instanța judecătorească;

b) depunerea cererii de admitere a creanței finanțatorului în cadrul procedurii de insolvență, în conformitate cu prevederile art. 64

2

006 privind procedura insolvenței, atunci când această procedură a fost inițiată de un alt subiect îndreptățit decât finanțatorul."

În temeiul acestei clauze creditul ce a format obiectul contractului de credit nr. x/2 februarie 2007, astfel cum a fost modificat prin Actul adițional nr. x ianuarie 2009, a fost declarat restant iar intimata a solicitat recurentului plata garanției prin cererea de plată înregistrată sub nr. x din 1 aprilie 2009.

Recurenta a efectuat plata garanției cu ordinul de plată nr. x din 4 mai 2009, aspect recunoscut de recurentă prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că excepția prescripției dreptului la acțiune a primit o judicioasă dezlegare printr-o corectă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale incidente din cuprinsul Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Art. 8 din Decretul nr. 167/1958 are în vedere două momente - alternative - de la care prescripția extinctivă poate începe să curgă: fie de la momentul subiectiv al cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea, fie momentul obiectiv al datei la care trebuia, după împrejurări, să cunoască aceste elemente.

Așadar, pentru curgerea termenului de prescripție este necesar și suficient ca titularul dreptului la acțiune să fi cunoscut în mod formal paguba și autorul ei sau să se fi aflat în situația de a fi trebuit să cunoască aceste împrejurări.

Din această perspectivă, determinările avute în vedere de instanța de prim control judiciar în stabilirea momentului la care a început să curgă termenul de prescripție sunt corecte.

Astfel, aserțiunile recurentului potrivit cărora, anterior Raportului Curții de Conturi, nu a cunoscut și nu trebuia să cunoască faptul că a efectuat o plată nedatorată, nu sunt sustenabile în condițiile în care, potrivit clauzei înscrise în art. 7.1 din Capitolul 7 intitulat "Plata Garanției" din Convenția pentru garanții exprese irevocabile și necondiționate nr. 78 din 21 august 2008, mai sus redată, acesta avea obligația verificării îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute în Convenție pentru efectuarea plății, lipsa de diligență a recurentului în îndeplinirea acestei obligații neputând fi un argument în favoarea sa.

De relevat este și faptul că, prin Addendum-ul nr. 58A încheiat la data de 18 februarie 2009, pe care recurentul îl invocă în susținerea faptului că acesta a modificat scrisoarea de garantare în sensul prelungirii perioadei de garantare, părțile au rectificat numai greșeala materială strecurată în conținutul Scrisorii de garantare nr. 58/2009, în sensul menționării corecte a termenului de valabilitate ca fiind 14 august 2009, fără a aduce acesteia modificări substanțiale în sesnsul indicat de recurent.

Raportul Curții de Conturi nu produce efecte asupra intimatei, iar comunicarea actului de control nu determină începerea unui termen de prescripție a dreptului la acțiune pentru restituirea sumelor plătite în baza Convenției, Curtea de Conturi fiind un terț față de raportul obligațional în temeiul căruia a fost făcută plata nedatorată, actul constatator, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013, neputând lipsi de efecte pasivitatea de care a dat dovadă recurentul în a-și verifica îndeplinirea tuturor condițiilor prevăzute în contract pentru efectuarea plății.

Relevantă sub acest aspect este decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție RIL nr. 19/2019, publicată în M. Of. nr. 860 din 24 octombrie 2019, referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, raportat la art. 8 și 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, și a dispozițiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 2.526 din C. civ.

Înalta Curte a stabilit că, în interpretarea și aplicarea respectivelor dispoziții, actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului.

În cauza de față, raționamentul cuprins în decizia dată în interesul legii este aplicabil, chiar dacă obiectul pricinii este altul, de vreme ce există identitate de rațiune în ce privește modul de calcul al termenului de prescripție atunci când se pune problema emiterii unui raport al Curții de Conturi și a efectelor acestuia.

Așadar, cerințele reglementate în mod cumulativ de art. 8 Decretul nr. 167/1958 erau îndeplinite la data de 4 mai 2009, data plății - acesta fiind momentul la care recurentul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Constatând că momentul nașterii dreptului la acțiune a fost corect determinat, față de faptul că excepția prescripției dreptului la acțiune a fost examinată de instanța de apel printr-o corectă interpretare și aplicare a art. 3, 7 și 8 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

În considerarea celor ce preced Înalta Curte, temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1276/A din 18 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 ianuarie 2020.