ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 241/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului București, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta A. (fostă B.), pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2.047.682,14 RON, cu titlu de plată nedatorată, cu dobânda legală aferentă.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin Sentința nr. 7593 din 2 decembrie 2016 a respins cererea fiind prescris dreptul material la acțiune.

Împotriva acestei hotărâri, a declarat apel reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, înregistrat la data de 25 octombrie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă.

Prin Decizia civilă nr. 2251 din 15 decembrie 2017, apelul declarat de către reclamantă a fost respins, ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

La data de 22 octombrie 2008 s-a încheiat convenția de linie de credit între intimată și S.C. C. S.R.L. nr. 81, în valoare de 4.100.000 RON.

La data de 26 martie 2009 s-a încheiat Convenția nr. 102 pentru garanții exprese, irevocabile și necondiționate între părțile dosarului, prin care apelanta s-a obligat să garanteze rambursarea finanțărilor individuale acordate de intimată, modificată ulterior prin acte adiționale succesive.

Prin Actul adițional nr. x din data de 30 noiembrie 2009 la Convenția nr. 81/22 octombrie 2008 s-a constituit în favoarea intimatei și garanția reală mobiliară pe depozitul colateral în valoare de 3.350.000 RON, fiind încheiată și convenția de garanție reală mobiliară pentru aceeași valoare și la aceeași dată.

La data de 15 decembrie 2009 s-a formulat de către intimată solicitarea de garantare nr. 1 a S.C. C. S.R.L. prin care se cere acordarea garanției în condițiile în care se indică existenta unui contract de garanție reală mobiliară pe depozitul colateral în cuantum de 850.000 RON.

La data de 23.12.2009 apelanta a răspuns acestei solicitări prin acordarea garanției pentru S.C. C. S.R.L., considerată conform normelor interne ale acesteia ca fiind cu risc ridicat. În temeiul convenției, se emite Scrisoarea de garanție nr. 1147/23.12.2009 prin care apelanta se obligă să garanteze rambursarea finanțării constând în linia de credit în valoare de 4.100.000 RON, valabilitatea fiind condiționată de condițiile de finanțare ce i-au fost comunicate de Bancă și au fost avute în vedere la adoptarea garanției, valabilă pe perioada finanțării și încă 10 zile după scadența finală a creditării, respectiv până la data de 29.12.2010.

Prin Actul adițional nr. x din data de 28.12.2009 la Convenția nr. 81 din data de 22.10.2008 s-a constituit în favoarea intimatei garanția apelantei în cadrul plafonului, fiind prevăzută și garanția reală mobiliară pe depozitul colateral în valoare de 850.000 RON. În mod corespunzător s-a încheiat și Actul adițional nr. x/28.12.2009 la contractul de garanție reală mobiliară prin care s-a modificat și valoarea depozitului colateral.

La data de 23.09.2010 apelanta este înștiințată de neplata creditului, iar la data de 08.11.2010 se înaintează cererea de plată la care se atașează și contractele de garanție. Drept urmare suma este plătită la data de 16.06.2011.

La data de 14.01.2013 se emite Decizia nr. 1/14.01.2013 a Curții de Conturi prin care se reține că apelanta a acceptat garantarea rambursării unor credite în condițiile în care prin acte adiționale la contractele de credit au fost înlocuite garanțiile reale aduse de beneficiarii finanțării cu garanții din partea fondului și se recomandă intrarea în legalitate privind garantarea rambursării creditelor acordate de bănci IMM-urilor în condițiile prevăzute de normele și procedurile interne de lucru.

Contestând în instanță decizia Curții de Conturi apelanta a susținut că "Consiliul de Administrație al Fondului a luat o serie de măsuri, printre care și acordarea de garanții pentru credite restructurate respectiv consolidarea garanțiilor existente pentru creditele în curs de derulare.

Astfel, Fondul a procedat la acordarea de garanții, în completarea celor aduse de beneficiarii eligibili, acolo unde a fost cazul, de exemplu pentru înlocuirea cash-ului colateral, pentru compensarea scăderii valorii activelor imobiliare (valoare de piață și valoare evaluată de bancă), pentru creșterea cererii de garanții aferente creditelor pentru IMM-uri participante la programe cu co-finanțare europeană, odată cu creșterea selectivității băncilor față de sectorul IMM.

În acest sens, societatea C. S.R.L., pentru garantarea unei linii de credit în suma de 4.100.000 RON acordat de B., a avut constituit un cash colateral în suma de 3.350.000 RON pentru o perioadă limitată de timp, până la găsirea altor garanții care să înlocuiască (total sau parțial) acest cash colateral.

Cash-ul colateral a fost diminuat de la suma de 3.350.000 RON la suma de 850.000 RON, iar pentru diferența rezultată a fost solicitată o garanție în suma de 2.500.000 RON din partea Fondului.

Cash-ul colateral a fost diminuat și înlocuit cu garanția Fondului pentru a evita o criză de lichidități a societății conform referatului băncii finanțatoare, aceasta activând în domeniul construcțiilor de drumuri și autostrăzi, iar la momentul acordării garanției societatea desfășura lucrări în valoare de peste 28.000.000 RON pentru care era necesară o infuzie de lichidități, având în vedere faptul că principalii clienți ai societății erau instituții ale statului, astfel că încasările lucrărilor executate se făceau cu mare greutate".

Curtea de Apel București a stabilit prin Sentința civilă nr. 3280/28.10.2013 faptul că "problematica în discuție la acest punct este, în esență, aceea referitoare la acceptarea de către partea reclamantă a garantării rambursării unor credite în valoare de 5.330.000 RON, în condițiile în care, prin acte adiționale la contractele de credit, au fost înlocuite garanțiile reale aduse de beneficiarii finanțării, cu garanții din partea FNGCIMM S.A. IFN". S-au apreciat neîntemeiate argumentele invocate cât timp "partea reclamantă nu poate invoca politica de risc și strategia valabilă pentru perioada analizată (2009 - 2011), aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009 care prevăd asumarea de către FNGCIMM a unor riscuri sporite în vederea susținerii finanțărilor acordate întreprinderilor mici și mijlocii, în concordantă cu Politica anticriză a Guvernului României (...) din analiza politicii de risc a FNGCIMM S.A. - IFN aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009, nu rezultă că ar fi fost modificate condițiile de garantare a creditelor prevăzute în Normele metodologice de desfășurare a activității de garantare IMM, aprobate în 23.01.2008 și în Convențiile încheiate cu băncile finanțatoare.

Cu toate că partea reclamantă invocă faptul că, în speță, consiliul de administrație a luat o serie de măsuri privind acordarea de garanții pentru credite restructurate și că astfel, s-a procedat la acordarea de garanții, în completarea celor aduse de beneficiarii eligibili, partea reclamantă nu a probat existența și conținutul măsurilor afirmate a fi fost luate în acest sens de către consiliul de administrație.

De remarcat faptul că obiectul de activitate al părții reclamante constă în garantarea creditelor și instrumentelor financiare care pot fi obținute de beneficiarii de finanțare, partea pârâtă susținând că FNGCIMM S.A. IFN a garantat și credite aflate în derulare, deja acoperite de garanții ale beneficiarilor de finanțare. Această teză susținută de partea pârâtă a fost argumentată și probată în litigiu. Astfel, FNGCIMM SA - IFN a efectuat plăți în sumă de 3.187.112 RON ca urmare a garantării rambursării unor credite în valoare de 5.630.000 RON, pentru S.C. C. S.R.L. și S.C. D. S.R.L. în condițiile în care, prin acte adiționale la contractele de credit, au fost înlocuite garanțiile reale aduse de aceste societăți, cu garanții din partea Fondului, după cum urmează:

a) B. a acordat S.C. C. S.R.L., un credit în sumă de 4.100.000 RON, în baza Convenției de linie de credit nr. 81/22.10.2008.

La data de 28.12.2009, acest credit era garantat de beneficiar, cu următoarele: un Contract de garanție reală mobiliară pe un depozit colateral în valoare de 3.350.000 RON, un Contract de garanție reală mobiliară pe soldurile creditoare ale conturilor deschise de beneficiar la B. Sucursala București, ipotecă asupra unui depozit comercial cu o suprafață de 1.285,09 mp (în valoare de 943.389 RON), un bilet la ordin emis în alb.

FNGCIMM SA - IFN, în baza Referatului de analiză nr. 27669/23.12.2009, a emis Scrisoarea de garantare nr. 1147/23.12.2009, prin care a acordat o garanție în procent de 60,9756% din finanțarea obținută de S.C. C. S.R.L. de la B., în sumă de 4.100.000 RON.

Garanția din partea FNGCIMM SA - IFN a fost introdusă prin Actul adițional nr. x/28.12.2009, dată la care facilitatea de credit era în derulare, având termenul scadent la 20.10.2010."

S-a reținut din cuprinsul Deciziei nr. 1385 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2013 (având ca obiect anularea Deciziei nr. 1/2014) că "recurenta-reclamantă susține că în activitatea de garantare a celor 12 societăți a acționat în conformitate cu prevederile legale, cu strategia și politica sa de risc. Politica de risc este parte integrantă a programului "Elaborarea strategiei guvernamentale pentru dezvoltarea sectorului IMM în perioada 2009 - 2013", aprobată prin Ordinul nr. 476/23.02.2009 de MIMMCMA, care prevede asumarea de către Fond a unor riscuri sporite în susținerea finanțărilor acordate întreprinderilor mici și mijlocii în concordanță cu politica anticriză a Guvernului României.

Mai susține recurenta-reclamantă că intimata a realizat o analiză nepermisă de oportunitate, ajungând la concluzii vădit netemeinice.

În acord cu opinia judecătorului fondului, Înalta Curte de Casație și Justiție Curte constată că argumentele recurentei cu privire la această abatere sunt nefondate.

Normele metodologice de desfășurare a activității de garantare a IMM aprobate la 23.01.2008 stabilesc la pct. 9 și pct. 22 următoarele reguli:

"Acordarea garanției are la bază, în principal, analiza efectuată de către finanțator în temeiul normelor de finanțare ale acestuia privind viabilitatea și realismul afacerii beneficiarului de finanțare, condițiile de aprobare și acordare, precum și posibilitățile de rambursare a finanțării, dar și analiza proprie".

De asemenea, pct. 44 Cap. IV - "Condiții de eligibilitate" din aceleași norme dispune:

"sunt eligibile finanțările încadrate de finanțator, în conformitate cu reglementările Băncii Naționale a României, în categoriile de clasificare a creditelor Standard, în Observație și Substandard (...)".

Cum toate societățile enumerate au înregistrat în istorie riscuri majore de nerambursare, rezultă că abaterea a fost determinată de nerespectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, astfel că argumentele prezentate de recurent cu privire la pretinsa analiză a oportunității acordării finanțării, sunt lipsite de relevanță."

Reținând această situație de fapt s-a observat că atât pentru răspunderea civilă delictuală cât și pentru aceea contractuală termenul de prescripția curge de la același moment, data la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia și putea să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Textele de lege, atât art. 8 din Decretul-lege 167/1958 cât și art. 2528 C. civ. au o exprimare similară cu privire la momentul de la care curge termenul: momentul de la care persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba și fapta ilicită.

Legea aplicabilă prescripției este aceea în vigoare la data la care prescripția a început să curgă, respectiv din momentul la care a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cât și pe cel care răspunde de aceasta.

Deci prescripția nu curge de la data când s-a produs paguba (sub imperiul ambelor legi), pentru ocrotirea drepturilor celui păgubit, legiuitorul detașând momentul începerii curgerii prescripției de momentul nașterii dreptului subiectiv la restituirea plății nedatorate și implicit al dreptului la acțiune, stabilind momentul subiectiv la momentul cunoașterii pagubei și pe cel care răspunde de ea.

Pe de altă parte, pentru a înlătura neajunsul de a se amâna data începerii cursului prescripției un timp prea îndelungat, care ar contraveni scopurilor urmărite prin instituția prescripției, s-a stabilit și momentul obiectiv de la care începe să curgă prescripția. Stabilirea momentului obiectiv se întemeiază și pe idea de culpă prezumată a solvens-ului care nu a depus toate diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și pe cel care răspunde de ea.

Din acest punct de vedere Curtea apreciază că legea nu lasă la îndemâna solvensul-ului sau a instanței posibilitatea de a alege între cele două momente (cel obiectiv sau subiectiv) la care să se raporteze pentru a stabili începutul prescripției.

Astfel, prescripția începe să curgă de la momentul (obiectiv sau subiectiv) care se produce primul.

În prezența momentului obiectiv anterior la care partea trebuia și putea să cunoască paguba și pe autor, prescripția a început să curgă și în consecință nu poate pretinde raportarea la un moment ulterior subiectiv.

Nu au fost primite apărările apelantei privind curgerea termenului de la momentul subiectiv, respectiv comunicarea Deciziei nr. 1 a Curți de Conturi. Aceasta pentru că, din situația de fapt reținută, a observat, fără nici un dubiu existența momentului obiectiv anterior, respectiv data plății.

Or, apelanta, așa cum au reținut și instanțele judecătorești prin deciziile menționate anterior, ignorând obiectul său de activitate - garantarea creditelor și instrumentelor financiare care pot fi obținute de beneficiarii de finanțare, a garantat și credite aflate în derulare, cu încălcarea normelor și procedurilor interne a garantat rambursarea creditului în condițiile în care prin actul adițional s-au înlocuit garanțiile reale aduse de beneficiarii finanțării cu garanții din partea fondului.

Deci, încă de la momentul plății, ca moment obiectiv, se putea cunoaște caracterul plății, dată fiind obligația de a cunoaște normele legale și procedurile sale interne, ca și obiectul său de activitate.

S-a reținut că, în fața instanței de contencios s-a indicat, în apărare, faptul că "Cash-ul colateral a fost diminuat de la suma de 3.350.000 RON la suma de 850.000 RON, iar pentru diferența rezultată a fost solicitată o garanție în suma de 2.500.000 RON din partea Fondului. Cash-ul colateral a fost diminuat și înlocuit cu garanția Fondului pentru a evita o criză de lichidități a societății, conform referatului băncii finanțatoare".

Or, nu se poate pretinde că, acționând intenționat într-un anumit sens (după cum se afirmă în fața instanțelor de contencios), deși normele legale și procedurile interne (pe care avea oricum obligația de a le stăpâni) dispuneau altfel, aceste aspecte privind caracterul ilicit nu se puteau cunoaște decât din momentul comunicării deciziei Curții de Conturi.

Dată fiind prezența momentului obiectiv anterior, nu se poate lua în considerare momentul subiectiv al comunicării deciziei Curții de Conturi. În acest condiții, plata fiind efectuată la data de 16.06.2011, prescripția era guvernată de dispozițiile Decretului nr. 167/1958, mai exact art. 8 și se împlinea la data de 16.06.2014, cererea fiind depusă la data de 14.01.2016.

Având în vedere considerentele anterioare, neputând fi reținută o cauză de suspendare sau întrerupere, apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, înregistrat la data de 16 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Hotărârea atacată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

După o succintă prezentare a situației de fapt, respectiv a împrejurărilor în care recurenta a efectuat plata garanției către Banca pârâtă, a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Astfel, instanțele de fond au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 3, art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, stabilind că prescripția a început să curgă de la data efectuării plății, iar nu de la data la care Curtea de Conturi a comunicat recurentei Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2013. Or, în sensul dispozițiilor art. 8 din actul normativ sus-arătat, acesta din urmă este momentul în care a luat cunoștință că a făcut o plată nelegală și că, astfel, s-a produs o pagubă în patrimoniul său.

Ca atare, a solicitat să se constate că termenul de prescripție nu era împlinit la data introducerii acțiunii, 14 ianuarie 2016 și se impune admiterea recursului, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În drept, a invocat dispozițiile art. 437 alin. (1) C. proc. civ. și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A., a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor legale incidente în soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune. A mai arătat că, chiar și în situația în care nu s-ar fi constatat că s-a prescris acțiunea, în speță nu erau îndeplinite condițiile de admisibilitate pentru a se dispune restituirea plății nedatorate.

Conform art. 493 alin. (1) - (3) C. proc. civ., s-a întocmit raport asupra admisibilității în principiu a recursului, ce a fost analizat în completul de filtru la data de 20 septembrie 2018 și, ulterior, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2018, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părților, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Recursul de față este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite, întrucât decizia instanței de apel nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, sub un prim aspect, constată că a fost identificată în mod corect norma juridică incidentă în cauză, întrucât, potrivit Deciziei nr. 1 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs în interesul legii și, prin urmare, obligatorie pentru instanțe în condițiile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., prescripțiile începute anterior datei de 1 octombrie 2011 rămân supuse legii vechi, respectiv Decretului nr. 167/1958.

Sub un al doilea aspect, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, text de lege potrivit căruia și în cazul faptului juridic licit al plății nedatorate se aplică, prin analogie, regula referitoare la curgerea termenului de prescripție în acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită. Așadar, în mod judicios a stabilit că legea prevede două momente alternative din care începe să curgă prescripția, unul de natură subiectivă și altul de natură obiectivă.

Concret, momentul subiectiv este acela în care victima a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea (în speță, data când a luat cunoștință că a efectuat o plată lipsită de cauză). Momentul obiectiv este acela în care solvensul ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Principala critică formulată prin cererea de recurs este aceea că instanța de apel nu ar fi trebuit să stabilească, drept reper pentru curgerea termenului de prescripție momentul obiectiv, ci pe cel subiectiv, care coincide cu data comunicării actului de control al Curții de Conturi către recurenta-reclamantă.

Or, momentul obiectiv, respectiv acela când reclamanta trebuia să ia cunoștință că a făcut o plată nedatorată, dată de la care prescripția dreptului la acțiunea în repetițiune începe să curgă, se stabilește de către instanțele de fond, de la caz la caz, în funcție de împrejurări, pe baza analizei materialului probator administrat. Fiind vorba de împrejurări de fapt, stabilite de către instanțele de fond, acestea nu pot fi cenzurate de către instanța de recurs, al cărei control judiciar este limitat la aspectele de nelegalitate, limitativ determinate de lege (art. 483 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.).

Este adevărat că plata nedatorată presupune o plată efectuată din "eroare" și că, în principiu, la data plății, solvens-ul nu cunoaște faptul că nu datorează nimic, că a făcut o plată lipsită de cauză. Însă, pronunțându-se pe excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanțele de fond nu au mai fost obligate să analizeze în ce măsură putea promova prezenta acțiune în repetițiune cel care a făcut o plată în temeiul unui contract de garanție, pentru stingerea unei obligații decurgând din convenție, împotriva cocontractantului său.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - I.F.N. București împotriva Deciziei civile nr. 2251 din 15 decembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 14 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN