ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1697/2024

Ședința publică din data de 8 octombrie 2024

Deliberând asupra recursului constată următoarele:

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 969, art. 1073 și art. 1548 din C. civ. de la 1864 și Convenția de contragarantare nr. 1/2010.

Prin sentința civilă nr. 520 din 04.03.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă cererea de chemare în judecată, fiind obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 1.663.653,80 RON, precum și dobânda legală, aferentă debitului principal, calculată de la data de 21.09.2018 și până la plata efectivă a sumei datorate.

De asemenea, a fost obligat pârâtul la plata sumei de 23.361,53 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

De asemenea, a fost obligat reclamantul la plata sumei de 14.672,08 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În cadrul memoriului de recurs, într-o primă critică, s-a invocat încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 969, art. 977, art. 982 și art. 1537 C. civ. de la 1864, art. 22 alin. (7) C. proc. civ. și a prevederilor Convenției nr. 1/2010 în dezlegarea dată cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale.

A precizat recurentul că instanța de apel nu s-a bazat pe probe directe și nu a analizat motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, raționamentul juridic fiind construit pe afirmațiile nedovedite ale pârâtului.

De asemenea, a arătat titularul memoriului de recurs că în mod greșit a apreciat instanța de control judiciar devolutiv că, dincolo de limitele mandatului reclamanta avea obligația de a face și alte "diligențe", nespecificate, hotărârea fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1537 C. civ.

Potrivit recurentului, normele de care se prevalează instanța de apel nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la data acordării contragaranției. Conform convenției semnate cu F.R.C., mandatarul nu avea obligația de a face verificări suplimentare decât cele convenite explicit între părți. Instanța a interpretat eronat că aceste verificări suplimentare ar fi trebuit efectuate, deși nici contractul, nici legea nu impuneau astfel de obligații.

A mai învederat recurentul-reclamant că pârâtul F.R.C. a confirmat contragarantia fără să ceară verificări suplimentare ori să formuleze obiecțiuni cu privire la procedurile urmate, refuzul de plată fiind ulterior, ceea ce este nejustificat și abuziv.

În opinia autorului cererii de recurs, interpretarea instanței de apel, care s-a limitat în a susține că la data acordării garanției (19.07.2010) reclamantul putea și trebuia să cunoască situația beneficiarului, lasă loc arbitrariului și contravine principiului forței obligatorii a contractelor.

A menționat recurentul că soluția instanței de apel nu se raportează la obligațiile părților, astfel cum au fost stabilite prin Convenția nr. 1/2010, toate motivele reținute fiind străine de cauză și nu probează o pretinsă exercitare fără prudență și diligență a mandatului de către reclamant.

S-a mai susținut că interpretarea instanței de apel excede mandatului acordat de F.R.C. prin Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și criteriilor de eligibilitate stabilite prin Normă. Potrivit recurentului, verificarea eligibilității beneficiarului a fost efectuată cu respectarea dispozițiilor art. 6.1 din convenție.

Interpretarea instanței de control judiciar devolutiv, în sensul că reclamanta a încălcat normele legale și procedurile interne, omițând să verifice sau să consemneze informații fundamentale în activitatea de garantare/contragarantare, contravine prevederilor art. 982 din C. civ. de la 1864, întrucât încalcă voința părților, instanța neputând modifica contractul prin impunerea unor reguli suplimentare.

Potrivit recurentului, instanța de apel nu a ținut cont de faptul că F.R.C. avea responsabilitatea de a face propriile verificări înainte de confirmarea contragaranției. Acțiunea de a refuza plata contragaranției după ce a fost confirmată contravine dispozițiilor contractuale, iar instanța de apel a omis să sancționeze comportamentul abuziv al pârâtului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă la 18 aprilie 2024.

La 10 iunie 2024 a fost înregistrată la dosar întâmpinarea depusă de către intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare, prin care a solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, iar pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

În susținerea excepției nulității recursului s-a arătat că, deși recurentul a invocat încălcarea prevederilor art. 969, art. 977, art. 982, art. 1537 din vechiul C. civ. și art. 22 alin. (7) C. proc. civ., motivarea recursului vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, întrucât se urmărește reinterpretarea probatoriului pentru a evidenția o altă situație de fapt decât cea reținută de instanța de apel cu privire la îndeplinirea obligațiilor contractuale de către reclamant și stabilirea culpei în executarea contractului. Mai mult, criticile formulate au fost deja cenzurate de instanța de control judiciar devolutiv, recurentul dorind să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, deși legea recunoaște doar dublul grad devolutiv.

Prin răspunsul la întâmpinare recurentul-reclamant a solicitat respingerea excepției nulității recursului și a apărărilor formulate de pârât prin întâmpinare, cu consecința admiterii recursului pentru motivele arătate.

Prin rezoluția din 17 iunie 2024 a fost stabilit, pentru soluționarea recursului, termen de judecată la 8 octombrie 2024 cu citarea părților în ședință publică.

Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., cu prioritate va analiza excepția nulității recursului invocată prin întâmpinare, excepție care va fi admisă pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanță cu principiul legalității căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitată în condițiile prevăzute de lege, respectiv pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ținut să își conformeze conduita procesuală exigențelor legale pentru a crea premisele necesare în vederea exercitării controlului de legalitate de către instanța de recurs.

Obligația recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulțumiri în raport cu soluția atacată, ci implică obligația de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum și dezvoltarea lor în concret, prin raportarea motivului de casare indicat la hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanță sau raționamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate, sub aspectul regulilor de drept interpretate ori aplicate greșit.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanța are obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Pornind de la aceste repere teoretice, cu privire la recursul reclamantului Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N., instanța supremă reține că titularul căii de atac a indicat formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Teza încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material trebuie să fie argumentată în concret, neputând fi invocată prin enunțuri generice, lipsite de acoperire argumentativă.

Prin memoriul de recurs se critică, în esență, încălcarea de către instanța de apel a principiului forței obligatorii a convențiilor reglementat de art. 969 C. civ. de la 1864, interpretarea greșită a clauzelor contractuale prin impunerea unor obligații suplimentare de diligență și de verificare în sarcina reclamantului, care nu erau prevăzute expres în Convenția de contragarantare nr. 1/2010 și care exced mandatului și criteriilor de eligibilitate stabilite prin Norma 1/2010, interpretarea eronată a noțiunii de risc operațional, ceea ce ar fi condus la legitimarea refuzului abuziv de plată din partea pârâtului.

În susținerea acestor critici s-a arătat că reclamantul și-ar fi îndeplinit cu prudență și diligență toate obligațiile contractuale născute din convenția de contragarantare și din mandatul acordat de intimat, astfel că nu poate răspunde pentru neefectuarea unor verificări suplimentare nespecificate în convenție. Prin impunerea unei obligații de diligență excesive, instanța de apel ar fi încălcat limitele mandatului. De asemenea, potrivit recurentului, normele de care s-a prevalat instanța de apel nu sunt incidente în cauză, nefiind în vigoare la momentul acordării contragaranției. Mai mult, pârâtul a confirmat contragaranția, fără a solicita verificări suplimentare sau fără a formula obiecțiuni cu privire la procedurile urmate, refuzul ulterior de plată fiind nejustificat și abuziv.

Totodată recurentul-reclamant a mai precizat că instanța de apel nu ar fi examinat în mod complet și corect motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată, iar soluția pronunțată nu se raportează la obligațiile părților, astfel cum au fost stabilite prin Convenția nr. 1/2010, toate argumentele reținute fiind străine de natura cauzei și nu probează pretinsa exercitare fără prudență și diligență a mandatului de către reclamant.

Criticile privind lipsa unei analize complete și corecte a situației de fapt și a obligațiilor contractuale precum și existența unor motive străine de natura cauzei nu pot fi analizate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Exigențele acestui motiv de casare impun ca, pentru a fi incident, hotărârea să nu cuprindă considerentele pe care se întemeiază sau să conțină motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Or, în speță, deși recurentul a susținut o pretinsă nemotivare a deciziei recurate prin lipsa unei analize complete a cererii de chemare în judecată, precum și existența motivelor străine, nu a arătat în concret care este critica relevantă în soluționarea litigiului la care, în mod culpabil, instanța de apel ar fi omis să dea un răspuns, trimiterile sale la textele legale fiind pur formale, neavând astfel aptitudinea de a declanșa un control de legalitate a deciziei atacate din perspectiva nemotivării deciziei atacate, criticile reflectând nemulțumirea față de concluziile instanței de apel.

De asemenea, pretinsele motive de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se referă, în realitate, la interpretarea sau aplicarea unor norme de drept substanțial.

Soluția pronunțată de instanța de apel, de schimbare a sentinței apelate, în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată, a fost fundamentată pe reaprecierea situației faptice sub aspectul reținerii gravei neglijențe a reclamantului. Instanța de apel a motivat că acesta nu a îndeplinit cu minimă diligență obligațiile de monitorizare și de verificare a situației financiare a beneficiarului creditului și a grupului de firme din care făcea parte, prin verificarea evidențelor registrului comerțului.

Astfel, făcând aplicarea dispozițiilor art. 969 C. civ. de la 1864, instanța de control judiciar devolutiv a inventariat obligațiile contractuale care reveneau reclamantului. Valorificând și analizând probatoriul administrat în cauză, s-a reținut ca fiind justificat refuzul pârâtului la plată a contragaranției, având în vedere incidența unui risc operațional care rămânea în sarcina reclamantului, determinat de culpa în folosirea de către reclamant a unor proceduri/sisteme interne menite să stabilească limitele expunerii maxime admise față de un singur debitor, cu o situație financiară instabilă.

Potrivit instanței de apel, modul în care a fost analizată starea reală a societății beneficiare a creditului garantat de reclamant și omisiunea menționării în documentele analizate cu ocazia aprobării contragaranției a unor date fundamentale conduce la suportarea riscului operațional de către reclamant, refuzul de plată a contragaranției fiind întemeiat.

În acest context, Înalta Curte reține că, din modul în care au fost concepute criticile din memoriul de recurs, prin care recurentul a invocat aspecte privind conduita sa contractuală, cu scopul de a convinge instanța că ar fi respectat întocmai clauzele convenției încheiate cu pârâtul, aprecierea asupra diligențelor depuse în procedura de acordare a garanției, prin verificările efectuate vizează chestiuni ce nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, întrucât sunt aspecte de temeinicie asupra cărora instanța de control judiciar devolutiv a apreciat deja, în baza probatoriului administrat, iar o atare reevaluare asupra situației de fapt și a conținutului și executării concrete a obligațiilor asumate este incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună Înaltei Curți examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin urmare, nu poate fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește modul de executare a obligațiilor contractuale din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului și a incidenței efective a riscului operațional, reglementat convențional și legal.

Deși prin memoriul de recurs se invocă încălcarea dispozițiilor art. 969, art. 977, art. 982 și art. 1537 C. civ. de la 1864, art. 22 alin. (7) C. proc. civ. și a prevederilor Convenției nr. 1/2010 în dezlegarea dată cu privire la executarea obligațiilor contractuale, argumentele expuse nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale deciziei recurate, întrucât se solicită instanței de recurs să revină asupra situației de fapt și să reaprecieze conformitatea executării obligației de monitorizare și de verificare ce revenea reclamantului, în temeiul convenției.

Înalta Curte reține că invocarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ. s-a făcut pur formal, întrucât recurentul nu a dezvoltat critici din care să rezulte modalitatea neconformă în care ar fi procedat instanța de apel, determinând încălcarea principiului invocat, astfel că instanța supremă nu are niciun reper pentru examinarea legalității deciziei din această perspectivă.

Totodată, Înalta Curte reține că recurentul-reclamant, în susținerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. expune și critici privind conduita contractuală a pârâtului care au făcut obiectul analizei instanței de apel, astfel cum partea le-a dezvoltat în această cale de atac, cu referire la conținutul și îndeplinirea obligațiilor pârâtului, fără a se avea în vedere conținutul considerentelor deciziei care formează obiectul căii extraordinare de atac.

Or, prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurentul-reclamant tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, în legătură cu culpa contractuală în executarea convenției, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție devolutiv.

Recurentul susține în mod formal și o încălcare a principiului "tempus regit actum", însă nu indică în mod concret la care din dispozițiile legale menționate în drept prin considerentele deciziei recurate se referă, pentru a putea forma conținutul unei critici privind aplicarea greșită a normei în timp.

Prin urmare, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerințe care nu au fost respectate de către recurent.

Așadar, sunt întemeiate apărările de procedură formulate de intimatul-pârât, privind nulitatea recursului.

În consecință, având în vedere că motivele de recurs formulate de recurentul-reclamant nu îndeplinesc condițiile prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. și cum în cauză nu pot fi reținute nici motive de ordine publică pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din același cod va constata nulitatea căii extraordinare de atac.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. – I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1946 A din 13 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 octombrie 2024.