ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 980/2024

Ședința publică din data de 14 mai 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 11 mai 2022 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub număr de dosar x/2022, reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, acesta din urmă să fie obligat la plata sumei de 531.459,99 RON, la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data de 02.09.2019, până la stingerea integrală a debitului principal. Cu cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Prin sentința civilă nr. 2433 din 21 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2022, a fost admisă cererea formulată de reclamantul Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 531.459,99 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată în raport de această sumă începând cu data de 02.09.2019, până la data stingerii integrale a debitului, a fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 8.919,6 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Împotriva acestei sentințe pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat apel, solicitând admiterea apelului, anularea sentinței apelate și pe cale de consecință, respingerea cererii formulate de reclamant, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva sentinței civile nr. 2433 din 21 octombrie 2022 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, a susținut, în esență, că soluția instanței de apel este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a următoarelor dispoziții de drept material (pe care le redă): art. 3 alin. (1) și art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009 privind înființarea Fondului Român de Contragarantare; art. 1 raportat la pct. 5 și 13 din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011 privind Condițiile de acordare a contragaranțiilor de către FRC; art. 1480, art. 1266-1268, art. 1270 și art. 2018 C. civ. art. 3 pct. 1 și pct. 12 din Legea nr. 85/2006 raportate la Convenția de contragarantare nr. 1/2012 (art. 3.1. alin. (1), art. 4.1., art. 5.1., art. 6.4. alin. (2) și alin. (4), art. 12.8., pct. 12 din Anexa C.1) și la Norma nr. 1/2012 (art. 2.1 lit. f) pct. iii, art. 4.1 alin. (1).

În ceea ce privește criteriul de eligibilitate referitor la starea de dificultate, arată că instanța de apel a apreciat ca fiind temeinică și legală hotărârea pronunțată în fond fără a analiza corect cadrul legal incident în materie, înscrisurile care dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate, diligența FNGCIMM în îndeplinirea mandatului pe care i l-a acordat.

În opinia recurentului, interpretând în mod greșit dispozițiile legale și convenționale incidente în speță, instanța de apel a verificat îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la întreprinderea în dificultate, fără să se raporteze la prevederile Legii nr. 85/2006 privind insolvența.

Cu privire la cadrul normativ privind criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", subliniază că în acord cu art. 3.1 alin. (1) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 încheiată între părți, pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzută în norme, iar intimata și-a asumat obligația (astfel cum rezultă din art. 4.1. din aceeași Convenție coroborat cu pct. 2 din Anexa C.1 la Convenție), de a verifica încadrarea beneficiarului în condițiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă.

Totodată, analizând criteriul de eligibilitate referitor la "starea de dificultate", se poate observa că art. 2.1 lit. f) pct. iii. din Normă definește termenul de "întreprindere în dificultate", arătând, printre altele, că o întreprindere este considerată în dificultate dacă întrunește condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență.

La momentul acordării contragaranției, legislația națională în materia procedurilor de insolvență era reprezentată de Legea nr. 85/2006, care în art. 3.1. conținea definiții ale stării de insolvență, stabilind în mod clar că insolvența este aceea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile; insolvența este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 90 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă; insolvența este iminentă atunci când se dovedește că debitorul nu va putea plăti la scadență datoriile exigibile angajate, cu fondurile bănești disponibile la data scadenței. Potrivit pct. 12 al aceluiași articol "valoare-prag reprezintă cuantumul minim al creanței, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Acesta este de 45.000 RON, iar pentru salariați, de 6 salarii medii brute pe economie/pe salariat".

Criteriul de eligibilitate referitor la "întreprinderea în dificultate", mai susține recurentul, se verifică inclusiv prin raportare la insolvența prezumată, astfel cum este definită la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

În opinia instanței, eronată având în vedere cadrul juridic aplicabil, starea de dificultate financiară a unei societăți există numai atunci când aceasta intră în insolvență sau îndeplinește anumite criterii prevăzute în Anexa B2 la Normă, mai puțin cele prevăzute la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Norma nr. 1/2012 referitoare la condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor de insolvență.

În motivarea hotărârii instanța face referire și la Adresa nr. x/25.06.2012, emisă de recurent, ca răspuns la clarificările solicitate de intimat cu privire la condițiile în care o societate cooperativă poate fi considerată în dificultate, însă nu analizează efectiv conținutul Adresei, ci reia susținerile intimatului și astfel reține în mod eronat că "Adresa nr. x/25.06.2012 reprezintă instrucțiunile mandantului transmise cu privire la executarea mandatului, instrucțiuni care au fost respectate de intimat cu privire la situația beneficiarului".

Recurentul consideră că pentru constatarea stării de dificultate este suficient să fie îndeplinite criteriile din Legea nr. 85/2006, astfel cum prevede art. 2.1 lit. f) pct. iii. din Normă. Anexa B.2 la Norma nr. 1/2012 apreciază că trebuie interpretată având în vedere dispozițiile Normei și prevederile legislației în domeniu.

Atât intimatul, cât și instanța de apel fac o confuzie în analiza condițiilor prevăzute la art. 2.1 lit. f) din Normă în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate. Astfel, în ceea ce privește pct. (i), (ii) și (iv) se realizează o analiză matematică a indicatorilor financiari reprezentați de capitalul social, cifra de afaceri, datorii și pierdere netă, după caz, iar în ceea ce privește pct. (iii) analiza întrunirii condițiilor prevăzute de legislația națională în materia procedurilor de insolvență presupune, în mod evident și verificarea plăților restante potrivit situațiilor financiare la care se face trimitere în Anexa C7 la Convenție.

Consideră că erau întrunite condițiile cumulative din Legea nr. 85/2006 pentru a se constata că beneficiarul se află într-o insolvență prezumată/vădită, fiind în stare de dificultate financiară, raportat la dispozițiile Legii nr. 85/2006, precum și la art. 2 și 4 din Norma nr. 1/2012.

Împrejurarea că Beneficiarul era la data acordării contragaranției (27.06.2013) în stare de dificultate rezultă cu claritate din situațiile financiare ale beneficiarului pentru exercițiul 2012 (mai exact formularul F30), care arată că la data de 31.12.2012 beneficiarul înregistra datorii restante mai vechi de 90 de zile în sumă de 125.468 RON.

Ca atare, în raport cu prevederile legislației naționale în materie de insolvență rezultă că IMM-ul beneficiar îndeplinea condiția pentru a fi considerat întreprindere în dificultate la data acordării contragaranției, respectiv în sensul că la data acordării contragaranției întrunea condițiile prevăzute de legislația națională pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență, fiind în insolvență vădită potrivit definiției de la art. 3 din Legea nr. 85/2006.

Sub un alt aspect, apreciază că instanța de apel a interpretat eronat obligațiile mandatarului, intimat în speță, referitoare la verificarea stării de dificultate a Beneficiarului.

Curtea de Apel a reținut că intimatul și-a îndeplinit mandatul deși Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. nu a verificat deloc îndeplinirea criteriului de eligibilitate referitor la "dificultate" prin raportare la art. 2.1 lit. f) pct. iii din Normă.

La dosar, subliniază recurentul, nu există nicio dovadă că intimatul a verificat acest criteriu prin raportare la insolvența prezumată, iar intimatul-reclamant apreciază că nici nu trebuia.

Prin urmare, solicită instanței de recurs să constate că intimatul nu a respectat mandatul acordat în cauză, verificând pur formal situațiile financiare ale beneficiarului aflate la dispoziția sa.

Mai mult, având în vedere valoarea mare a datoriilor scadente potrivit ultimelor două exerciții financiare precedente acordării contragaranției, rezultă o prezumție a stării de insolvență a beneficiarului (insolvență prezumată), pe care intimatul trebuia să o răstoarne, însă nu a comunicat niciun detaliu față de achitarea acestor datorii, potrivit art. 249 C. proc. civ. (sarcina probei).

În acest context, al datoriilor foarte mari, apreciază că în speță a fost încălcat mandatul de către intimată și prin nesocotirea pct. 12 din Anexa C.1 (Mandatul acordat Garantului) la Convenția nr. 1/2012.

Intimatul-reclamant, în calitate de mandatar cu titlu oneros și care răspunde pentru cea mai mică culpă (diligența în propriile afaceri) nu a făcut nicio investigație sau lămurire cu privire la datoriile înregistrate de beneficiar la 31.12.2012, nu a solicitat recurentului punctul de vedere potrivit pct. 12 din Anexa C.1 la Convenția nr. 1/2012 și nici nu a răsturnat prezumția stării de dificultate dovedită de către recurent.

Așadar, intimatul nu și-a executat corespunzător mandatul, având în vedere: obligația pe care și-a asumat-o prin art. 4.1. din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 coroborat cu pct. 2 din Anexa C.1 la Convenție, de a verifica încadrarea beneficiarului în condițiile de contragarantare prevăzute în Norma aplicabilă; art. 3.1 din aceeași Convenție potrivit căruia pot fi contragarantate garanțiile care respectă condițiile de eligibilitate prevăzută în norme; art. 4.1 alin. (1) lit. d) din Norma nr. 1/2012 potrivit căruia nu pot fi acordate contragaranții întreprinderilor aflate în stare de dificultate; art. 2.1 din aceeași normă, lit. f) pct. iii) prin trimitere la condițiile prevăzute de legislația națională, pentru a face obiectul procedurilor colective de insolvență; pct. 12 din Anexa C.1 la Convenția nr. 1/2012 unde se reglementează mandatul Garantului și se prevede că în situații nestandard, acesta nu este mandatat sa acorde contragaranții și să aprecieze pe cont propriu în aceste situații; art. 5 lit. b) și art. 6 lit. a) din Anexa la Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/2011 care stipulează că nu pot beneficia de contragranții IMM-urile aflate în stare de dificultate.

În plus, dispozițiile art. 5.1 din Convenția nr. 1/2012 prevăd o obligație de diligență a mandatarului, iar potrivit art. 12.8 din aceeași convenție, a 1480 alin. (1) și art. 2018 C. civ. diligența cerută în executarea obligațiilor este aceeași cu cea pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale. Așadar, intimatu-reclamant avea obligația de a analiza toate împrejurările de fapt cu privire la acordarea contragaranției, cu diligența unui bun proprietar.

Conchizând, recurentul-pârât subliniază că din analiza documentelor anexate cererii de plată, respectiv situațiile financiare anuale pentru ultimele două exerciții finaciare încheiate a rezultat ca societatea A. S.R.L. îndeplinea condițiile pentru a fi considerată o societate "în dificultate"; intimatul nu a trimis informații suplimentare cu privire la plata acestor datorii scadente; intimatul nu a solicitat recurentului punctul de vedere (cum se stipulează în mandatul acordat potrivit pct. 12 din Anexa C.1 la Convenția nr. 1/2012) având în vedere datoriile mari cu care societatea figura în situațiile financiare anuale pe anul 2012.

Consideră că la momentul verificării condițiilor de eligibilitate de către intimat, Beneficiarul se afla într-o stare de insolvență vădită, culpa sa în neexecutarea corespunzătoare a mandatului constând în aceea că a acordat contragaranția, deși nu erau îndeplinite criteriile prevăzute de art. 4.1 coroborat cu art. 2.1 din Norma 1/2012.

În ceea ce privește acordarea dobânzii, recurentul-pârât apreciază că decizia atacată este nelegală deoarece s-a dat cu aplicarea și interpretarea eronată a prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

Soluția instanței de apel este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

A menționat că dobânda reprezintă un accesoriu al principalului, reprezentat de valoarea contragaranției, și urmează soarta principalului, conform principiului accesorium sequitur principale, iar consecința aplicării acestui principiu constă în faptul că nu există obligația de plată a accesoriului-dobânda penalizatoare, întrucât, în opinia recurentului, nu există obligația de plată a principalului-contragaranția.

În ceea ce privește modalitatea de calcul a dobânzii, în ipoteza respingerii argumentelor anterior prezentate, precizează că O.G nr. 13/2011, în vigoare la data prezentei, reglementează, prin dispozițiile art. 3, trei niveluri ale dobânzii legale penalizatoare potențial aplicabile în funcție de data încheierii contractului și natura raporturilor juridice dintre părți.

Apreciază că nu este aplicabil în speță art. 20 din Legea nr. 72/2013 prin care a fost introdus alin. (2)

1

la art. 3 din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia "(2) În raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale".

În speță, susține recurentul, obligațiile de plată rezultând din Convenția nr. 1/2012 sunt anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 72/2013, respectiv la 5 aprilie 2013, astfel că art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 nu este incident în speță.

Se mai arată că Fondul Român de Contragarantare S.A. este autoritate publică asimilată în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, având în vedere că a fost autorizată prin lege să acorde contragaranții pentru realizarea interesului public al susținerii accesului la finanțare al sectorului IMM, ceea ce în opinia recurentului-pârât, reprezintă prestarea unui serviciu public, în regim de putere publică.

În condițiile în care instanța va aprecia că datorează dobândă, solicită a se observa că în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, potrivit căruia rata dobânzii se impune a fi diminuată cu 20%.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin întâmpinare, intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN a invocat excepția nulității recursului, susținând, în esență, că recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de care prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, intimatul-reclamant a solicitat respingerea recursului declarat de pârât.

La termenul din 14 mai 2025, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Fondul Național de Garantare a Creditelor pentru întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN prin întâmpinare și a rămas în pronunțare pe fondul recursului.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează:

Înalta Curte reține că recurentul-pârât a indicat ca temei de drept al cererii de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Acest motiv de casare vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora, interpretarea greșită a normei corespunzătoare situației de fapt, încălcarea unor principii generale de drept.

Înalta Curte constată că recurentul-pârât, în susținerea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat în esență, că: instanța de apel nu a analizat corect cadrul legal incident în materie, nefiind suficientă raportarea la Anexa B.2 la Norma 1/2012, ci era necesară raportarea la prevederile speciale ale Legii nr. 85/2006 în materia insolvenței, apreciind că înscrisurile depuse la dosar dovedesc că beneficiarul nu îndeplinea condițiile de eligibilitate întrucât avea datorii foarte mari; intimatul trebuia să efectueze verificări suplimentare pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate la data acordării contragaranției; intimatul nu a respectat mandatul acordat în cauză, verificând pur formal situațiile financiare ale beneficiarului aflate la dispoziția sa etc.

În acest context, Înalta Curte constată că prin toate aceste critici face trimiteri la situația de fapt reținută de instanță, la probele administrate în cauză, precum și la modul în care acestea au fost interpretate de către instanța de apel în raport de Convenția de contragarantare nr. 1/2012, solicitând, în realitate instanței de recurs în urma reinterpretării probatoriului administrat, să constate temeinicia afirmațiilor pârâtului privind faptul că beneficiara A. S.R.L. nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției, întrucât societatea se afla într-o "insolvență prezumată" și era o întreprindere în dificultate.

Or, aceasta este în contradicție cu cerințele impuse de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și cu caracterul recursului de cale de atac extraordinară, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, fără a fi îndrituite la o nouă judecată pe fond a cauzei.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, în recurs neputând fi cenzurat raționamentul expus în hotărârea atacată, în ceea ce privește îndeplinirea criteriilor de eligibilitate, prin reevaluarea unor documente care, în opinia recurentului, ar dovedi neîndeplinirea condițiilor de eligibilitate.

În concordanță cu cele reținute de instanța de fond, instanța de control judiciar a arătat cu justețe că beneficiarul trebuia să îndeplinească criteriul de eligibilitate prin raportare la contractul încheiat de părți și dispozițiile legale aplicabile.

Cât privește aspectele invocate de recurentul-pârât în legătură cu diligența cerută mandatarului, instanța de apel a reținut că, în executarea convenției de contragarantare, intimatul-reclamant, în calitate de mandatar, trebuia să respecte întocmai instrucțiunile mandantului (recurentul-pârât), care sunt expuse explicit în contract.

Astfel, potrivit art. 6.4 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 pârâtul avea obligația de a plăti reclamantului contragaranția dacă reclamantul a acordat contragaranția conform mandatului primit, potrivit criteriilor de verificare menționate în anexa C.7.

Raportat la manifestarea de voință a părților, exprimată în Convenția de contragarantare nr. 1/2012, coroborată cu prevederile din Norma nr. 1/2012 privind stimularea accesului la finanțare a IMM, instanța de apel a constatat că niciuna din dispozițiile legale sau contractuale invocate de apelantul nu impunea ca intimatul să efectueze verificări suplimentare pentru verificarea îndeplinirii condițiilor de eligibilitate la data acordării contragaranției și să efectueze în fapt o analiză specifică activității judecătorului sindic, de deschidere a procedurii insolvenței, ci avea obligația de a se raporta la documentele mai sus menționate și la calculul privind încadrarea ca "întreprindere în dificultate" pe baza situațiilor financiare, astfel cum rezultă din anexa B.2 la Norma 1/2012.

Prin urmare, în mod greșit recurentul se prevalează o așa-zisă "confuzie" în analiza condițiilor prevăzute la art. 2.1 lit. f) din Normă în care o societate poate fi considerată întreprindere în dificultate, fiind absurd a impune în sarcina intimatului mai multe obligații decât cele asumate prin convenția semnată de către părți.

În condițiile în care în contract s-au prevăzut expres verificările care trebuiau efectuate și documentele în baza cărora se efectuează aceste verificări, în speță comportamentul diligent a fost analizat în mod legal prin raportare la aceste statuări contractuale.

În acest sens, efectul devolutiv al apelului a permis instanței să conchidă că intimatul-reclamant a acționat cu diligența convenită de către părți prin raportare la cap. 3 și următoarele din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, neputându-se reține în sarcina intimatului mai multe obligații decât cele asumate prin convenția semnată de către părți, iar adresa nr. x/25.06.2012 (pe care o aduce în discuție recurentul) reprezintă instrucțiunile mandantului transmise cu privire la executarea mandatului, instrucțiuni care au fost respectate de intimat cu privire la situația beneficiarului.

Așa fiind, în raport cu situația de fapt reținută prin decizia recurată, nu se poate reține nelegalitatea hotărârii, din perspectiva aprecierii standardului de conduită diligentă impus mandatarului, instanța de apel procedând la un examen efectiv al conduitei acestuia.

Nefondată este și critica privind acordarea dobânzii, care, în opinia recurentului, este nelegală, întrucât nu s-a făcut aplicarea art. 1 alin. (2), art. 2, art. 4, art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, raportate la art. 21 din Legea nr. 72/2013, art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, precum și art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009.

În acest sens, Înalta Curte constată că în mod corect pârâtul a fost obligat la plata dobânzii legale penalizatoare calculate în temeiul prevederilor art. 3 alin. (2)

ind. 1 din O.G. nr. 13/2011, prevederi potrivit cărora, în raporturile dintre profesioniști și între aceștia și autoritățile contractante, dobânda legală penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 8 puncte procentuale.

Contrar susținerilor recurentului, momentul care trebuie avut în vedere pentru a se reține aplicabilitatea sau nu în cauză a prevederilor art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (față de faptul că acestea au fost introduse în acest act normativ prin Legea nr. 72/2013) este cel al acordării contragaranției, respectiv data de 27 iunie 2013, care se situează în timp după intrarea în vigoare a acestor prevederi legale, iar nu data încheierii convenției de contragarantare, respectiv 1 iulie 2012, întrucât convenția de contragarantare nr. 1/2012 constituie numai un contract-cadru, acordarea efectivă a unei contragaranții constituind momentul nașterii unui raport juridic concret între părți.

De asemenea, dobânda legală penalizatoare nu se calculează în condițiile art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, așa cum pretinde recurentul ("În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%."), întrucât partea exploatează o întreprindere cu scop lucrativ, având în vedere prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 (act normativ în temeiul căruia pârâtul a fost constituită).

Pentru rațiunile înfățișate și constatând că prin criticile recurentului-pârât nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMAN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 1155 A din 8 septembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 mai 2024.