ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1238/2022

Ședința publică din data de 19 mai 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1309/2020 din data de 24 iulie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A.

Prin decizia civilă nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a fost admis apelul formulat de reclamantul Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, împotriva sentinței civile nr. 1309/2020 din data de 24 iulie 2020 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul Român de Contragarantare S.A. A fost schimbată, în tot, sentința apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 568.757,26 RON, reprezentând contragaranția acordată, precum și dobânda legală penalizatoare calculată în raporturile dintre profesioniști, începând cu data de 18.04.2017 și până la achitarea integrală a debitului principal. A fost obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 13.550,57 RON, achitate în primă instanță. A fost obligat intimatul-pârât la plata că apelantul-reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.377,58 RON, achitate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs Fondul de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind încălcate normele de drept material prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009; art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012 și Convenția de Contragarantare nr. 1/2012.

Din perspectiva acestui motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a interpretat eronat normele legale din materia executării silite, respectiv art. 622 și următoarele din C. proc. civ., când a stabilit că beneficiarul nu era în executare silită la data acordării contragaranției.

Astfel, recurentul arată că, în cuprinsul motivării, s-a reținut că demersurile pentru verificarea criteriului de eligibilitate nu au fost suficiente întrucât pronunțarea unor încheieri de încuviințare a executării silite nu dovedește începerea executării silite efective asupra patrimoniului societății debitoare, care se realizează prin comunicarea somației de plată sau a înștiințării privind înființarea popririi, astfel încât o verificare completă ar fi presupus obținerea unor informații de la executorul judecătoresc.

Potrivit art. 622-623 și art. 663-664 C. proc. civ., executarea silită începe la momentul la care cererea de executare silită este comunicată de către creditor executorului judecătoresc, iar nu la momentul comunicării somației de plată către debitor, astfel cum greșit s-a reținut.

Având în vedere dosarele de executare silită având ca obiect încuviințarea executării silite împotriva beneficiarului în cauză, rezultă în mod cert că beneficiarul de afla în stare de executare silită potrivit legislației în vigoare ante-menționate, care a fost interpretată greșit de către instanța de apel.

Recurentul arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Convenția nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că solicitarea efectuării unor demersuri suplimentare, cum ar fi verificarea portalului instanțelor judecătorești, excedează contractului încheiat între părți. Întregul mecanism juridic de interpretare a voinței părților și a scopului Convenției a fost viciat prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, Anexa C7 la Convenție.

Obligațiile prevăzute în Anexa C7 la Convenție, trebuie completate și interpretate sistematic împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul și scopul urmărit în acordarea contragaranțiilor, în coroborare cu art. 2017 și art. 1266 C. civ., după voința concordantă a părților în respectarea obiectului Convenției. În acest sens, recurentul arată că a demonstrat că intimatul a efectuat verificarea criteriilor de eligibilitate, însă aceasta a fost total necorespunzătoare cerințelor de prudență și diligență impuse de convenție.

Susținerea în sensul că obligația intimatului era doar de a verifica documentele stabilite în Anexa C7 la Convenție, nu este îndestulătoare, deoarece aceasta obligație trebuie completată cu cele din materia mandatului, potrivit Art. 5.1. din Convenția nr. 1/2012.

Declarația pe proprie răspundere nu poate fi îndestulătoare în dovedirea criteriului privind executarea silită întrucât din probatoriul administrat rezultă cu certitudine că beneficiarul se afla în stare de executare silită.

În cauză, intimatul putea face o simplă interogare cu privire la situația beneficiarului chiar pe site-ul portaljust.ro.

Instanța de apel nu a aplicat prevederile convenționale invocate de recurent și nu a realizat interpretarea corectă și sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză respectiv art. 4.4, art. 6.1, art. 7.4 din Convenție, în coroborare cu art. 1266 art. 1270 din C. civ.

Dispozițiile din Anexa C7 trebuie interpretate sistematic și teleologic, după voința concordantă a părților, în respectarea scopului Convenției nr. 1/2012 al Normei 1/2012, iar nu după sensul strict literal al termenilor, în contradicție cu art. 1266 și art. 1270 din C. civ.

În acest sens, în vederea pronunțării unei hotărâri legale, dispozițiile O.U.G. nr. 23/2009, Ordinul nr. 1364/23.12.2009 și Norma nr. 1/2012 trebuie interpretate sistematic, pentru a ajunge la o înțelegere exactă a raporturilor juridice instituite între părți prin Convenția nr. 1/2012, și pentru a respecta scopul contractului a interesului politico-economic pentru care FRC a fost înființată.

Interpretând în mod greșit convenția în litigiu, instanța de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenție, în coroborare cu art. 2018 C. civ., obligațiile reclamantei neputând fi limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate, astfel cum susține instanța de apel, întrucât trebuie acționat cu prudență și diligență și la momentul plății garanției contragarantate, în conformitate cu art. 5.1. din Convenția nr. 1/2012, aceasta fiind făcută abia în anul 2020.

Contrar raționamentului instanței de apel, rezultă că intimatul avea obligația contractuală de a solicita informații de la organele abilitate în legătură cu lămurirea stării de executare silită.

În continuare, instanța de apel a stabilit în mod eronat că prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare ar interveni propria turpitudine a recurentului întrucât etapa confirmării este o etapă distinctă față de etapa analizei si implicit a plății contragaranției.

Recurentul arată că, acordarea garanției și contragaranției, plata garanției și executarea contragarantiei sunt etape distincte prevăzute de Conventia nr. 1/2012.

Într-o primă etapă, cea a acordării garanției și a contragaranției și a plății garanției, intimatul acordă garanția și contragaranția beneficiarului, iar recurentul confirmă contragaranția acordată.

În a doua etapă, cea a executării contragaranției, prevăzute de Capitolul 6 din Conventia nr. 1/2012, recurentul analizează cererea de executare formulată de către intimat și decide dacă plătește sau nu contragaranția, în funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute de contract și de prevederile legale cu care se completează acesta.

În etapa distinctă a executării contragaranțiilor, prevăzută sub Capitolul 6 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, contractul dintre părți stabilește, în mod explicit, faptul că recurentul este îndreptățit să refuze executarea contragaranției, în situația în care, cu ocazia examinării cererii de executare se constată că beneficiarul nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data anterioară celei acordării confirmării contragaranției.

Din prevederile contractuale rezultă, fără echivoc, faptul că FRC este îndreptățit să nu plătească contragaranția în situația în care se descoperă, cu ocazia analizării cererii de executare, că IMM-ul beneficiar nu îndeplinea criteriile de eligibilitate la data acordării contragaranției.

La termenul din 19 mai 2022, Înalta Curte examinând, în conformitate cu prevederile art. 248 alin. (2) C. proc. civ., excepția nulității recursului o va reține ca nefondată având în vedere că în cuprinsul cererii de recurs au fost invocate critici care se încadrează în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru considerentele care urmează:

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. susținând că normele de drept material prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 2017, art. 1266 C. civ., O.U.G. nr. 117/2006, Ordinul M.E.C.M.A. nr. 2199/22.07.2011, Norma nr. 1/2012 și Convenția de Contragarantare nr. 1/2012, au fost încălcate prin decizia atacată.

Din actele dosarului rezultă că părțile au încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2012, unde la art. 3.1 alin. (1), s-a prevăzut că pot fi contragarantate garanțiile acordate în beneficiul întreprinderilor mici și mijlocii care îndeplinesc condițiile de eligibilitate prevăzute în Norma nr. 1/2012

Prin clauza cuprinsă la art. 4.1 din Convenție, s-a stabilit că, în vederea asigurării celerității activității de contragarantare în sprijinul IMM-urilor, pârâta mandatează garantul (reclamanta) să verifice îndeplinirea criteriilor de eligibilitate și a condițiilor de contragarantare din Norme și să acorde contragaranții IMM-urilor care fac dovada îndeplinirii acestora, conținutul detaliat al mandatului fiind prevăzut în Anexa C.1 la convenție.

Disputa părților se poartă asupra interpretării Anexei C.7 la Convenție unde s-au prevăzut criteriile de verificare la executarea contragaranției, respectiv condiția ca beneficiarul să nu se afle în procedura de executare silită.

Prin decizia atacată s-a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1270 alin. (1), art. 1350, art. 1516 și art. 1535 C. civ. pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei Fondul Român de Contragarantare S.A., ca urmare a faptului că acesta nu a executat, în mod culpabil, obligația de plată a sumei care face obiectul contragaranției, respingând cererea de executare, în lipsa oricărui temei legal sau contractual și fără a se fi încălcat limitele mandatului acordat reclamantei, deși erau îndeplinite toate condițiile pentru plata contragaranției prevăzute de art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012.

Recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat eronat normele legale din materia executării silite, respectiv art. 622 și următoarele din C. proc. civ., stabilind că beneficiarul nu era în procedura de executare silită la data acordării contragaranției.

În legătură cu acest aspect, instanța de apel a reținut faptul că, în conformitate cu art. 673 raportat la art. 668 C. proc. civ., precum și din nota 3 cuprinsă în Anexa B.1 la Norma nr. 1/2012, executarea silită efectivă începe prin comunicarea somației, astfel încât simpla încuviințare a executării de către instanța civilă nu poate avea semnificația faptului că societatea beneficiară se află în executare silită.

Având în vedere că pârâta nu a probat că, la data acordării contragaranției, exista vreo măsură de executare silită efectuată asupra patrimoniului societății beneficiare, nefiind depuse somații de executare sau înștiințări privind înființarea popririi în dosarele în care s-a încuviințat executarea silită, instanța de apel nu a putut reține că nu era îndeplinită această cerință de eligibilitate pentru acordarea contragaranției.

Raportat la considerentele instanței de apel care vizează elementele specifice raportului juridic din perspectiva obligațiilor asumate de părți, argumentele invocate de recurentă cu privire la regulile procedurii de executare silită prevăzute de C. proc. civ. nu sunt de natură să infirme raționamentul instanței de apel.

Astfel, instanța de apel a avut în vedere că recurentul-pârât este cel care a stabilit criteriile de eligibilitate și modalitatea de verificare a îndeplinirii acestora, prin elaborarea Normei nr. 1/2012, pe când intimata-reclamantă a fost mandatată să aplice, în concret, procedura de acordare astfel stabilită, scopul urmărit de părți la încheierea contractului de mandat fiind acela de a realiza celeritatea activității de contragarantare.

Clauza cuprinsă la art. 6.4 alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012 precum și Anexa C.7 prevăd că verificările se fac potrivit criteriilor de verificare prevăzute în anexă, neexistând nicio mențiune în sensul că verificările ar fi orientative sau minimale, cum greșit susține recurentul.

Așadar, reclamanta nu avea obligația de a verifica portalul instanțelor de judecată pentru a determina dacă beneficiarul contragaranției era supus unei proceduri de executare silită, întrucât o astfel de cerință nu este stipulată în procedura întocmită de recurent.

Din această perspectivă și criticile recurentului prin care se arată că instanța de apel a interpretat și a aplicat eronat prevederile art. 6.4 din Conventia nr. 1/2012, respectiv art. 4.1 lit. d), din Norma nr. 1/2012, în coroborare cu art. art. 2017, art. 1266 C. civ., atunci când a stabilit că solicitarea efectuării unor demersuri suplimentare, cum ar fi verificarea portalului instanțelor judecătorești, sunt nefondate deoarece contravin obligațiilor asumate de părți.

Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel a interpretat corect voința părților, și a ținut seama de obligațiile prevăzute de Anexa C7 la Convenție, care prevede că verificările se fac potrivit criteriilor de eligibilitate prevăzute în anexă, reținând totodată că nu rezultă că verificările ar fi orientative sau minimale.

Interpretarea voinței părților se face în concordanță cu obligațiile asumate și nu poate genera obligații suplimentare, respectiv criterii de eligibilitate deduse pe cale de interpretare, cum greșit susține recurentul.

De asemenea, demersul de interpretare a normei contractuale trebuie să se rezume la stabilirea voinței părților, iar nu să reprezinte un examen al tuturor tipurilor de interpretare aplicabile normelor juridice, cu atât mai puțin când este vizată interpretarea unor criterii de eligibilitate prevăzute expres și limitativ în convenția părților.

Înalta Curte va înlătura și critica conform căreia instanța de apel a aplicat eronat art. 5.1 din convenție, în coroborare cu art. 2018 C. civ., reținând că obligațiile reclamantei sunt limitate doar la momentul acordării garanției contragarantate.

Conform art. 6.4 alin. (2) lit. b) din Convenție plata contragaranției este condiționată de aprobarea și acordarea acesteia în condițiile notificate de recurent, cu respectarea normei aplicabile și a convenției, potrivit criteriilor de verificare prevăzute în Anexa C.7 la convenție.

Așadar, convenția părților nu conține dispoziții suplimentare pentru faza executării contragaranțiilor, cum greșit susține recurentul.

Raportat la dispozițiile art. 2.1 lit. g) din Norma nr. 1/2012, conform cărora contragaranția reprezintă un angajament expres, irevocabil și necondiționat prin care recurentul preia o parte din riscul de credit asumat de fondurile de garantare la acordarea de garanții în favoarea IMM, în condițiile convenției de contragarantare, descoperirea ulterioară a faptului că acestea nu erau îndeplinite pe motivul că informațiile furnizate de beneficiar nu ar fi corespuns realității, nu este de natură să afecteze obligația recurentului de a plăti contragaranția, după cum nu este înlăturată nici obligația reclamantei de a plăti garanția către banca finanțatoare, întrucât o astfel de ipoteză nu este prevăzută de convenția părților.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. împotriva deciziei civile nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Fondul de Garantare a Creditelor pentru Intreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei civile nr. 613A din 05 aprilie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă FONDUL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 mai 2022.