ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1155/2022

Ședința publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 20.07.2020, sub nr. x/2020, reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să îl oblige pe pârât la plata contragaranției în sumă de 600.000 RON aferentă garanției asumate în baza Notificării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012 și Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume, calculată de la data de 17.03.2020 (data împlinirii termenului de 90 de zile în care pârâta avea obligația să achite contragaranția) până la achitarea efectiva a debitului, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvențională depusă în același dosar, pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A. a solicitat obligarea reclamantului Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 16.939,99 RON cu titlu de daune, în baza pct. 13 din Anexa C. l la Convenția de contragarantare nr. 1/2012, și actualizarea acestei sume cu dobânda prevăzută de Regulamentul CE nr. 1589/2015 de stabilire a normelor de aplicare a art. 108 din TFUE, până la data plății inclusiv.

Prin sentința civilă nr. 2624/16.12.2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN în contradictoriu cu pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A., ca neîntemeiată, a fost admisă în parte cererea reconvențională, a fost obligat reclamantul - pârât la plata către pârâtul - reclamant a sumei de 16.939,99 RON, a fost respinsă în rest cererea reconvențională, ca neîntemeiată, și a fost obligat reclamantul - pârât la plata către pârâtul - reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 952 RON.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul Fondul Român de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici și Mijlocii S.A. - IFN, cât și pârâtul Fondul Român de Contragarantare S.A.

Prin decizia civilă nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. IFN, ca nefondat.

S-a admis apelul formulat de apelantul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., a fost schimbată în parte sentința apelată, în sensul că a fost admisă în tot cererea reconvențională.

A fost obligat reclamantul-pârât la plata către pârâtul-reclamant și a actualizării sumei de 16.939,99 RON cu dobânda prevăzută de Regulamentul nr. 659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE și Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, de la data de 12.10.2012 până la data plății debitului principal.

Au fost menținute restul dispozițiilor sentinței și a fost obligat apelantul-reclamant la plata către apelantul-pârât a sumei de 648,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamantul FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU INTREPRINDERILE MICI SI MIJLOCII S.A. IFN, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate prin care s-a admis apelul FONDULUI ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. și, pe cale de consecință, trimiterea cauzei spre o nouă judecată unei instanțe de același grad cu instanța de apel care a pronunțat hotărârea, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurentul-reclamant învederează că decizia atacată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material ale art. 1270 și art. 1272 C. civ., instanța de apel dând o interpretare proprie prevederilor convenției încheiate între părți, în cuprinsul căreia sunt specificate drepturile, obligațiile părților și condițiile în care se procedează la aprobarea cererii de executare a contragaranției. Totodată, apreciază că raționamentul instanței ar fi viciat în modul în care a înțeles să facă aplicarea în cauză a pct. 52 și art. 324 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 575/2013, privind riscul operațional.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurentul arată că dispozițiile pct. 12 Anexa C1 la Convenția nr. 1/2012 nu sunt incidente în cauză.

Astfel, arată că raporturile dintre părți sunt guvernate de Convenția de contragarantare nr. 1/2012, Norma nr. 1/2012 și, în completare, de prevederile Convenției cadru plafon de garantare nr. 141/2011, prin care s-a stabilit, la art. 3.1, ca singură condiție de eligibilitate pentru prelungirea garanțiilor, faptul ca beneficiarul să se încadreze în categoria IMM, conform declarației completată la data solicitării prelungirii.

Recurentul susține că acordarea garanției contragarantate x/12.10.2012 reprezintă în fapt o prelungire a garanției acordată prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/16.09.2011, care a prelungit la rândul său garanția acordată prin confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/06.09.2010.

Arată și că, prin pct. 12 din Anexa C1 la Convenția nr. 1/2012, părțile au stabilit ca pentru evaluarea eligibilității în situații nestandard, garantul să solicite în mod obligatoriu punctul de vedere la FRC, nefiind mandatat ca în aceste cazuri să aprecieze pe cont propriu și să acorde contragaranții.

Însă, învederează că instanța de apel nu ar fi avut în vedere că la data acordării inițiale a garanției contragarantate, beneficiarul nu se afla în urmărire penală și nici nu avea instituit sechestru pe acțiuni, astfel că nu era încadrat într-o situație nestandard, care să impună o evaluare a eligibilității de către FRC.

În plus, arată că, în conformitate cu art. 5.4 din Convenția nr. 1/2012, intimatul FRC a confirmat garanția, prin adresa nr. x/20.11.2012.

Concluzionează recurentul că, în mod contrar celor reținute prin decizia recurată, intimatul FRC nu își poate invoca propria culpă, în condițiile în care acesta a cunoscut încă din 2013 că beneficiarul se afla în urmărire penală și cu sechestru pe părți sociale/acțiuni, că declarațiile de IMM au fost date prin reprezentant, în baza împuternicirii nr. 530/03.08.2012.

Prin urmare, apreciază că raționamentul instanței de apel încalcă principiul forței obligatorii a contractului, reglementat prin art. 1270 C. civ.

O altă critică privește faptul că în cauză nu sunt incidente prevederile pct. 52 și art. 324 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 575/2013, privind riscul operațional.

Evocă recurentul dispozițiile art. 4 pct. 52 din Regulamentul Parlamentului European și al Consiliului nr. 575/2013, prevederile art. 1.1 din Convenția nr. 1/2012, art. 3 pct. 25 din Regulamentul ASF nr. 3/2014 privind definiția riscului de credit.

Arată că, în cauză, prin contragaranție a fost preluată o parte a riscului de credit al beneficiarului, acesta fiind scopul activității intimatei, iar executarea contragaranției a fost consecința directă a producerii riscului preluat.

Precizează că nu constituie risc operațional al recurentului actele beneficiarului de credit, un terț față de Convenția nr. 1/2012, fără nicio legătură dovedită cu relația dintre părți, care au devenit publice după data acordării contragaranției. În plus, susține că recurentul și-a onorat angajamentele față de finanțator, astfel că, în mod contrar reținerilor instanței de apel, evenimentele petrecute se încadrează în categoria riscului de credit și nu a riscului operațional.

Dintr-un alt punct de vedere, arată că, în mod contrar reținerilor din decizia recurată, prin decizia nr. 3325A/11.10.2018, pronunțată în dosar nr. x/2017 (litigiu între A. și FNGCIMM), Tribunalul București a validat în mod definitiv netemeinicia refuzului de plată a garanției și a statuat cu putere de lucru judecat că toate condițiile de plată a garanției contragarantate sunt îndeplinite.

O altă critică subscrisă acestui motiv de casare privește faptul că instanța de apel nu ar fi dat eficiență prevederilor art. 1.1 pct. 3 din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, prin care părțile au stabilit că contragaranția este expresă, irevocabilă și necondiționată, precum și art. 6.4 alin. (2) și (3), care prevede condițiile în care FRC plătește contragaranția.

Contrar reținerilor instanței de apel, raportat la caracterul irevocabil și necondiționat al contragaranției, precum și la faptul că recurentul și-a îndeplinit toate obligațiile convenționale stabilite de părți conform Convenției nr. 1/2012 și dispozițiile Normei nr. 1/2012, executând cu bună credință mandatul primit, în acord cu natura contractului și cu voința reală a părților, susține că este îndreptățit să primească plata contragaranției.

Recurentul învederează că soluția dată cererii reconvenționale este viciată din punctul de vedere al temeiniciei și legalității, fiind întemeiată pe premise greșite și lipsite de suport contractual. Susține că pct. 13 din Anexa nr. 1 la Convenția nr. 1/2012 privind obligarea apelantei la plata daunelor contractuale nu este incident, având în vedere că nu s-a acordat ajutorul de minimis unui beneficiar neeligibil.

Recursul a fost comunicat intimatului-pârât la 11.02.2022.

La 7 martie 2022, intimatul-pârât a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 29 martie 2022 recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

În susținerea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1270 și art. 1272 C. civ. și prevederile convenției încheiate între părți, privitoare la drepturile și obligațiile părților, la condițiile în care se procedează la acordarea garanției și contragaranției, la aprobarea cererii de plată, precum și cu privire plata contragaranției.

În ceea ce privește situația de fapt, instanța supremă reține că, între recurentul-reclamant și intimatul-pârât s-a încheiat Convenția de contragarantare nr. 1/2012, având ca obiect contragarantarea de către Fondul Român de Contragarantare a garanțiilor acordate de reclamant beneficiarilor care îndeplinesc condițiile schemelor de ajutor de minimis, respectiv Norma 1/2012 privind contragarantarea garanțiilor aferente finanțărilor contractate de întreprinderile mici și mijlocii de la bănci și instituții financiare nebancare.

Litigiul de față se poartă în legătură cu cererea recurentului-reclamant adresată intimatului-pârât privind plata contragaranției în cuantum de 600.000 RON, acordată pentru garanția asumată de reclamant în favoarea A., cu privire la beneficiarul de finanțare B. S.R.L., conform Convenției cadru plafon de garantare nr. 141/2011 și Notificării de includere în plafonul de garantare confirmate prin Confirmarea de includere în plafonul de garantare nr. x/12.10.2012.

În argumentarea motivului de recurs, recurentul-pârât susține că instanța de apel trebuia să constate aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 3.1 din Convenția cadru plafon de garantare nr. 141/2011, încheiată între FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN și A., potrivit cărora, singura condiție de eligibilitate pentru prelungirea garanțiilor este aceea ca beneficiarul să se încadreze în categoria IMM, conform declarației completată la data solicitării prelungirii.

Critica este nefondată, în mod corect reținând instanța de apel că, potrivit principiului relativității efectelor actului juridic, prevederile convenției cadru plafon de garantare nr. 141/2011, convenție încheiată între recurent și un terț (A.), nu creează obligații în sarcina pârâtului.

Raporturile juridice dintre părți sunt guvernate de dispozițiile Convenției de contragarantare nr. 1/2012, în care, la pct. 10 din anexa C1 se prevede în mod expres că "prelungirea valabilității ori reînnoirea valabilității contragaranției acordate se vor face cu parcurgerea etapelor de la pct. 1-9", deci cu verificarea tuturor criteriilor de eligibilitate, iar la pct. 12, cu denumirea marginală "mandat acordat garantului", se prevede că pentru evaluarea eligibilității în situații nestandard, garantul va solicita în mod obligatoriu punctul de vedere al FRC, nefiind mandatat ca în aceste cazuri să aprecieze pe cont propriu și să acorde contragaranții.

Prin urmare, faptul că la data acordării inițiale a garanției, beneficiarul nu se afla în urmărire penală și nu avea instituit sechestru pe acțiuni, nu îl scutea pe recurentul-reclamant de a face, la data prelungirii contragaranției, 12.10.2012, o reverificare a criteriilor de eligibilitate, cum corect a reținut instanța de apel.

Verificând actele și restul materialului probator aflat la dosarul cauzei, aspecte care scapă de sub posibilitatea de analiză a instanței de recurs, instanța de apel a stabilit că nu poate fi negată intenția de fraudă a beneficiarului, având în vedere că, la data acordării garanției, beneficiarul se afla în urmărire penală și cu sechestru instituit asupra părților sociale/acțiunilor deținute de unul sau mai mulți asociați/acționari, precum și la faptul că, în dosarul nr. x/2014, societatea beneficiară a fost condamnată la pedeapsa amenzii penale pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată și la pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice, iar administratorul aceleiași societăți a fost condamnat la închisoare pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată, aderarea la un grup infracțional organizat, stabilirea cu rea-credință de către contribuabil a impozitelor, taxelor sau contribuțiilor, și spălare de bani.

Ori, recurentul, prin criticile aduse deciziei atacate, privind inaplicabilitatea dispozițiilor art. 12 din Anexa C1 la Convenția nr. 1/2012, deși nu contestă situația de fapt reținută de instanța de apel, își expune argumentele raportându-se nefondat la data acordării inițiale a garanției contragarantate, deși, așa cum s-a arătat mai sus, criteriile de eligibilitate se verifică și la data prelungirii contragaranției.

Nici în ce privește riscul operațional recurentul nu aduce o critică concretă de nelegalitate raționamentului instanței de apel, care a reținut că pârâtul nu preia riscul operațional al reclamantului, risc care, prin raportare la pct. 52 și art. 324 din Regulamentul nr. 575/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 privind cerințele prudențiale pentru instituțiile de credit și societățile de investiții și de modificare a Regulamentului UE nr. 648/2012, reprezintă risc de pierdere - pierderea fiind definită, în principal prin raportare la fraudă.

Or, prin argumentele sale, recurentul-reclamant urmărește reinterpretarea clauzei Convenției nr. 1/2012 privind definiția riscului de credit, astfel încât să includă și situația actelor frauduloase efectuate de debitor. În același timp, recurentul urmărește și reinterpretarea probelor în vederea demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare cu privire la culpa în executarea Convenției nr. 1/2012. Or, aceste elemente vizează chestiuni de fapt (questio facti) ale cauzei deduse judecății și țin de aprecierea suverană a instanțelor de fond, atributul esențial al instanței de recurs constituindu-l interpretarea legii.

În ce privește susținerile privind confirmarea contragaranției de către FRC, prin adresa nr. x/20.11.2012, instanța supremă reține că recurentul a reluat aceleași argumente din memoriul de apel, fără a critica raționamentul instanței de apel, care a reținut că, așa cum reiese din Convenția nr. 1/2012, confirmarea garanției și executarea acesteia reprezintă etape distincte în derularea convenției (confirmarea garanției nu implică analiza respectării mandatului acordat reclamantului, în timp ce executarea garanției presupune constatarea, în urma analizei efectuate ca urmare a cererii de executare depuse de reclamant, că aprobarea și acordarea contragaranției s-au făcut cu respectarea normei aplicabile și a convenției), astfel că o confirmare a garanției în prima etapă nu constituie un impediment pentru respingerea cererii de executare.

Recurentul-reclamant a reluat aceleași susțineri, expuse în memoriul de apel, și cu privire la efectul pozitiv al deciziei nr. 3325A/11.10.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul București, fără a arăta în ce constă, în concret, nelegalitatea celor reținute de instanța de apel. Aceasta cu atât mai mult cu cât, instanța de prim control judiciar a concluzionat că, din decizia tribunalului rezultă, contrar poziției recurentului, că FNGCIMM S.A. IFN nu și-a îndeplinit în mod corespunzător obligația de verificare a declarației privind criteriile de eligibilitate.

În mod judicios a statuat instanța de apel că nu poate fi reținută obligația pârâtului de plată a contragaranției prevăzute la art. 6.4. alin. (2) din Convenția de contragarantare nr. 1/2012, în contextul în care, în urma analizării și interpretării probatoriului administrat și pe care instanța de recurs nu îl poate reevalua, a stabilit culpa recurentului în îndeplinirea obligațiilor contractuale.

Prin urmare, criticile recurentului privind nerespectarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. sunt nefondate, din acest punct de vedere.

Instanța supremă reține că recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate cu privire la soluția dată cererii reconvenționale, în realitate urmărind o reinterpretare a situației de fapt reținute de instanța de apel, prin reinterpretarea atât a clauzelor contractuale din Convenția nr. 1/2010, cât și a probelor de la dosarul cauzei, din care a rezultat nerespectarea de către recurent a mandatului primit și acordarea unui ajutor de minimis unui beneficiar IMM neeligibil.

Din această perspectivă, se reține că recurentul-pârât nu a dezvoltat critici de nelegalitate a deciziei atacate, prin indicarea unor dispoziții normative concrete care să fie aplicate greșit de către instanța de apel. Totodată, instanța supremă reiterează faptul că, deși se invocă dispozițiile Convenției nr. 1/2010, acest act juridic reprezintă o convenție civilă, iar nu un act normativ administrativ asimilat, astfel că dispozițiile acestui contract nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant FONDUL NAȚIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ȘI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 2024/A din 10 decembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 mai 2022.